We’re free, we’re so alive

Când citiţi aceste rânduri va fi trecut deja mai bine de o săptămână neagră pentru România. Timp în care sentimentele contradictorii ne-au făcut să răbufnim, să ne revoltăm. Scriu miercuri, 4 noiembrie. O parte din acest text a fost scris duminică, 1 noiembrie. Nu ştiu ce va fi până sâmbătă, atunci când aceste rânduri vor ajunge la voi. Mi-aş dori, cel puţin, să avem mai multă speranţă.

Emoţia uneşte. Iar ceea ce s-a întâmplat în Colectiv ne-a atins pe toţi din punct de vedere emoţional. Fiecare a avut un motiv al său să se pună în locul celor cărora viaţa li s-a schimbat pe 30 noiembrie 2015. „Puteam să fiu eu”, „putea fi copilul meu”, „erau oameni deschişi, iubitori de concerte, pozitivi, la fel ca mine”, „putea fi prietenul meu, şi el cântă rock”, „dacă aş fi ajuns acolo…”. Empatia este omenească. Din păcate, ultimele zile ne-au arătat şi răul din oameni. Răutatea fără margini. O înşiruire de cuvinte fără noimă, veninoase: satanişti, fără Dumnezeu, Halloween, au cerut-o, depravaţi… Mizerii.

Revenind, emoţia uneşte. Suferinţa uneşte. Nu te pune cu un popor suferind…

Recunosc, până în dimineaţa dezastrului nu am auzit de Goodbye to Gravity. Ascult rock din generală. Am început cu Nirvana, Doors, Janis Joplin, Metallica, dar am ajuns şi la Cradle of Filth, Manowar, Eternal Tears of Sorrow, Dimmu Borgir şi alţii…. mai hard.



Mai am şi acum tricourile cu Nirvana. Pe unul mi l-a adus Cristi Ţentu, fost coleg şi bun prieten, din Germania atunci când Interitus Dei, trupa în care cânta, ajunsese pe acolo. Da, nemţii apreciau rock-ul constănţean, românesc. Noi nu.



Gusturile muzicale nu ne împart în satanişti şi creştini. Muzica înseamnă libertatea pe care uneori nu o găsim în altă parte. O supapă.
Am văzut că mulţi s-au legat de numele piesei The day we die. Câţi i-au ascultat versurile? Nici măcar eu până acum. Dar am făcut-o, pentru a nu fi tentată să judec aiurea.

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die

Tinerii din Colectiv se simţeau liberi şi vii. Nu merită să fie judecaţi pentru nimic, niciodată. Singura lor vină este că s-au născut într-o ţară de judecători, în ţara ideilor preconcepute, într-o ţară în care muzica pe care o asculţi te pune în spatele unui gard şi îţi lipeşte pe frunte o etichetă. SATANIST. Au trăit printre oameni care, atunci când nu înţeleg ceva, din lipsă de educaţie, de empatie, de interes, dau cu parul. Oameni lipsiţi de decenţă. Este trist. Pentru ei, pentru noi.

AC/DC sunt satanişti? Doar cântă Highway to hell…



Ascultaţi piesa fără porcării de genul „ce e cu grohăielile astea”. Citiţi versurile, sunt în descrierea clipului



F*** all your wicked corruption
It’s been there since our inception, but we couldn’t see
All the times we’ve felt so hollow
As our hopes were hanged in gallows
All this time we’ve been locked away
And there was nothing left to say
Until today

Constanţa a trecut printr-o tragedie asemănătoare celei din Bucureşti, dar cu mai puţine victime. De fapt, cine are dreptul să compare cifre atunci când este vorba despre vieţile unor tineri? Ironic, gândindu-ne la numele clubului, orice tragedie de acest fel este colectivă.

Trăim în colectiv, avem emoţii în colectiv. Ne doare ce s-a întâmplat în Colectiv. Şi trebuie să înţelegem că generaţia Colectiv, generaţia căreia i-au pierit prietenii în foc, este mai bună decât cele de dinainte. Nu sunt satanişti, nu sunt needucaţi, huligani sau cum vreţi să le spuneţi. Sunt tineri frumoşi, citiţi, tineri care fac şcoli în străinătate şi duc numele ţării peste hotare. Care vorbesc limbi străine la fel de bine ca limba maternă. Care câştigă olimpiade internaţionale sau excelează în meseriile pe care le-au ales. Tineri apreciaţi şi angajaţi de multinaţionale. Tineri frumoşi, care ştiu să se distreze, care-şi trăiesc viaţa fără bariere şi idei preconcepute.

Ei sunt cea mai bună variantă a noastră. Să nu îi dezamăgim. Şi să nu uitam ce cântam în adolescenţă cât ne ţineau plămânii



We were born
Born to be wild
We can climb so high
I never wanna die
Born to be wild

Tinerii aceştia, „sataniştii”, trăiesc liber. Este dreptul lor. Şi este de datoria noastră să le oferim ţara pe care o merită.

Putere şi linişte tuturor. Celor care au rămas şi celor care nu mai sunt.

Mississippi Mud Pie cu frunze de ciocolată

Este o reţetă care pare muuult mai complicată decât este.

Reţeta o găsiţi aici (www.ecuisine.ro/retete/bloguri-culinare/mississippi-mud-pie) şi este una dintre cele mai celebre ale lui Gordon Ramsay. Cine nu-l place pe Gordon? :D

Fiţi convinşi că o să vă cucerească. Este o prăjitură cu adevărat extraordinară, cu diferite texturi, pe straturi, cu arome minunate care îţi lasă o stare de bine. Uitaţi, cam aşa se văd straturile

Eu am ales să ornez prăjitura (pe care, de această dată, am făcut-o în tavă rotundă, să arate a tort. dar se poate coace în tavă de orice formă vă convine şi vă place :)) cu frunze de ciocolată. Nu sunt greu de făcut, dar trebuie ceva răbdare.

Cum se fac?

Se cheleşte un trandafir japonez :D se spală bine frunzele. Se topeşte ciocolată albă (sau de care vă place, dar eu am vrut frunze colorate)la bain marie. Încă un pont: cel mai bine topiţi ciocolata într-un vas yena. O să vedeţi cât de simplu e aşa. Odată topită, ciocolata se împarte în mai multe... grămăjoare. Fiecare dintre acestea va primi o altă culoare cu ajutorul, bineînţeles, coloratului alimentar. Apoi, cu o pensulă ori cu ce aveţi la dispoziţie, întindeţi uniform ciocolata PE SPATELE FRUNZEI. Adică pe partea cu nervurile mai proeminente. După ce aţi acoperit toate frunzele este necesar să le băgaţi la congelator. Nici mpcar nu trebuie să le lăsaţi mult timp acolo pentru că ciocolata se întăreşte foarte repede. Cu grijă trageţi frunza adevărată de codiţă (aşa e, am uitat să precizez, frunzele trebuie să aibă codiţă) până se desprinde de tot de cea dulce şi colorată. Şi cam asta e "vrăjitoria". Oricum, frunzele mele au făcut senzaţie :D

Enjoy!

Olaf

Olaf a ajuns în vieţile noastre destul de neaşteptat. Ne-am îndrăgostit de el, am ştiut că trebuie să fie al nostru... şi asta a fost. Fără să ne gândim prea mult la consecinţe, la nimic. Şi foarte bine am făcut.

Olaf m-a învăţat enorm. M-a învăţat...:

Că iubeşti chiar dacă te cerţi.
Că te poţi trezi la 5 jumate dimineaţa plin de energie şi cu zâmbetul pe buze.
M-a învăţat să fiu mai responsabilă.
Să nu mai fiu egoistă. Să nu mă gândesc prima dată la mine.
Că la 6 dimineaţa te poţi plimba, fie ploaie, fie vânt.
Că la ora aia aerul este MINUNAT!!!
Că o clipă de iubire face cât un milion de zile de ceartă.
Că revederea TREBUIE să fie exuberantă.
Că iubirea se arată. Şi se arată mult, mult, mult
Că apropierea fizică, lipirea de corpul celuilalt, este nu doar un gest, ci un sentiment. Îţi arăţi dragostea şi încrederea
Că, dacă vrem, putem fi mai atenţi la ceilalţi şi le putem simţi stările, durerile, doar din felul în care respiră sau privesc.
Că iubirea asta neînţeleasă de mulţi ne ajută să trecem peste tot în alt fel decât înainte. Că suntem 3, iar lumea noastră împreună este minunată.
Că poţi vorbi pe Viber cu un căţeluş :) da, da, e adevărat
Că fericirea nu este presetată. Fiecare este fericit şi iubeşte în felul lui
Că poţi renunţa la shopping pentru un vaccin/o radiografie/o pastilă/un set de analize/o hăinuţă nouă pentru Olaf


Olaf este, poate, pentru alţii, doar un căţel. Ştiu că voi fi numită nebună sau mai ştiu eu cum. Mi s-a spus că mai bine făceam copii. Tare mi-aş dori ca unii să nu mai judece atât de mult lucruri de care n-au habar. Serios, nu-mi pasă. Pentru mine, Olaf este o lecţie de viaţă. O cascadă de sentimente. Copleşitor, obositor, dar MINUNAT. Este iubire şi afecţiune în stare pură. Încercaţi, voi care aveţi nevoie de aşa ceva în vieţile voastre. Este cel mai bun remediu... :)

Are şi pagină de Facebook: https://www.facebook.com/OlafThePug  :D

O simplă scrisoare (completată)

Foştii colegi de la ZIUA de Constanţa m-au invitat să scriu un editorial aniversar. Au trecut 14 ani de ZIUA la Constanţa. Am scris cu greu. Recunosc, am vrut să refuz, m-am fâstâcit, nu am avut idei... până când acest text a curs din mintea şi din sufletul meu în câteva minute. Aş fi vrut să spun mult, mult mai multe. Bune şi rele, aş fi vrut să i le spun, să le ştie, să "nu avem vorbe la proces" :) De mult nu am mai scris cu atâta emoţie. Iar emoţia este cadoul pe care eu îl ofer ziarului ZIUA de Constanţa. Faptul că după atâţia ani încă mai trezeşte în sufletul meu sentimente extrem de puternice.

I-aş mai spune să dragei mele ZIUA de Constanţa să nu mai spună oricând şi oricui "te iubesc". Să iubească pe cine merită, cu măsură, să-şi arate cu sinceritate aprecierea şi admiraţia, să fie echilibrată şi cumpătată. În toate, mereu :)

Aş mai fi scris că una dintre cele mai drage scriituri îmi este cea cu ajutorul căreia am descoperit copilul şi adolescentul care s-au transformat într-un adult, credeam atunci şi sunt convinsă acum, abject. Am luat primă în concediu, nu? :))

Începutul la ZIUA a fost mirific. Terifiant şi minunat, un amalgam de sentimente. Un nea Andrei care tuna şi fulgera, un Charlie care ne-a lăsta, pe mine şi pe Ţenţu, prea devreme singuri printre hiene :)) O Moni poetică lângă mine, fotbal pe plajă, Pizzico, Vraja Mării, pisicile lui nea Ţipa, câinii, Peninsula, Cazinoul, simţeam lumea, o cunoşteam, poveste... Nu aveam simţurile aproape abolite, ca acum...

O poveste fără început şi fără sfârşit :)

Cu această ocazie revin şi pe blog. Sper să scriu mai mult, mai des, mai frumos. Să ascultăm muzică, aşa cum o făceam înainte, şi să citim cuvinte frumoase scrise de alţii, să privim fotografii sau picturi. Şi, din când în când, să facem câte o prăjitură


Draga mea ZIUA de Constanţa,

În ultimul editorial scris în paginile tale, înainte să-mi văd de altă viaţă, îmi comparam anii petrecuţi în redacţie cu o poveste de dragoste. A fost. Cu bune şi cu rele, cu fericire şi amărăciune, cu iubire şi cu ură, cu zâmbete şi cu lacrimi, cu bucurii imense şi frustrări, cu victorii şi eşecuri. Dragostea completă, adevărată. Mi-e greu să-mi adun sentimentele pentru a scrie aceste rânduri. Ştii şi tu cum este cu dragostea, odată lăsată în urmă păstrezi sentimente pe care nu le poţi şterge vreodată. Sentimente risipite în suflet, care cu greu se adună. Emoţie.
Povestea mea cu tine a început în 2005 pe o stradă mică, din Peninsulă, în spatele Arhiepiscopiei. Nu voi uita vreodată ziua în care am intrat în redacţie pentru prima dată. Nu o voi uita niciodată pe Theodora Minciu, iar cele mai dragi scrieri îmi sunt cele despre Gil Dobrică, Cristi Iacob, Lavinia Răducanu, Beatrice Rancea, Ilie Floroiu, Dumitru Antonescu, Gabi Paraschiv, Mark, cinematograful Republica sau campania pentru draga mea Feri. Nu voi uita experienţa minunată numită Bună ziua, Constanţa!
Nu îi voi uita niciodată pe Charlie, nea Andrei, Claudia, domnul Verioti, Adriana, Nicu, Vio, Gina, Cristina, Angi, doamna Elena, Moni, Ţenţu, Paul, Cecilia, Ada, Claudia Candet, Alexandra, Dani, Geluţu, Marius, Cipix, Borcan, Cami, ubita Cornelia, Luiza, Lavinia Profor, Ionuţ Moldoveanu, Mădă, Nico, Ştefania (ordinea este absolut aleatorie). Iar lista poate continua. Ei au fost şi sunt ZIUA de Constanţa. Nu un ziar, ci o stare de spirit, nu un grup de oameni adunaţi într-o redacţie, ci un organism într-o continuă mişcare şi transformare.
Cei şapte ani şi jumătate pe care i-am trăit ca parte a acestui organism m-au transformat în adultul care sunt acum. Rezistent la stres (mult stres), cititor de ziare la 6 dimineaţa, atent la detalii, la nume, la pierderi şi greşeli în titluri, un om căruia nu îi este frică să privească pe oricine în ochi cu mândrie. Pentru că, în redacţia ZIUA de Constanţa a intrat un copil şi a ieşit un om mare (care încă scrie acre în loc de care) :).
14 ani de poveste, din care eu am trăit şi simţit jumătate.
Draga mea ZIUA de Constanţa., îţi doresc viaţă lungă şi frumoasă. Să ai grijă de oamenii tăi, să îi preţuieşti şi să te lupţi pentru ce mai buni dintre ei. Să continui lupta. Să nu te laşi niciodată pradă deznădejdii. Să nu te crezi niciodată cea mai bună, chiar dacă eşti. Să te baţi mereu pentru primul loc. Să fii mereu locul în care nişte copii, mai mici sau mai mari, iubesc jurnalismul, trăiesc pentru a scrie, respiră ştiri şi visează să îşi pună semnătura pe cele mai frumoase reportaje şi cele mai incisive anchete. Şi să nu îţi uiţi poveştile, pentru că ele te ţin în viaţă.

La mulţi ani!

Cu drag,

Povestea mea de iubire...

...A ţinut aproape şapte ani şi jumătate. A început timid, cu fluturi în stomac, cu tremurat de picioare. A fost cea mai lungă poveste de dragoste. Ca orice istorie a fost presărată cu bune şi cu rele. Dar ce mai ţin minte acum?... Doar bunele. M-a dus peste tot, prin locuri în care nu credeam că voi ajunge vreodată. M-a plimbat prin toate instituţiile Constanţei, unele plicticoase şi mi-am înjurat cu patos dragostea pentru că nu-mi arăta pasiunea de care aveam nevoie. Cine te duce prin WC-uri publice, cine trage de tine, cine te oboseşte, te scârbeşte, te duce la limită pentru ca mai apoi să te ridice în slăvi, să te fericească în aşa fel încât să uiţi toate relele, toate înjurăturile, toate chinurile? Cine dacă nu o dragoste adevărată? Am învăţat alături de ea, de dragostea mea, mi-am pus sufletul pe tavă, mi-am pierdut nopţile gândind şi zilele scriindu-i scrisori. Dar, să nu uit. Dragostea noastră a început pe o străduţă din Peninsulă sub ochii unui domn care mi-a părut cel mai morocănos personaj pe care l-am văzut vreodată. „Ai înţeles ceva?“, m-a întrebat domnul la un moment dat şi mi-a dat drumul. Se pare că începusem să înţeleg. Se uita la mine deasupra ochelarilor de citit şi nu-mi lăsa replică. Am învăţat să văd mai departe de morocăneala lui.
Pe străduţa din Peninsulă nu am mai ajuns demult, dar de fiecare dată când trec pe lângă ea îmi amintesc cu drag de dragostea mea.
Domnul morocănos de care vă spuneam mă priveşte şi acum, după şapte ani şi jumătate, ca martor al poveştii mele de la începutul ei, până la final. A fost fericire, au fost plânsete, a fost durere, urmată de plăcere, au fost dezamăgiri, dar şi multe satisfacţii. „O poveste cum alta n-o să mai fie“, gândeam odată. „Cea dintâi şi cea din urmă“. Am trăit aşa şapte ani şi jumătate, fiecare zi a trecut cu intensitate, mai ales pentru că am crescut împreună: eu, dragostea şi domnul morocănos (de fapt nu-i chiar aşa, dar vrea să pară). Au fost atâtea momente încât mi-ar fi greu şi frică să aleg, ar fi nedrept, şi atâţia oameni care au trecut prin povestea noastră încât aş putea scrie un roman. Un roman de dragoste cu final nu neapărat fericit. Cu final închis sau deschis... ne va spune doar timpul. O mare dragoste aproape stinsă...
Am scris, am râs, am plâns, m-am bucurat şi am scrâşnit din dinţi.
Într-un colţ al sufletului voi fi mereu „Corina de la ZIUA de Constanţa“. Ştiţi cum se spune: „Niciodată nu vei uita o mare dragoste!“.

Idei de cadouri :))

:D Din nou, lista de cadouri. Asta îmi doresc pentru ziua mea. Nici nu-i mult, nu? :)) În realitate, am cam tot ce îmi doresc... Astea ar fi doar bonus-uri :)

moments

New Era :)

Cineva mi-a spus vinerea care tocmai a trecut să-mi fac blog. Venind tocmai din partea şefei mele a fost niţeluş ciudat însă, analizând situaţia mi-am dat seama că nu ar fi chiar o chestie nasoală. În plus, am realizat că în afară de editorialele pe care câteodată le scriu numai din obligaţie, fără a simţi în vreun fel "fiorul creator“ (exprimarea este perimată, într-adevăr, însă uneori chiar îmi exprim stări în ceea ce scriu acolo) mi-e foarte greu să scriu ceva despre mine, să-mi spun o părere, să emit o opinie într-un text cu caracter cât de cât personal. Din păcate, după o perioadă care a abundat în scrieri generate probabil de tropăiala hormonală a adolescenţei, s-a lăsat tăcerea. O prietenă îmi spunea acu` câteva zile că înainte să adoarmă vorbeşte cu ea. Ştim cu toţii că dialogul interior este benefic, atâta timp cât ideile noastre nu capătă un caracter extremist, care să ne ducă la reacţii aproape de patologic. Bun! Însă, eu nici măcar asta nu sunt în stare să fac: să vorbesc cu mine înainte să adorm. Din cauza asta, de câţiva ani încoace adorm numai cu televizorul aprins, ascultând nuş ce talk-show-uri. Aşa că, m-am decis! De astăzi voi încerca să-mi scriu măcar frânturi de viaţă, de idei, de experienţe. Voi face asta numai pentru a încerca să mă apropii eu, din nou, de mine. Sper să-mi reuşească, măcar în parte :)