Crazy Big Thing :)

E.E. Cummings

Song of the day

Stockholm-ul României - păreri despre ţara mea

Este prima dată când scriu despre această campanie. M-a scârbit, dar parcă a fost mai liniştită decât altele. O spun din start: am votat şi votez Iohannis. Însă, candidatul Iohannis nu m-a convins. Îmi plac indivizii mai incisivi, mai repezi, cu vorbele la ei, cu reacţie. Un preşedinte trebuie să aibă reacţie. Iohannis merge pe principiul "şi melcul, ţuşti!", iar stilul acesta îmi displace. În primul tur am votat matematic. Fără convingere. Am sperat că cel cu şansele cele mai mari de a-l bate pe Ponta, Iohannis, va obţine un scor mai bun. Dacă era altfel... aş fi votat cu Macovei. Înjuraţi-mă, aveţi voie! Acum nu-l votez pe Iohannis, ci votez anti-Ponta. Este simplu. Mi-e groază când mă gândesc la faptul că, avându-l pe Ponta preşedinte de ţară, Mazăre nu va mai avea nicio oprelişte. Va fi chiar mai rău decât este acum. MI-E GROAZĂ!
Însă, ne merităm soarta. Pentru că noi, românii, suferim de cea mai acută formă a sindromului Stockholm. Ne iubim torţionarii.
De-a lungul vremii am observat mai multe comportamente aberante, patologice, ale acestei naţii.
Comunismul ne-a afectat în asemenea hal încât am devenit un popor suferind, nebun, imoral, infantil, lipsit de dorinţe fireşti, fără instinct de conservare, un popor de masochişti, de violaţi, de schingiuiţi, de oameni care, după ce-şi ling rănile şi se spală de pişatul în care au zăcut în urma torturii se întorc zâmbitori şi drăgăstoşi la torţionar.
Suntem noi, cei care trăiesc încă în comunism. Cei pentru care 25 de ani au stat în loc, n-au trecut. Cei care sunt, încă, pe vremea lui Ceuşescu. Aşa ne dezvoltăm, nu putem scăpa. De fapt nu ne-am dezvoltat. Mentalul colectiv, cel bolnav, distrus, suferind, aşa funcţionează. Memoria colectivă a acestui popor este grav avariată. Am uitat cine suntem şi ce putem face. Nu ştim despre noi decât că suntem laşi, trădători, leneşi, mâncăi, boieri, artişti, petrecăreţi, încuiaţi la minte, bârfitori, moralişti, pseudo-ospitalieri.Ţara în care BMWu` valorează mai mult decât o diplomă, o ţară de oameni răi, avari, ipocriţi, care nu ştiu să aibă grijă şi să îi aprecieze pe cei apropiaţi, ci numai pe străini. O ţară de femei maltratate şi de copii mutilaţi sufleteşte, de beţivi, de curvari, de bipolari, de hoţi, de beizadele care se cred Dumnezei, un loc în care ţi se refuză până şi dreptul la sănătate. Ne mirăm că ni se refuză dreptul la vot, la opinie?
Se vede cum suntem din felul în care ne tratăm ţara. Votul ăsta mult dezbătut este, de fapt, singurul lucru pe care îl faci pentru ţara ta. Pentru viitorul ei, nu pentru economie, nu pentru PIB sau alte cele: PENTRU ŢARĂ! Pentru copiii şi părinţii tăi. Dar nu avem noţiunea asta. Mie îmi vine să plâng când mă gândesc că mama o să trăiască, în anii crunţi ai bătrâneţii, aici. Aş fi în stare de orice să împiedic asta!
M-am uitat aseară la marea răfuială între candidaţi. Aia nu a fost dezbatere, ci o joacă de copii, cu unul mai mutulică, mai bine crescut, care se crede uşor superior, probabil că are note mai bune şi provine dintr-o familie mai înstărită, şi un altul care pare puţin complexat de mediul din care provine, care atacă pentru a se apăra, pentru a para întrebările incomode, care şi-a schimbat gagica odată ce-a prins "cheag" din punct de vedere financiar. Şi-a luat fată de om bogat din sat, cu mai multe vite şi cu influenţă la primar. Dar el, băiat descurcăreţ, cu vorbele la el, nu ştie ce-i aia subtilitatea, ci stăpâneşte doar miştocăria. Când îl vede p-ăla mai simţit, simte nevoia să-l calce în picioare. "Ce, mă, eşti şmecher? Ai casetofon şi video? Ţi-a luat mă-ta haină de piele, futu-te-n gură! Eu sunt mai tare, bă, că sunt ginerele lu' cutare şi am ajuns să conduc CAP-ul din sat, cel mai bogat din judeţ", spune el, scuipă o coajă de sămânţă şi pleacă pe ritmurile unei melodii cântate de Guţă.
Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în facultate, pentru mine, ca om, a fost că orice complex de superioritate vine dintr-unul de inferioritate. Asta am văzut aseară la candidatul Ponta. Adevărata faţă a unui băieţaş complexat.
Şi eu am fost complexată aseară. Din cauza candidaţilor slabi, din cauza lipsei de alternativă, pentru că trebuie să votez anti şi nu pro. Nu am putut asista la toată dezbaterea. Pur şi simplu nu am rezistat. Azi am citit cele mai multe dintre reacţii. Niciuna nu m-a convins. Iohannis nu ştie tot ce trebuie, e clar. Ponta e nesimţit şi oportunist.... asta ştiam deja. România nu va avea preşedinte - asta este cel mai grav.
România va avea un Ponta. Naivă cum sunt, încă sper să mă înşel. Nu îmi place că este comparat cu Micky Mouse.... mi se pare o jignire adusă simpaticului şoricel al lui Disney. El a făcut istorie. Ponta nu va face nimic. Va aduce România acolo unde îi este locul: în nişte vremuri pe care inconştient ni le dorim. Nouă nu ne place libertatea. 25 de ani nu au fost de ajuns pentru a ne obişnui cu ea, pentru a ne bucura de ea. Nouă ne place jugul. Că doar asta suntem, vite. În concluzie, noi, iubitorii de cozi, de mocangeală, de mizerii, de bârfe, indivizi în stare să-i judecăm numai pe alţii, dar pe noi niciodată, vom readuce ţara acolo unde s-a tot învârtit ca într-o găleată să ajungă: fix de unde am plecat.
O merităm noi, oameni care nu ne preţuim libertăţile. O merită clasa politică, cea care a promovat non-valori, care nu s-a gândit la viitor, ci numai la prezentul din conturile lor. O merită afaceriştii, cei care au susţinut mereu nu pe cine ar fi fost normal, ci doar pe cel care putea să le facă vreun serviciu. Din păcate, România nu o merită.

Olaf

Olaf a ajuns în vieţile noastre destul de neaşteptat. Ne-am îndrăgostit de el, am ştiut că trebuie să fie al nostru... şi asta a fost. Fără să ne gândim prea mult la consecinţe, la nimic. Şi foarte bine am făcut.

Olaf m-a învăţat enorm. M-a învăţat...:

Că iubeşti chiar dacă te cerţi.
Că te poţi trezi la 5 jumate dimineaţa plin de energie şi cu zâmbetul pe buze.
M-a învăţat să fiu mai responsabilă.
Să nu mai fiu egoistă. Să nu mă gândesc prima dată la mine.
Că la 6 dimineaţa te poţi plimba, fie ploaie, fie vânt.
Că la ora aia aerul este MINUNAT!!!
Că o clipă de iubire face cât un milion de zile de ceartă.
Că revederea TREBUIE să fie exuberantă.
Că iubirea se arată. Şi se arată mult, mult, mult
Că apropierea fizică, lipirea de corpul celuilalt, este nu doar un gest, ci un sentiment. Îţi arăţi dragostea şi încrederea
Că, dacă vrem, putem fi mai atenţi la ceilalţi şi le putem simţi stările, durerile, doar din felul în care respiră sau privesc.
Că iubirea asta neînţeleasă de mulţi ne ajută să trecem peste tot în alt fel decât înainte. Că suntem 3, iar lumea noastră împreună este minunată.
Că poţi vorbi pe Viber cu un căţeluş :) da, da, e adevărat
Că fericirea nu este presetată. Fiecare este fericit şi iubeşte în felul lui
Că poţi renunţa la shopping pentru un vaccin/o radiografie/o pastilă/un set de analize/o hăinuţă nouă pentru Olaf


Olaf este, poate, pentru alţii, doar un căţel. Ştiu că voi fi numită nebună sau mai ştiu eu cum. Mi s-a spus că mai bine făceam copii. Tare mi-aş dori ca unii să nu mai judece atât de mult lucruri de care n-au habar. Serios, nu-mi pasă. Pentru mine, Olaf este o lecţie de viaţă. O cascadă de sentimente. Copleşitor, obositor, dar MINUNAT. Este iubire şi afecţiune în stare pură. Încercaţi, voi care aveţi nevoie de aşa ceva în vieţile voastre. Este cel mai bun remediu... :)

Are şi pagină de Facebook: https://www.facebook.com/OlafThePug  :D

Povestea mea de iubire...

...A ţinut aproape şapte ani şi jumătate. A început timid, cu fluturi în stomac, cu tremurat de picioare. A fost cea mai lungă poveste de dragoste. Ca orice istorie a fost presărată cu bune şi cu rele. Dar ce mai ţin minte acum?... Doar bunele. M-a dus peste tot, prin locuri în care nu credeam că voi ajunge vreodată. M-a plimbat prin toate instituţiile Constanţei, unele plicticoase şi mi-am înjurat cu patos dragostea pentru că nu-mi arăta pasiunea de care aveam nevoie. Cine te duce prin WC-uri publice, cine trage de tine, cine te oboseşte, te scârbeşte, te duce la limită pentru ca mai apoi să te ridice în slăvi, să te fericească în aşa fel încât să uiţi toate relele, toate înjurăturile, toate chinurile? Cine dacă nu o dragoste adevărată? Am învăţat alături de ea, de dragostea mea, mi-am pus sufletul pe tavă, mi-am pierdut nopţile gândind şi zilele scriindu-i scrisori. Dar, să nu uit. Dragostea noastră a început pe o străduţă din Peninsulă sub ochii unui domn care mi-a părut cel mai morocănos personaj pe care l-am văzut vreodată. „Ai înţeles ceva?“, m-a întrebat domnul la un moment dat şi mi-a dat drumul. Se pare că începusem să înţeleg. Se uita la mine deasupra ochelarilor de citit şi nu-mi lăsa replică. Am învăţat să văd mai departe de morocăneala lui.
Pe străduţa din Peninsulă nu am mai ajuns demult, dar de fiecare dată când trec pe lângă ea îmi amintesc cu drag de dragostea mea.
Domnul morocănos de care vă spuneam mă priveşte şi acum, după şapte ani şi jumătate, ca martor al poveştii mele de la începutul ei, până la final. A fost fericire, au fost plânsete, a fost durere, urmată de plăcere, au fost dezamăgiri, dar şi multe satisfacţii. „O poveste cum alta n-o să mai fie“, gândeam odată. „Cea dintâi şi cea din urmă“. Am trăit aşa şapte ani şi jumătate, fiecare zi a trecut cu intensitate, mai ales pentru că am crescut împreună: eu, dragostea şi domnul morocănos (de fapt nu-i chiar aşa, dar vrea să pară). Au fost atâtea momente încât mi-ar fi greu şi frică să aleg, ar fi nedrept, şi atâţia oameni care au trecut prin povestea noastră încât aş putea scrie un roman. Un roman de dragoste cu final nu neapărat fericit. Cu final închis sau deschis... ne va spune doar timpul. O mare dragoste aproape stinsă...
Am scris, am râs, am plâns, m-am bucurat şi am scrâşnit din dinţi.
Într-un colţ al sufletului voi fi mereu „Corina de la ZIUA de Constanţa“. Ştiţi cum se spune: „Niciodată nu vei uita o mare dragoste!“.

Eutanasiem maidanezii. Dar pe politicieni de ce îi mai ţinem în viaţă?!

Deputaţii au votat legea prin care este permisă eutanasierea maidanezilor. Nu mă interesează absolut niciun detaliu, nicio condiţie, nimic. M-am resemnat cu faptul că nu mai suntem oameni. Vă întreb atât: de ce pe politicieni îi mai ţinem în viaţă?

Aş vrea să spun de la bun început că nu mă refer la viaţa terestră a politicienilor, nu atentez la nimic şi nu instig în niciun fel la violenţă, dar fac referire la viaţa lor politică. „Eu te-am făcut, eu te omor", zice vorba românului cu alcoolu'-n bot. Aşa şi cu ei, cei ajunşi prin Parlament, pe la Primării sau Consilii Judeţene. Noi îi facem, prin voturile şi susţinerea noastră. Noi ajutăm la crearea monstrului, noi îi dăm drumul în lume, apoi noi nu îl putem stăpâni. În loc să voteze legi pentru a ne face viaţa mai uşoară, ei nu ştiu cum să fure mai bine. Câinele fură de foame, voi din îndestulare şi din lăcomie, dragi politicieni! Câinele muşcă, dar nu te linge mai apoi, aşa cum faceţi voi cu locurile în care scuipaţi şi pe care aveţi grijă să vă plimbaţi limbile, domestici şi ascultători. Câinele nu-i parşiv, el oferă afecţiune sinceră. Câinele nu oferă pomeni electorale cu lacrimi false în ochi pentru ca mai apoi să plece în vacanţe însorite în celălalt capăt al lumii. Aţi văzut vreodată un câine râzând, suferind, plângând? I-aţi simţit durerea? Da, şi câinii simt, spre deosebire de voi, care aveţi orice senzaţie abolită. Voi, ca oameni, aproape că nu mai existaţi. Şi vina este a noastră, a celor care nu au capacitatea de a vedea sub masca zâmbitoare şi binevoitoare, care nu percep intenţiile din spatele gesturilor aparent frumoase, care nu văd mizeria şi putreziciunea sufletelor. Câinele îşi însoţeşte stăpânul chiar şi după moarte. În schimb, voi, politicienii acestei ţări, sunteţi în stare să înfigeţi pumnalul în spatele oricui vă incomodează. Credeţi că sunteţi mai buni numai pentru că mergeţi în două labe încălţate cu pantofi de mii de euro, că vă ascundeţi blana sub ţoale de firmă şi vă alungaţi mirosurile neplăcute cu parfumuri ale celebrelor case? Vă înşelaţi... Nemernicia nu poate fi ascunsă nici de cele mai bune farduri.

Omorâţi câinii! Poate că şi noi vom avea vreodată ocazia să vă „omorâm" pe voi.

Nessuno sa la verità, è un grande amore e mai più grande esisterà

„Ai mei, ai mei, ai mei, ai mei, n-au avut habar..."

„Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!...".

Ne dăm rotunzi că avem „prinţipuri". Ne arătăm lumii mai albi ca Albă-ca-Zăpada şi mai oropsiţi ca Cenuşăreasă. Ne creionăm o personalitate mai mult decât falsă pe care o arătăm celor din jur ca pe o mască de carnaval care ni s-a lipit pe feţe. Nu mai ştim care sunt reperele realităţii sau dacă trăim într-o lume imaginată. Ne ducem traiul mimând bogăţia şi opulenţa. N-avem moral, avem corupţie, iar de principii nici nu poate fi vorba. A, da, în faţa celorlalţi suntem mai catolici decât Papa, ne recităm principiile după care spunem că ne ghidăm vieţile mai abitir ca pe cele zece porunci. Mai bine le-am învăţa pe cele din urmă... O societate bolnavă, în care un Vuitton face mai mult decât o diplomă la facultate, în care o geantă Gucci este mai de preţ decât onoarea unei familii, în care o pereche de Loubis ţine loc de casă şi masă, în care un smartphone face cât cei şapte ani de acasă. Gândirea de turmă a înlocuit ideea de familie, de neam, de uniune. O lume în care familia nu mai este celula de bază a societăţii, în care copiii se fac cu frică. Nimeni nu mai ajută pe nimeni, nu se mai iubeşte, nu se mai trăieşte. Asta-i societatea de consum? Ne consumăm între noi?! Guess Who cântă că o să ajungă „tot mai sus", dar câţi mai visează la aşa ceva? Nici visurile nu le mai avem, le-am consumat şi pe ele se pare. Ne robotizăm şi ne place. Vrem gadget-uri care gândesc în locul nostru, pentru că noi nu mai suntem capabili. Ne sălbăticim, suntem îndoctrinaţi şi nu ştim, de fapt şi de drept, care-i adevărul, cine îl deţine. Pe cine să crezi, pe cine să votezi. Până la urmă, la asta se rezumă totul, nu? Auzim o dată la patru, cinci ani că votăm pentru un viitor mai bun. Uite, momentul alegerii se apropie. Ce vei vota tu, om care munceşti opt, nouă, zece ore pe zi, te chinui să-ţi duci traiul şi eşti frustrat că nu mai ai la ce spera? Votezi? Probabil că nu. Atunci unde este relevanţa rezultatului?! Avem de unde alege sau sunt toţi o apă şi-un pământ?

În esenţă, trăim într-o societate maladivă. Ne transformă nu în fiinţe civilizate, în cetăţeni, ci în hiene avide să se înfrupte din insuccesul altuia, nicidecum din propria reuşită. Vedetele nu mai poartă numele Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Radu Beligan... ci Daniela Crudu, Ramona Gabor sau Sânziana Buruiană. Toate-s false, de la gânduri până la gene sau unghii. Îl confundăm pe Ştefan cel Mare cu Adi Minune şi ne gândim... încotro?! Grăim cu vorbele altora. Acţionăm cu alte gesturi. Ne vedem din ce în ce mai mici într-o lume în care angajaţii sunt trataţi ca sclavii, în care nu se ţine cont de vieţile celor din jur, în care contează numai banii. Tind să cred că în câţiva ani nu ne vom mai hrăni cu mâncare, ci cu bancnote şi carduri, vom bea esenţă de monede şi ne vom mumifica sufleteşte. Plângem pe Facebook, iubim prin sms-uri şi urâm pe bloguri. Asta au vrut părinţii noştri să avem în viaţă? Asta-i evoluţia? Aş vrea să o refuz dacă se poate. Sau poate ne vom transforma în oameni într-un final...

Concluzie

Ceea ce pare de dimineaţă cea mai frumoasă zi nu se termină întotdeauna la fel de bine...

Mică pauză de linişte: Cea mai frumoasă zi...

Când te trezeşti dimineaţa mirosind a el şi nu a tine, când deschizi ochii în miez de noapte şi-l vezi în pragul uşii de la dormitor, chiar dacă nu te aşteptai să fie acolo, când ştii că nu te mai cuibăreşti doar în braţele lui, ci în suflet, când te gâdilă pentru a te trezi cu zâmbetul pe buze şi când, la 7 dimineaţa are chef de joacă, când închide uşa în urma lui apoi sună la sonerie pentru că ştie că te amuză şi când ştii că şi mâine va fi la fel... Aşa începe cea mai frumoasă zi...

bright side of life :)

Pauză de linişte: Crize - Viaţă în insolvenţă

Ieri am fost întrebată pentru prima dată ce-mi doresc cadou de ziua mea, că doar împlinesc 30 de ani şi este o ocazie deosebită. Am stat, m-am gândit, iar răspunsul pe care mi l-am dat mie a fost unul singur: îmi doresc... să nu mai fiu o povară.
Luna viitoare voi împlini 30 de ani. Şi, evident, am atins pragul psihologic. Stau şi mă gândesc că am ajuns la vârsta asta şi nu am decât o maşină pentru care încă mai plătesc rate (şi o voi mai face multicel de acum înainte...), un laptop cumpărat de mama, un telefon (la fel ca în cazul laptopului), nişte haine (din ce în ce mai puţine), pantofi, genţi şi alte chestii trebuincioase (nimic de firmă, scump sau nou). Şi atât. La asta se rezumă viaţa mea din punct de vedere material. Nu am casă, stau cu chirie, nu-mi pot permite să mă gândesc la o familie, în calculez banii până la ultimul leu şi... fac 30 de ani. 30!!!???!!! Sincer, mi se pare prea mult, în sensul că acum pot spune cu toată convingerea că nu am făcut nimic în viaţa mea. Nimic! Viaţa mea se calculează în „semnele“ de pe paginile ziarului, în materiale de presă şi cam atât... Fac 30 de ani şi trăiesc din banii mamei mai mult decât dintr-ai mei, fac 30 de ani şi nu am făcut un copil, nu am plantat un copac.... ce să mai zic de casă... Fac 30 de ani şi sunt frustrată, mă uit în jurul meu şi ştiu că nu vreau să-mi alung frustrarea prin metode neortodoxe, fac 30 de ani şi sunt o povară pentru mama. Vreau să fiu nefrustrată şi fericită... Dar cum se face asta?! Cum faci să te menţii pe linia de plutire, cât rezişti gândindu-te mereu că mâine se termină banii? Cum dai randament la muncă, cum mai poţi iubi fără griji, cum poţi fi mulţumit de tine? Cum mai poţi accepta nemulţumirile şi reproşurile atunci când tu, la două săptămâni depărtare de salariu, mai ai în portofel bani pentru două zile? Munceşti, te zbaţi, vrei să faci, dar parcă nu mai poţi, parcă nu mai ai de ce. Iubeşti şi vezi că dragostea nu ţine de foame... Fac 30 de ani şi văd că trebuie să-mi iau viaţa în mâini... Fac 30 de ani şi mă simt neputincioasă în faţa vieţii. Fără vinovaţi, fără nimic. Şi fără perspectivă...

quote of the day

Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost. - OCtavian Paler

quote of the day

Te-am iubit impotriva fricii si fara speranta bucuriei; am riscat cea mai mare rana, cea mai periculoasa rivalitate. Nu a fost curaj, a fost dragoste. Te-am iubit atat de mult, incat am riscat sa te pierd. - Anaïs Nin

THE SONG

quote of the night

When nothing goes right... go left

I would rather share one lifetime with you than face all the ages of this world alone

Arwen: Do you remember when we first met?
Aragorn: I thought I had wandered into a dream.
Arwen: Long years have passed. You did not have the cares you carry now. Do you remember what I told you?
Aragorn: You said you'd bind yourself to me, forsaking the immortal life of your people.
Arwen: And to that I hold. I would rather share one lifetime with you than face all the ages of this world alone.
[hands him her pendant]
Arwen: I choose a mortal life.
Aragorn: You cannot give me this.
Arwen: It is mine to give to whom I will. Like my heart.

http://www.imdb.com/title/tt0120737/

Minuţel de poezie -Nu cum sunt eu - Nichita Stănescu

nu cum sunt eu sunt eu
ci cum esti tu sunt eu
un fel de tu sunt eu
pe care nu l-ai mai lasat sa fie eu