We’re free, we’re so alive

Când citiţi aceste rânduri va fi trecut deja mai bine de o săptămână neagră pentru România. Timp în care sentimentele contradictorii ne-au făcut să răbufnim, să ne revoltăm. Scriu miercuri, 4 noiembrie. O parte din acest text a fost scris duminică, 1 noiembrie. Nu ştiu ce va fi până sâmbătă, atunci când aceste rânduri vor ajunge la voi. Mi-aş dori, cel puţin, să avem mai multă speranţă.

Emoţia uneşte. Iar ceea ce s-a întâmplat în Colectiv ne-a atins pe toţi din punct de vedere emoţional. Fiecare a avut un motiv al său să se pună în locul celor cărora viaţa li s-a schimbat pe 30 noiembrie 2015. „Puteam să fiu eu”, „putea fi copilul meu”, „erau oameni deschişi, iubitori de concerte, pozitivi, la fel ca mine”, „putea fi prietenul meu, şi el cântă rock”, „dacă aş fi ajuns acolo…”. Empatia este omenească. Din păcate, ultimele zile ne-au arătat şi răul din oameni. Răutatea fără margini. O înşiruire de cuvinte fără noimă, veninoase: satanişti, fără Dumnezeu, Halloween, au cerut-o, depravaţi… Mizerii.

Revenind, emoţia uneşte. Suferinţa uneşte. Nu te pune cu un popor suferind…

Recunosc, până în dimineaţa dezastrului nu am auzit de Goodbye to Gravity. Ascult rock din generală. Am început cu Nirvana, Doors, Janis Joplin, Metallica, dar am ajuns şi la Cradle of Filth, Manowar, Eternal Tears of Sorrow, Dimmu Borgir şi alţii…. mai hard.



Mai am şi acum tricourile cu Nirvana. Pe unul mi l-a adus Cristi Ţentu, fost coleg şi bun prieten, din Germania atunci când Interitus Dei, trupa în care cânta, ajunsese pe acolo. Da, nemţii apreciau rock-ul constănţean, românesc. Noi nu.



Gusturile muzicale nu ne împart în satanişti şi creştini. Muzica înseamnă libertatea pe care uneori nu o găsim în altă parte. O supapă.
Am văzut că mulţi s-au legat de numele piesei The day we die. Câţi i-au ascultat versurile? Nici măcar eu până acum. Dar am făcut-o, pentru a nu fi tentată să judec aiurea.

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die

Tinerii din Colectiv se simţeau liberi şi vii. Nu merită să fie judecaţi pentru nimic, niciodată. Singura lor vină este că s-au născut într-o ţară de judecători, în ţara ideilor preconcepute, într-o ţară în care muzica pe care o asculţi te pune în spatele unui gard şi îţi lipeşte pe frunte o etichetă. SATANIST. Au trăit printre oameni care, atunci când nu înţeleg ceva, din lipsă de educaţie, de empatie, de interes, dau cu parul. Oameni lipsiţi de decenţă. Este trist. Pentru ei, pentru noi.

AC/DC sunt satanişti? Doar cântă Highway to hell…



Ascultaţi piesa fără porcării de genul „ce e cu grohăielile astea”. Citiţi versurile, sunt în descrierea clipului



F*** all your wicked corruption
It’s been there since our inception, but we couldn’t see
All the times we’ve felt so hollow
As our hopes were hanged in gallows
All this time we’ve been locked away
And there was nothing left to say
Until today

Constanţa a trecut printr-o tragedie asemănătoare celei din Bucureşti, dar cu mai puţine victime. De fapt, cine are dreptul să compare cifre atunci când este vorba despre vieţile unor tineri? Ironic, gândindu-ne la numele clubului, orice tragedie de acest fel este colectivă.

Trăim în colectiv, avem emoţii în colectiv. Ne doare ce s-a întâmplat în Colectiv. Şi trebuie să înţelegem că generaţia Colectiv, generaţia căreia i-au pierit prietenii în foc, este mai bună decât cele de dinainte. Nu sunt satanişti, nu sunt needucaţi, huligani sau cum vreţi să le spuneţi. Sunt tineri frumoşi, citiţi, tineri care fac şcoli în străinătate şi duc numele ţării peste hotare. Care vorbesc limbi străine la fel de bine ca limba maternă. Care câştigă olimpiade internaţionale sau excelează în meseriile pe care le-au ales. Tineri apreciaţi şi angajaţi de multinaţionale. Tineri frumoşi, care ştiu să se distreze, care-şi trăiesc viaţa fără bariere şi idei preconcepute.

Ei sunt cea mai bună variantă a noastră. Să nu îi dezamăgim. Şi să nu uitam ce cântam în adolescenţă cât ne ţineau plămânii



We were born
Born to be wild
We can climb so high
I never wanna die
Born to be wild

Tinerii aceştia, „sataniştii”, trăiesc liber. Este dreptul lor. Şi este de datoria noastră să le oferim ţara pe care o merită.

Putere şi linişte tuturor. Celor care au rămas şi celor care nu mai sunt.

Povestea mea de iubire...

...A ţinut aproape şapte ani şi jumătate. A început timid, cu fluturi în stomac, cu tremurat de picioare. A fost cea mai lungă poveste de dragoste. Ca orice istorie a fost presărată cu bune şi cu rele. Dar ce mai ţin minte acum?... Doar bunele. M-a dus peste tot, prin locuri în care nu credeam că voi ajunge vreodată. M-a plimbat prin toate instituţiile Constanţei, unele plicticoase şi mi-am înjurat cu patos dragostea pentru că nu-mi arăta pasiunea de care aveam nevoie. Cine te duce prin WC-uri publice, cine trage de tine, cine te oboseşte, te scârbeşte, te duce la limită pentru ca mai apoi să te ridice în slăvi, să te fericească în aşa fel încât să uiţi toate relele, toate înjurăturile, toate chinurile? Cine dacă nu o dragoste adevărată? Am învăţat alături de ea, de dragostea mea, mi-am pus sufletul pe tavă, mi-am pierdut nopţile gândind şi zilele scriindu-i scrisori. Dar, să nu uit. Dragostea noastră a început pe o străduţă din Peninsulă sub ochii unui domn care mi-a părut cel mai morocănos personaj pe care l-am văzut vreodată. „Ai înţeles ceva?“, m-a întrebat domnul la un moment dat şi mi-a dat drumul. Se pare că începusem să înţeleg. Se uita la mine deasupra ochelarilor de citit şi nu-mi lăsa replică. Am învăţat să văd mai departe de morocăneala lui.
Pe străduţa din Peninsulă nu am mai ajuns demult, dar de fiecare dată când trec pe lângă ea îmi amintesc cu drag de dragostea mea.
Domnul morocănos de care vă spuneam mă priveşte şi acum, după şapte ani şi jumătate, ca martor al poveştii mele de la începutul ei, până la final. A fost fericire, au fost plânsete, a fost durere, urmată de plăcere, au fost dezamăgiri, dar şi multe satisfacţii. „O poveste cum alta n-o să mai fie“, gândeam odată. „Cea dintâi şi cea din urmă“. Am trăit aşa şapte ani şi jumătate, fiecare zi a trecut cu intensitate, mai ales pentru că am crescut împreună: eu, dragostea şi domnul morocănos (de fapt nu-i chiar aşa, dar vrea să pară). Au fost atâtea momente încât mi-ar fi greu şi frică să aleg, ar fi nedrept, şi atâţia oameni care au trecut prin povestea noastră încât aş putea scrie un roman. Un roman de dragoste cu final nu neapărat fericit. Cu final închis sau deschis... ne va spune doar timpul. O mare dragoste aproape stinsă...
Am scris, am râs, am plâns, m-am bucurat şi am scrâşnit din dinţi.
Într-un colţ al sufletului voi fi mereu „Corina de la ZIUA de Constanţa“. Ştiţi cum se spune: „Niciodată nu vei uita o mare dragoste!“.

Guvernanţi, n-aveţi bani? Folosiţi puşcăriaşii!

Vreo doi parlamentari, dintre care l-am recunoscut cu uşurinţă pe Mădălin Voicu, s-au gândit bine şi le-a venit ideea ca statul să graţieze nişte puşcăriaşi. Din ce motiv? Nu prea mai contează. Eu cred, însă, că, pentru o ţară săracă aşa cum este descrisă România noastră, infractorii ar putea fi foarte folositori. De ce, spre exemplu, să plăteşti nu ştiu câţi oameni pentru asfaltări când, vrei nu vrei, ai câteva sute de mii de... salariaţi la mititica. Păi nu mănâncă, dorm, se spală pe banii noştri, ai contribuabililor? De ce să stea câţiva anişor la răcoare ca la spa? De ce să le vină idei violente, să se bată, să se omoare sau să se violeze, de ce să aibă timp de gândire la noi infracţiuni pentru când se vor elibera? De ce să nu-şi facă îndatorirea de cetăţeni ai acestei ţări care-i rabdă de voie de nevoie? Sau, mai corect, de ce să nu îşi răscumpere datoria faţă de mine, de tine, de noi, contribuabili, plătitori oneşti de taxe. Noi de ce nu dăm în cap, de ce nu violăm? Înainte se puteau face canale şi mureau oameni nevinovaţi. Eu vă cer să măturaţi străzile, să curăţaţi pădurile, să reparaţi băncile din parc, să plantaţi flori, să vopsiţi garduri şi multe alte asemenea lucruri. Nu-ţi trebuie şcoală pentru asta. ce rost are să faci clasa I la 30 de ani, în puşcărie? Învaţă o meserie!

Eu ştiu că orice primar este mai fericit să dea contractul unui prieten decât să primească ajutor din partea foştilor răufăcători. Dar, revin la întrebări. De ce oamenii ăştia nu ar trebui să înveţe o meserie, de ce să revină pe stradă borfaşi? De ce să fie unul care dă în cap pe aceeaşi treaptă joasă a societăţii cu cel acre a furat de foame, pentru a nu-şi vedea copilaşii cum mor de foame. De ce să nu fie, într-un final, folositori şi cei care violează bătrânele. Vă garantez că unii s-ar gândi cu frică la munca din închisoare, nu ca la un sejur de plăcere, ca acum. Munca înnobilează omul, ştiu eu, şi mai ales dacă societatea are, în sfârşit, de beneficiat de pe urma celor care o secătuiesc... de ce nu? Da, da, ştiu, dragi politicieni, primari, parlamentari, guvernanţi sau ce o-ţi fi voi. E greu. E foarte dificil să îi pui la treabă, la muncă cinstită. E mai uşor să îi redai străzii şi ilegalităţilor. Dar pentru noi ce e mai bine? Puşcăriaşii beneficiază de drepturile omului. Noi nu?

Cât înseamnă Constanţa pentru Mazăre? Episodul 0 (zero)

„Prejudiciul este zero" - aşa zice primarul Radu Mazăre despre dosarul retrocedărilor. Procurorii DNA zic cu totul altceva. Eu cred că, de fapt, oraşul acesta înseamnă zero pentru Mazăre. Nefiind născut aici nu s-a ataşat de el, îi este indiferent. Sau nu prea. De-a lungul vremii am citit atât rechizitoriul DNA-ului, am văzut expertiza în baza căreia procurorii şi-au întocmit cauza, am fost şocată de hărţi, să văd cât din Constanţa a ajuns pe mâinile... cuiva în urma acestor retrocedări, dar am mai avut ocazia să aflu ceva. Un detaliu semnificativ pe care mulţi nu îl iau în seamă: la cine au ajuns terenurile retrocedate nu de Mazăre singur, ci de un adevărat batalion de oameni. „Armata" primarului zice că şi-a făcut treaba. Eu nu pot să judec asta, aşa cum nu pot spune dacă faptele lor sunt sau nu ilegale ori de natură penală. Este treaba altora să facă asta. Eu, în schimb, pot să văd finalitatea unor acte care au început la puţin timp după ce Radu Mazăre a ajuns primarul Constanţei. Văd cum un medic oarecare venit din Bucureşti, ajuns şef de secţie la Constanţa, are o declaraţie de avere împopoţonată cu terenuri prin oraşul nostru drag. Cartierul Compozitorilor vă zice ceva? E, acolo a fost şi poate că încă este mare moşier acest medic. Cică a ajuns în secţie anul trecut şi a întrebat cadrele medicale ce terenuri au prin Constanţa. Nu prea aveau. Jenant! Mai pot spune că, tot prin Compozitorilor, mai găsim şi nişte firme conduse de un anume domn Valentin Gheorghe Ionescu. Fost coleg de Institut de Marină, Ionescu a fondat alături de Mazăre, Nicuşor şi Strutinsky Contrastul, apoi nu s-a mai înţeles cu prietenii. A fost luat de regretatul Gheorghe Cârciog la Evenimentul Zilei şi a văzut cum se scrie istoria presei post-decembriste. Ce-i al lui e al lui, nu-i aşa? Apoi, când cu retrocedările, a fost adus înapoi la „matcă". La ora asta este un aprig luptător şi pe câmpul eolienelor dobrogene. Firmele conduse de Sorina Hortolomei Moscu, Pomacost, City Park Mall-ul adus în Constanţa de Elan Schwartzenberg, Sorin Gabriel Strutinsky, Virgil Calina, Paraschiva Barbu, Aqua Magic, Five Holding, Nisipuri, Spectrum Residence - sunt numai câteva cuvinte cheie ale afacerii post-retrocedare. Da, n-o fi ilegal, dar cu siguranţă este în vreun fel.

Biblioteca maharajahului fără trompă

Mircea Eliade a fost fascinat de India, ţară care l-a inspirat să scrie şi să iubească. Noi, vrem nu vrem, ajungem ca India. Din nefericire, nu ca cea descrisă de marele scriitor în, printre altele, „Biblioteca maharajahului". Noi avem doar maharajah. Şi atât. Nici cultură, nici altceva. „Adevărata filosofie şi teologie indiană nu se învaţă în universitate", zicea Eliade în „Biblioteca maharajahului". La fel şi la noi. O învăţăm pe carele alegorice. Nu pot pricepe interesul turiştilor pentru spectacolul grotesc oferit săptămânal de unul care nu mai pare primar, ci mai degrabă saltimbanc, actor, fotomodel sau orice altceva. Oraşul şi staţiunea au nevoie de turism, este adevărat, dar promovarea făcută de însuşi primarul ales de constănţeni mi se pare mai mult decât avem nevoie. Mă aştept ca la anul să inventeze promovarea turismului „la cheie", celebru printre localnicii care zdrăngăne cheile casei prin faţa celor care intră în oraş ori un altfel de turism pe care îl întâlnim în orice sezon la o anume barieră de pe bulevardul Aurel Vlaicu şi nu numai. Păi, de ce să discriminăm, de ce să promovăm numai cluburile? Mai există şi alte laturi ale turismului litoral, nu este adevărat? Dar cred că este mai interesant să-ţi iei haremul, gheişele sau ce oi mai avea şi să dănţuieşti puţin sub ochii hulpavi ai turiştilor care, încântaţi de Florin Salam şi de Adrian Copilu' Minune, te visează primarul lor, din sătucul, comuna sau orăşelul din care vin, cu banii strânşi un an, câteva zile la mare, nu contează în ce condiţii. Eu propun aşa: când n-o mai fi printre cei vii (să sperăm că nu se va întâmpla prea devreme), să-l păstrăm pe Mazăre ca simbol al Constanţei, să-i facem statuie şi să-l postăm la intrarea în oraş, să-l vadă turiştii, să-i aducă ofrande, să-l ia şi la ei acasă sub forma unor statui miniaturale, brelocuri sau magneţi de frigider. Statuia să fie postată, zic, în locul binecunoscut constănţenilor, numit „pietricica fericirii". La intrarea în oraş, în locul ancorei. Că doar asta aduce Mazăre, nu? Fericire la toată lumea! Care alegorice, spectacol, mulţumire. Vacanţă plăcută! Sau, aş mai avea o propunere: să se mute ei aici, să-l idolatrizeze din apropiere, nu de la distanţă, să o simtă pe pielea lor. Maharajahul nostru nu are elefant. De trompă ce să mai vorbim... Sau de bibliotecă.

Manifestul meu (fără apartenenţă politică): „După mine referendumul trebuia anulat. S-au folosit date false". Jură-te!

Unul dintre judecătorii Curţii Constituţionale a României a debitat inepţia de mai sus. Fraţii mei cei albi, spuneţi-mi şi mie, că poate greşesc, poate am dormit pe parcursul ultimelor trei luni, poate am leşinat de căldură, cine naiba conduce ţara asta denumită, mai mult la mişto, democratică?!?!?

Cine, cine?! Eu, Corina, Mazăre, Antonescu, Ponta, Băsescu? Cine? Trebuie să spun că nu-mi place de niciunul foarte tare. Recunosc, nu am votat, în principal pentru că nu agreez iniţiatorii referendumului, exact aşa cum spun cu toată sinceritatea ca nu-s fanul lui Băsescu. Aşa că, nu, nu-s băsistă, dar nu cred că aceştia doi, Ponta şi Antonescu, au vreun drept ori vreo dreptate. Nu. Ei au doar interesul ca, prin înlăturarea preşedintelui, să creeze un mediu propice pentru curăţarea „conştiinţelor" şi a dosarelor. Frica este cel mai puternic „împingător" de la spate. Ea dă multă putere de luptă. Frica detonează în oameni cele mai neaşteptate porniri. Aruncă în aer creiere. Aştept să văd şi eu care-i binele propus de Ponta şi Antonescu. Accept, frustrată, faptul că CCR va da un verdict în ceea ce priveşte referendumul peste o lună şi ceva. Ce se va întâmpla în luna asta? În prima zi după 11-le septembrie devenit zi neagră în calendar, România îşi va afla viitorul. Dar ce dracu' ne facem cu prezentul? Cui îl lăsăm?

Ne mai gândim câţi lei va fi un euro mâine? Mai avem tupeul, pentru că altfel nu-l mai pot numi, să sperăm la ceva mai bun sau să ne facem un plan, oricât de mic ar fi el?

Aş vrea să văd cuplul de aur al politicii româneşti luând atitudine. Aş vrea să văd că nu-i vor proteja pe cei cu dosare, că se va judeca în continuare dosarul retrocedărilor. Aş vrea să cred că vor asigura un minim de dreptate şi de corectitudine în ţara asta. Mi-aş dori să nu-i fie vasali lui Voiculescu, să nu se lase călcaţi în picioare de Oprişan, Dragnea şi alţii de-o teapă cu ei. Aş vrea să greşesc în privinţa lor, să văd bărbatul din Crin Antonescu, nu umbra ştearsă de acum, acoperită aproape în totalitate de o atitudine specifică femeii, isteria, şi să văd omul drept, cinstit, din Victor Ponta, nu cel hulit cu apelativul „plagiator". Nu vreau o ţară ca afară, vreau ţara mea, dar curată, nu sclava intereselor celor care, după revoluţie, au făcut, numai ei ştiu cum, avere, ori a celor care sug atât de bine puterile financiare ale statului încât s-au îndestulat pentru încă trei generaţii de acum înainte. Ni s-a reproşat nouă, celor care nu am ieşit la vot, că ne-am bătut joc de un drept dobândit în urma revoluţiei, l-am primit prin moartea tinerilor, în decembrie 1989. Dar voi, dragi moguli, îmbogăţiţi din avuţia ţării ăsteia, ce aţi făcut? Eu îmi amintesc revoluţia. Am conştientizat ce a fost atunci. Am simţit, copil fiind, evenimentele. Cred că nu există jignire mai mare decât aceasta. Nu poţi, oricât de politician sau jurnalist ai fi, să pui alături moartea acelor oameni cu recensământul lui Ponta sau Antonescu. Nu te mai numi om, în aceste condiţii. Ei s-au luptat pentru libertate, nu pentru a fi forţaţi să voteze contra ideilor pe care le au, împotriva principiilor şi credinţei lor. Nu întinaţi memoria celor ucişi atunci! Nu aveţi dreptul acesta, nimeni nu-l are, nici măcar pentru cauza asta.

Vreau ca noi, tinerii, să nu ne mai dorim o ţară ca afară, nici să ne căutăm norocul prin alte părţi de lume. Îmi doresc să fiu alături de părinţii mei în clipele bătrâneţii şi neputinţei lor, nu să-i veghez de la distanţă, prin telefon. Îmi doresc să îi oblojesc durerea mamei, atunci când va veni (să dea Domnul să nu vină vreodată), aşa cum m-a îngrijit, cu iubire, în copilărie. Dar cum aş putea cu salariile din ţara asta, în condiţiile pe care ni le oferiţi? Lupta voastră nu ne face viaţa mai bună! Şi nici ipocrizia unor judecători.

Tomisul, la fel de duşmănos cum îl vedea Ovidiu

Ieri s-a sărbătorit naşterea lui Ovidiu. Impropriu spus... în vechiul Tomis nimeni nu şi-a amintit. Cine este Ovidiu pentru Noi? Poate prima urmă de civilizaţie, fie ea şi romană, fie ea şi exilată...

Citeam că în cartea a doua din Triste - scrisă după sosirea la Tomis, care cuprinde o singură scrisoare, adresată lui August, cel care i-a dat pedeapsa, transformându-l din poetul preferat în exilat - Ovidiu nu-i cere să-i acorde întoarcerea acasă decât după ce va fi satisfăcut de îndelungata lui pedeapsă meritată. „Barem să-l mute din Pontul duşmănos într-un loc mai omenos, pe măsura faptelor sale nu atât de grave", găsim scris pe www.historia.ro. De pe atunci, Tomisul era duşmănos. Şi mă gândesc dacă şi după moarte a fost mai prietenos pentru Ovidiu. Mereu l-am văzut ca pe cel care străjuieşte vechiul Tomis, aşa cum dorobanţii păzesc podul lui Saligny, aşa cum orice măreţie a vremurilor apuse are câte un cerber. Paznicul nostru, al Constanţei, este mai blând, el nu pedepseşte, el scrie. El poate scrie istoria noastră mizerabilă. „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul/Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,/O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin". Oare i-o fi fost somnul lin sau la fel de agitat precum sunt vieţile noastre? Mă întreb ce gândeşte acum, de pe soclul său, Ovidiu, poetul ce ne-învăţa arta iubirii, cel care a iubit pătimaş şi, de ciuda pedepsei, a vrut chiar să-şi ia viaţa. Nu ne-am rugat pentru dânsul, aşa cum nu am spus nimic atunci când o minte nesăbuită l-a „vopsit" pe Ovidiu în verde, punându-i sub soclu lumini orbitoare, care-l făceau să pară ca trimis în Fratelli, clubul preferat al altuia, nicidecum al poetului alungat din Roma. Strada ce poartă numele oraşului în care Ovidiu a văzut pentru prima dată lumina soarelui stă să cadă. Ştiţi strada Sulmona din peninsulă? Cunoaşteţi toate celelalte străzi din ceea ce a fost, de fapt, Tomisul? Partea aceea care nu poartă doar ziduri în prag de dărâmare, ci ne poartă moştenirea? Noi suntem acolo, prin cei care ne-au dat viaţă. Dar noi nu, nu ne plângem strămoşii aşa cum nu ne-am rugat nici pentru liniştea lui Ovidiu. Noi preferăm să aducem Constanţa la nivel de paradis în destrămare. Locuitorul vechiului Tomis „nu se luptă cu nimeni, dar se simte învins". Fără vlagă, fără suflu, rece ca Ovidiu pe soclu. Fără trecut şi fără viitor.

Foto: Gelu Strâmboaia

Citiţi:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso
http://e-istorie.ro/antichitate/imperiul-roman/67-corinna-amanta-poetului-roman-ovidiu
http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ce-fost-exilat-poetul-ovidiu-anticul-tomis

Pierdut 126 de ani. Îi declarăm nuli!

„Trahanache: A! ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: «Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!...» Auzi d-ta mişelie, infamie...“ (I.L. Caragiale - O scrisoare pierdută, Actul I, Scena III)

Caragiale a scris aceste rânduri în urmă cu 126 de ani. Vă daţi seama?!?! 126 de ani... identici. Mi-e greu să mă mai revolt. Aş vrea să mai pot să spun că ceva va merge bine sau măcar înspre mai bine ori că unul sau altul ar putea face ceva. Din nefericire, acum sunt liniştită şi împăcată cu gândul că oricare altul ar fi condus această ţărişoară în formă de buchet de flori, aşa cum o asemăna Ana Blandiana, situaţia nu ar fi fost alta. De ce? Pentru că aşa suntem noi lăsaţi pe pământ. Pentru că, dacă de 126 de ani încoace aceleaşi trăsături negative sunt valabile nouă, ca popor, atunci lăsaţi-mă să mă îndoiesc că am mai avea vreo şansă, vreodată, să facem ceva. Nu vreau să sune patetic, nici lipsit de încredere ceea ce scriu acum, însă nu înţeleg cum Conu' Iancu a putut, previzionar, asemenea lui Da Vinci, care şi-a imaginat aparate de zbor, să vadă o Românie pe care nu avea cum să o mai şi... respire, să o simtă, să o trăiască. Noi, ca neam, avem nişte defecte din naştere. Suntem mereu nemulţumiţi. Oricine orice ar face, nouă ne... pute, cum se spune în popor. Dacă, dintr-o pură întâmplare este bine, nu va dura mult până vom găsi nod în papură. Noi ne dăm sfinţi pe pământ şi, de fapt, devorăm cele mai împuţite personaje arătate pe ecranul televizorului sau pe hârtia ziarelor. Ne place scandalul, iubim intriga şi nu ne simţim bine până n-o punem de-o „mânărie“. Ne mirăm că trăim acum 126 de ani şi nu în prezentul anului 2010? Ne simţim reduşi, traşi în spate sau învechiţi? Păi măcar avem un punct forte: suntem realişti. Voi repeta obsesiv până va înţelege lumea: 126 de ani! Şi parcă-i văd mereu, în orice emisiune pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu, pe Caţavencu şi ai lui. Văd cum un fante ajuns la conducerea vreunei instituţii se mândreşte mai abitir cu damele din aşternut decât cu realizările în plan politic. Văd demagogi, moşieri, dame bine şi descurcăreţe, circ politic şi angajaţi nemulţumiţi. Aceleaşi intrigi şi aceleaşi moravuri. O Românie neschimbată.

„Pristanda: Grea misie, misia de poliţai... Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice: «Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la îl flămând... ». Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... (luându-şi seama) babachii... Da' eu, unde? Famelie mare, renumeraţie după buget mică“ (Scena I, actul II).

Piosenia lui Mazare - linistea de dinaintea furtunii?!

Ieri dimineaţă, mi-a atras atenţia, pe prima pagină a site-ului ediţiei locale a unui cotidian central, o siluetă silfidă, ascunsă după borurile largi ale unei pălării negre.

Mi-am adus aminte imediat de „Titanic vals"-ul lui Muşatescu şi de cearta familiei pentru pălăria lui Spirache:

„Dacia: De trei luni de zile îi spun să-şi ia o pălărie nouă... şi nu vrea. Cap gros.

Traian: E bună pentru iarnă, tată... s-o dai la-mblănit.

Miza: Zău, tată, ai putea să-ţi iei o pălărie ca lumea... Gândeşte-te şi la noi! Suntem fete mari! Ce zice lumea când te vede cu treanţa aia în cap?...

Spirache: O pălărie nouă costă două-trei sute de lei...

Chiriachiţa (care aprinde o ţigară): Lasă-te de tutun şi fă economie...

Spirache: Dacă vă e ruşine cu mine... o să umblu cu capul gol... Tot e cald afară...

Chiriachiţa: Ai şi mutră să faci pe englezul...". Apoi, când într-un bun sfârşit bietul om şi-a luat pălărie nouă, n-a fost bine, iar Chiriachiţa, soacra de coşmar i-a reproşat că este pălărie „de crai", nu de om însurat.

Aşa şi cu Mazăre al nostru. Că doar v-aţi dat seama că despre el este vorba, despre primarul-vedetă-dansator-fante-martir al luptei anti-băsesciene. S-a decis el, micuţu', să mai stea şi p-acasă. Şi s-a dus să asiste la procesiunea religioasă de pe plaja Modern, înfăşurat într-un palton negru, şi după cum vă spuneam, cu pălăria „de crai" pe cap (e adevărat, nu era de aceeaşi culoare cu cea a lui Spirache). Şi, pios, Radu al lui Mazăre, a luat lumină şi într-o linişte deplină a plecat înspre casa pe care o are închiriată pe malul lacului Siutghiol. Sau poate înspre vreun club, aşa cum ne-a obişnuit. Oricum, nu asta contează. Contează acum lipsa de reacţie a primarului care, fără a mai ieşi pe vreo scenă, fără a mai dansa sau a mai face alte giumbuşlucuri demne de circul pe care ni-l oferă politica autohtonă, nu mai zice cine ştie ce. Tace mâlc. Şi asta mai ales de când fratele lui, Alexandru, alintat Sandu, a dat nas în nas cu senatorul Cătălin Voicu şi a fost băgat în scandalul stenogramelor. Şi doar îl cunoaştem prea bine pe vulcanicul primar al Constanţei, care, pe lângă faptul că s-a autoproclamat „particular", a şi răcnit în microfoanele televiziunilor de prea multe ori că el dacă are ceva de spus, va spune cu siguranţă. Acum de ce nu zice nimic?! Să fie starea de linişte dată de Învierea Mântuitorului sau doar teama că orice ar spune va fi folosit împotriva sa?! L-a lovit pioşenia pe Mazăre?! Sau poate că este doar liniştea de dinaintea furtunii.


Vezi mai multe video din Film

Cum se roaga Bianca a lu' Bote si Sexy Braileanca?!

Tocmai citeam o ştire cum că un nene de la PD-L Timişoara a fost străfulgerat şi binecuvântat cu o idee... super. Deputatul Marius Dugulescu îşi doreşte cu ardoare ca românii să aibă o zi naţională de rugăciune. Cu alte cuvinte, o zi în care să stăm acasă şi să ne rugăm la Doamne Doamne.

Mi-i şi imaginez pe românaşii iubitori de telenovele, Acces direct sau alte emisiuni realizate de Capatos, Mihai Morar sau Măruţă, avizi după pornăciuni, silicoane şi bombe sexy cu pretenţii de actriţe de filme porno, cum vor închide pentru o zi televizoare, calculatoare, radiouri şi tot ce înseamnă mijloc de informare, vor arde pe rug ziarele colorate şi se vor retrage în rugăciune. Ţara întreagă va fi pustie, oraşele lumii vor sta în loc pentru o zi, paralizate de lipsa de la muncă a mioriticilor aciuaţi pe acolo întru îndestulare. Păsările cerului vor ciripi în surdină, vântul va adia şi va aduce cu sine cântările îngerilor, soarele va străluci, iar peisajul va fi idilic. Şi cum stau ei aşa, robii lui Dumnezeu românii şi se roagă... oare ce trec pe lista de „to do" înaintată divinităţii? Spre exemplu, roaba lui Dumnezeu Bianca a lu' Bote cred că şi-ar dori nişte paparazzi mai de soi ca să nu-şi mai dea seama orice neavenit că shooting-ul din pădure de la Băneasa (cel cu ţâţica domniţei preacuvioase în guriţa mielului Domnului Botezatu) a fost o făcătură menită să mai nască ceva controverse în paginile colorate ale tabloidelor dâmboviţene. Adică, ce?! Nu v-o imaginaţi pe blonda (despre care nu-mi mai dau seama daca-i a lui Bote sau a lui Capatos) stând în genunchi şi... rugându-se?! Ba bine că nu! Păi sărăcuţa, cu aşa o viaţă agitată, plină de certuri cu iubiţelul şi de prezentări de modă la ceas de seară, cu petreceri şi cu paparazzi mereu în urma sa cred şi eu că ar avea de ce să se roage. Măcar pentru o clipă de linişte. Dar pe Sexy Brăileanca v-o imaginaţi rugându-se?! „Doamne, Dumnezeule, cine-o fi tăticul copilaşului meu...", şi parcă văd smiley-ul confuz de la mess, cu un semn al întrebării ridicându-i-se deasupra capului. Oricum, probabil că ideea unei zi de rugăciune n-ar strica nimănui. Adică... orice român s-ar gândi ce bine e că mai are un prilej de stat în bârlog şi că va face ce-i doreşte inimioara, nicidecum ce ar trebui să facă. Adică, pun eu pariu domn' deputat că în loc să se retragă în rugăciune şi pioşenie, robii lui Dumnezeu, românii, se vor uita pe şestache la Capatos (în direct şi în reluare, ca la Dan Diaconescu), la Măruţă, Noră pentru mama, Solcanu, Fata lu' tata şi aşa mai departe. Şi vor băloşi după Bianca şi Sexy Brăileanca. În numele Domnului..

Tara de Che Guevari

Jur că nu mai pot! Am obosit să-i văd pe toţi politicienii pozând în mari luptători şi, când le vine vremea, să ne demonstreze că au curajul unor găini.

Îmi aduc aminte că în şcoala generală, învăţătoarea ne spunea mereu „La plăcinte înainte, la război înapoi". De-a lungul vremii mi-au rămas spusele ei întipărite în minte mai ales atunci când alegeam calea cea uşoară în detrimentul celei grele, dar corecte, dar în special atunci când văd pe la TV-u' pe câte unu' cu caşcheta roşie pe cap, dând din şolduri sambaistic şi spunând... vorbe. Că aşa-i la noi: datul din gură este la rang de artă. Dacă ştii să vorbeşti, nici măcar nu trebuie să te osteneşti să faci, pentru că sigur ai convins o grămadă de oameni că eşti cel mai ce. Însă, trebuie să fim corecţi. Până acum, nu am avut decât un Che Guevara, un Al Capone, un James Bond, un dansator de samba, un Zorba, un Fidel. Unul singur, vă spun! Şi trebuie să recunosc faptul că nu-mi face plăcere să-i scriu numele. Aşa că, cel puţin de această dată îl vom denumi „cel al cărui nume nu trebuie rostit". Revenind, cel al cărui nume nu trebuie rostit era cel dintâi ostaş cu vorbă al ţării. Dacă cineva îl supăra, pac, pac... îl ciuruia din cuvinte. Dar, vedeţi voi... nimeni nu s-a născut de necopiat pe lumea asta. Şi cum cel al cărui nume nu trebuie rostit s-a apucat să se modeleze după chipul şi asemănarea unor mari personaje ale istoriei, în special revoluţionari, un PSD-ist şi un Liberal au găsit de cuviinţă să copieze acelaşi personaje. Sau pe copiatorul-şef?! Asta nu ne mai dăm seama. Evident, vorbesc despre noua căpetenie social-democrată, Victoraş (am auzit că-i place aşa) Ponta şi despre cea a PNL, Crin Antonescu, care au apărut miercuri seară, la emisiunea lui Victor (fără nici o urmă de alint) Ciutacu, pentru a-şi prezenta strategia de război cu tiranul de la Cotroceni. Şi ce l-am auzit spunând?! Că sunt ca Fidel Castro şi Che Guevara, precizând însă că deşi ei au coborât din munţi, „dictatorul" este încă la Palat şi nu a fugit. Citez din Ponta: „Dacă tot ziceţi că am fost rebeli, cred că suntem, sper ca domnul Antonescu să nu se supere, ca Fidel Castro şi Che Guevara, dar dictatorul încă n-a fugit, adică dictatorul e tot aici. Noi am coborât din munţi, dar dictatorul e încă la Palatul lui, aşa că lupta continuă (...) Dar şi ei s-au despărţit la un moment dat". La care Crinul i-a replicat: „Ăsta e năravul pesediştilor de ieri şi de azi, nu dau exemple cu Havel, cu alţi oameni, vin cu Castro şi cu Che Guevara...". Adică îi place şi nu prea. Dar, cu o ţară de Che Guevari şi Fideli Castro, „dictatorul" este tot acolo. Că a avut numai contracandidaţi combatanţi de seamă. Revoluţionari din gură.