Scrieri vechi - Beatrice Rancea readuce faima pierdută a teatrului constănţean

ZIUA de Constanţa - Marti, 04 Aprilie 2006

Fostă balerină, regizoare şi actuală directoare a Teatrului Naţional Constanţa, Beatrice Rancea este persoana care a dat o nouă dimensiune culturii constănţene în ultimul timp. A revitalizat teatrul pe care îl conduce şi încearcă să aducă proiecte noi şi interesante care să redeschidă apetitul publicului pentru teatru şi pentru cultură. Numită directoare a TNC în luna iunie a anului trecut, Beatrice Rancea a câştigat, printre altele, premiul UNITER pentru debut în 1993 şi Premiul publicului la Festivalul Internaţional de Teatru de la Piatra Neamţ, pentru piesa „Romeo şi Julieta“ în anul 1994. A fost aleasă una dintre femeile de succes ale anului trecut, premiu pentru care a fost nominalizată şi în 1998. Renumita regizoare a acceptat să ne acorde un interviu, în care îşi exprimă părerile despre cultura constănţeană, dar şi dorinţele în ceea ce priveşte instituţia pe care o conduce.

Cum vi se pare că se prezintă cultura constănţeană, ţinând cont de faptul că este un spaţiu în care amalgamul de culturi este mai vizibil decât în orice parte a ţării?

Este o picanterie de care ar trebui să profităm. Farmecul oraşului este dat de acest amalgam unic şi este specific locului. Din păcate, în ultima perioadă nu prea s-a mai auzit de teatrul de aici. Singurii care au reprezentat oraşul în ultimii ani au fost cei din trupa de balet Oleg Danovski. Mi-am pus şi eu foarte des întrebarea de ce în Constanţa nu se pot realiza nişte spectacole importante de teatru, oraşul având puterea financiară şi economică pe care o are şi fiind o urbe atât de mare şi atât de aproape de Capitală. Din păcate, anul trecut, când eu mi-am anunţat amicii din lumea teatrului că urmează să vin la Constanţa, toţi mi-au spus să mă gândesc mai bine pentru că, aşa cum mi-a spus un prieten, este „un teatru belea“. De asemenea, mi s-a mai spus că aici, actorii montează între ei şi că nu vin regizori importanţi care să facă spectacole mari, pentru că era un spaţiu foarte închis, un stat în stat. Ajunsă aici, mi-am dat seama că, într-adevăr, sunt obstacole, sunt unele lucruri greu de realizat, însă sunt de principiul că nimic nu este complicat.

Este teatrul prea puţin mediatizat în oraşul nostru?

Acum nu. De un an se aude foarte mult de Constanţa. Eu, de câte ori am avut prilejul să particip la emisiuni pe posturile naţionale sau să dau interviuri în presa centrală, am amintit de teatrul de aici. Accept să particip la emisiuni şi profit de orice ocazie mi se oferă, numai ca să amintesc de teatrul de aici şi să arăt ce se face la Constanţa. Nu întâmplător, majoritatea designerilor de costume cu care colaborez pentru spectacole sunt cunoscuţi. Ei vin cu o presă a lor, benefică pentru spectacolul pe care îl realizăm şi pentru teatru. Acum lucrăm, pentru Şatra, cu Liza Panait. Încerc să-mi folosesc cele mai bune relaţii pe care le am şi să implic cei mai influenţi oameni pe care îi ştiu în proiectele teatrului, pentru o mai bună mediatizare a lui.

Cu ce designeri importanţi veţi mai colabora?

Pentru spectacolul Revizorul vom lucra cu celebra Doina Levintza, care a lucrat şi la Îmblânzirea Scorpiei. Urmează să avem un proiect important peste două luni, un spectacol numit Cabaret. Pentru acesta, costumele vor fi realizate de Cătălin Botezatu.

Cum este să fii o femeie de succes şi o femeie-regizor, într-o Românie încă acaparată de bărbaţi?

Eu mă simt foarte bine, însă mă sperie că e din ce în ce mai acaparată de bărbaţi. Dacă până acum nu am avut nici o problemă legată de acest aspect, începe să mă alarmeze faptul că tendinţa este din ce în ce mai misogină, mai ales în lumea teatrului. Au apărut foarte multe femei care au dovedit că au fost cel puţin la fel de inspirate în ceea ce au făcut ca şi bărbaţii. Nu înţeleg de ce se încearcă înlăturarea femeilor. Este un fenomen foarte ciudat. Am auzit pe mulţi spunând că nu pot suporta ideea să-i conducă „o muiere“.

Care sunt proiectele Teatrului Naţional Constanţa pentru următoarea perioadă?

Sâmbătă am avut premiera spectacolului Şatra. Peste două săptămâni vom avea premieră cu Revizorul, iar pe 11 aprilie se va monta un spectacol de teatru-dans, montat de o coregrafă renumită la nivel mondial. În paralel cu acesta, un regizor american va monta o piesă contemporană, de foarte mare succes la New York. Pentru că acest proiect are o distribuţie mică, de numai cinci actori, putem merge în paralel cu aceste spectacole. Apoi, îl avem invitat pe marele regizor şi om de teatru Ion Cojar, care va monta Gaiţele. În paralel cu această piesă vom pune în scenă spectacolul Cabaret. Vom ieşi cu cele două producţii aproape în acelaşi timp. Până în iunie, avem în proiect şi lucrul la Noaptea furtunoasă a lui Caragiale, spectacol care va fi regizat de Horaţiu Mălăele.

Ar putea Constanţa să devină, în timp, un centru cultural de nivelul Bucureştiului?

Cred că va putea. Cu un repertoriu important şi cu regizori mari care să monteze aici şi care să îi ajute pe cei tineri, se va putea ajunge la nivelul acela. Ideea este ca tânăra generaţie de regizori să fie bine formată, iar pentru acest lucru ei trebuie să înveţe de la regizorii experimentaţi. Trebuie să ne lansăm pe piaţă, să se audă că avem o trupă bună, cu actori tineri, nu numai cu cei consacraţi pe care publicul deja îi cunoaşte. Eu cred că în scurt timp se poate. Totul depinde de bani. În momentul în care ai finanţare se poate face orice. Din fericire, noi suntem foarte bine sprijiniţi din acest punct de vedere. Este şi motivul pentru care am acceptat să vin aici, pentru că ştiam că voi fi susţinută financiar de autorităţi. Avem tot sprijinul Consiliului Judeţean, de care suntem subvenţionaţi. Lumea din toată ţara este invidioasă pentru că noi ne putem baza pe cei care ne finanţează.

Cum aţi adus Şatra pe scena constănţeană?

Proiectul acesta nu era în planul nostru. Imediat după Îmblânzirea Scorpiei trebuia să avem un alt proiect, care nu s-a mai materializat în acel moment. Atunci mi-a venit ideea, pentru că aveam nevoie de un spectacol deosebit, mare, să pun în scenă Şatra, spectacol pe care l-am realizat şi în Timişoara, anul trecut, la Teatrul Maghiar de acolo. A fost o muncă imensă pentru toată lumea, începând cu maşiniştii care au stat câte 14 ore în teatru şi terminând cu actorii care au stat câte 10 ore la repetiţii. Pregătirea muzicală a actorilor a fost intensivă, pentru că se cântă toată partitura originală live. Nu a fost uşor, este o partitură pe mai multe voci, foarte complexă, cu instrumente live pe scenă. Ne-a costat foarte mult, mai ales din punctul de vedere al energiei. Actorul care îl joacă pe Zobar, Andras Demeter, a făcut naveta de la Bucureşti în fiecare zi pentru a putea fi prezent la repetiţii. Iniţial am pregătit două actriţe din teatru pentru rolul Rada, însă, din cauza timpului foarte scurt şi a volumului foarte mare de muncă, am renunţat la această idee. Este un spectacol făcut special pentru public.

Scrieri vechi - Cristi Iacob "Ii urasc pe cei care fac o cariera din a-si injura tara"

ZIUA de Constanţa, Miercuri, 08 Noiembrie 2006

Actor la Teatrul Mic din Bucureşti, Cristi Iacob s-a remarcat, totuşi, ca prezentator al unor concursuri la Pro TV, în anii de debut ai acestei televiziuni. Se prezintă ca fiind un nonconformist. Trăieşte cu pasiune şi a lucrat cu unii dintre cei mai mari regizor ai ţării şi ai lumii, Sergiu Nicolaescu şi Francis Ford Coppola. Cu primul a lucrat la pelicula „15“, o poveste de dragoste care se derulează în timpul Revoluţiei din 1989 şi în care le-a avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Despre cel din urmă spune că a fost îndrăgostit platonic. Citează din Ţuţea şi din Nietzsche şi consideră că românul s-a născut... voyeur. Nu îi plac filmele româneşti premiate la Cannes pentru că, după spusele lui, prezintă „o naţiune defavorizată“. A jucat în seriale TV, cum ar fi „Băieţi buni“ şi „Martor fără voie“, însă nu ar interpreta niciodată un rol în telenovele pentru că cei care o fac sunt „urmăriţi“ de această imagine. Actorul are un rol în piesa „Îmblânzirea scorpiei“ de la Teatrul Naţional Constanţa, rol care i se pare o provocare. Cristi Iacob a acceptat să ne acorde un interviu în care ne prezintă viziunea lui asupra carierei, dar şi a lumii artistice din ţara noastră.

Cum îţi vezi cariera?

Eu nu mă gândesc la cariera mea. Astea sunt prostii. Merg înainte. M-a ajutat Dumnezeu să fac multe lucruri, mai bune, mai proaste, asta publicul decide. Mă şi înspăimântă discuţiile prea serioase. De obicei dobitocii sunt solemni. Nu am o perspectivă asupra mea. E o vorbă a lui Ţuţea care spunea că pentru a vedea lucrurile din jurul tău, trebuie să te pui în paranteză de cele mai multe ori. Altfel, te îndrăgosteşti de tine însuţi, uiţi că sunt oameni în jurul tău, că ai o viaţă de trăit şi o moarte care te aşteaptă, un Dumnezeu care te priveşte şi un soare care te luminează. Altfel, te uiţi în propriul tău buletin şi pierzi timpul sau într-un aparat foto. În loc să te uiţi la culorile toamnei le fotografiezi şi îţi dăruieşti singur pixeli în loc să-ţi dăruieşti o stare sufletească pură.

Lumea te cunoaşte de la emisiunile TV pe care le-ai făcut mai mult decât din piesele de teatru sau din filme.

Din nefericire, nici nu se poate altfel. Statistic vorbind, la teatru vin 300-500 de oameni, depinde câte locuri are sala. La televiziune se uită toată ţara.

Are nevoie un tânăr actor de telenovele şi de reclame pentru a se lansa?

Are, pentru ca să trăiască. Numai că televiziunea nu are suflet, însă teatrul are. Şi este cu dus şi întors. Uite, mă uit la băieţii ăştia din telenovele, care sunt nişte actori buni, dar lumea îi va cunoaşte numai prin prisma telenovelelor. Spre exemplu, Dan Bordeianu, care mi-e bun prieten, va fi cunoscut numai ca băiatul care joacă în nu ştiu ce telenovelă. Este altceva dacă un actor cum este Gheorghe Visu joacă într-un astfel de film, pentru că el este deja un nume. Pe de altă parte, Florin Piersic jr. nu cred că va fi cunoscut numai ca doctorul din „La Urgenţă“, pentru că are în spate multe alte realizări şi, mai mult decât atât, are un nume.

Cum ai ajuns să joci la Constanţa?

M-a rugat Cristi Şofron, directorul adjunct al Teatrului Naţional Constanţa, într-o seară. Se îmbolnăvise unul dintre actori, domnul Nicodim şi m-a întrebat dacă pot să îi ajut. În general îmi plac chestiile de genul ăsta. E ca o ştachetă.

Cum vezi experienţa constănţeană?

Foarte mişto. E un public excepţional aici.

Totuşi, nu se văd prea mult influenţele orientale?

Asta este o chestie valabilă pentru toată ţara, nu numai pentru Dobrogea sau pentru Constanţa. Să vezi ce este pe la Vaslui, încolo, Turnu Măgurele. Sau prin Bucureşti. Pare că este altceva pentru că vezi doar spoiala. Nu numai la Constanţa se ascultă manele. Iar cei care ascultă, nici nu ştiu ce-s alea. Eu ştiu două manele din 1800 şi ceva. Este un gen muzical levantin. Oamenii ascultă aşa ceva pentru că asta le dă societatea. Spre exemplu, eu pot să trăiesc cu o puştoaică de 15 ani, dar dacă difuzez asta pe un post naţional... e altceva. Eu am voie să fac orice, bineînţeles în limitele legii. Să zicem că am 80 de ani şi trăiesc cu o fetiţă de 18 ani. Ea acceptă, eu accept. Dar nu difuzez asta la televizor pentru că zăpăceşti copiii de cap. Ei nu o să înţeleagă nimic.

Este o tendinţă a românilor spre voyeurism?

În general oamenii sunt voyeurişti. Uită-te la Big Brother. Când nu am o viaţă a mea, prefer să mă uit pe gaura cheii la a altuia şi să comentez.

Ai jucat în „15“, unul dintre cele mai recente filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Cum a fost să lucrezi cu unul dintre cei mai longevivi regizori români?

Filmul este o poveste de dragoste petrecută în zilele Revoluţiei din decembrie 89. A prins la public. Despre Sergiu Nicolaescu, o grămadă de „binevoitori“ mi-au spus că e nebun, că e fascist şi că o să dea cu mine de pământ. Sincer să fiu, nu m-au înspăimântat. Nu aveau cum, pentru că există mereu o cale de comunicare între doi oameni, dacă există şi puţină inteligenţă. Mi-a cerut nişte lucruri foarte grele, le-am făcut şi a fost o reacţie foarte bărbătească şi foarte pe faţă. Nu este un sentimental. Este un foarte bun general. Este un conducător. Gândeşte-te că, dacă din 300 de soldaţi pe care îi filmezi, unul se scobeşte în nas, s-a dus totul. Sau când ai 2000 de figuranţi. În cazuri d-astea, trebuie să fii comandant de oşti. Este o personalitate extrem de puternică, te calcă dacă nu este bine.

În „15“ le-ai avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Cu care dintre ele te-ai înţeles mai bine?

Mă înţeleg foarte bine cu toate trei. Dacă mă întrebi care îmi place mai mult pot să îţi spun că Mihaela îmi este prietenă de foarte mulţi ani. Sunt trei femei puternice. De Mihaela am fost şi îndrăgostit. Platonic. Cu Ioana am fost coleg. Ne-am înţeles foarte bine pentru că în general sunt un partener bun şi nu am fiţe.

Cum a fost trecerea de la Sergiu Nicolaescu la Francis Ford Coppola? Există vreo comparaţie între cei doi?

Bineînţeles. Orice lucru este comparabil pe lumea asta. Sigur, „Naşul“ este „Naşul“ şi „Mircea“ este altceva. Să lucrez cu Coppola a fost foarte frumos. Ce este frumos la el este că din primele cuvinte el este cel care reducea distanţa între faptul că el este cel care a făcut „Naşul“ şi „Apocaypse Now“ şi că tu eşti un actor din Galaţi. Pe de altă parte, Frydrich Nietzsche are un aforism care este foarte mişto: „Este uşor să fii modest când eşti celebru“. Altfel... a fost o atmosferă foarte caldă la filmări.

Ai jucat în două seriale mai cunoscute. Ce au însemnat ele în cariera ta?

Când îmi place scenariul, mă duc. Orice lucru este binevenit. Sigur, reclamă am făcut o singură dată şi nu o să mai fac toată viaţa, pentru că este ridicol sistemul. Este o porcărie pentru că plătesc foarte prost şi îşi bat joc de noi. Gândeşte-te că pentru un minut de publicitate în prime time se plătesc câteva mii de euro şi tu primeşti o sută de euro. Şi te mai şi arată lumea pe stradă dup-aia.

Ce înseamnă pentru cinematografia românească valul ăsta de filme autohtone date pe TV?

O gură de aer, asta înseamnă.

Ce părere ai despre filmele româneşti care au ajuns la festivalul de la Cannes în ultimul timp?

(Râde) Oricum suntem o naţiune chipurile defavorizată. Sunt oportunităţi şi sunt anumiţi regizori care profită de ele. Arată mizeria de aici, de parcă afară ar fi altfel. Parisul este cel mai împuţit oraş în care am fost vreodată. Nu aş sta nici să mă baţi acolo. Pute. Intri la metrou şi îţi vine să verşi. La noi e mult mai curat. Îi urăsc pe cei care fac o carieră din a-şi înjura ţara. Nu este normal. Uită-te la Nae Caranfil, unul dintre cei mai importanţi regizori tineri. El nu îşi înjură ţara. Te face să râzi, ceea ce este cu totul altceva. Când vezi „E pericoloso sporgersi“ care este un foarte bun film, sau „Filantropica“ sau „Asfalt tango“ care sunt unele dintre filmele lui excepţionale nu simţi că îşi înjură patria. Nu numai la noi este mizerie şi nu numai la noi mor oamenii pe stradă.

Multă lume nu ştie că ai scris versurile cântecului „Hotel Cişmigiu“ al formaţiei Vama Veche. Care este povestea versurilor?

Este un cântec pe care l-am scris când eram în facultate. Într-adevăr multă lume nu ştie că versurile sunt ale mele. Tudor Chirilă m-a întrebat dacă poate să-l cânte şi am fost de acord. Povestea a fost sinistră. O fată a căzut pe lift, pentru că uşile de la etajul 3 nu se închideau. A stat vreo 2 ore acolo, fără să o audă nimeni. Oricum, aia a fost o stare de spirit, pentru că noi stăteam acolo. A fost mai mult o chestie personală. Totuşi, eu nu aş cânta aşa ceva, pentru că este ca o chestie de tabără, nu pentru public. Ca şi Mihai Mărgineanu, care îmi este prieten. Gore din Chitila cântam împreună. Şi Zavalaidânga tot de la mine ştie şi de la Constantin Florescu. Sunt nişte porcării pe care le cânţi în tabără. Sigur, el e un soi de şmecher, pentru că iese la suprafaţă „pantelimonezul“ din el. Bravo lui, să câştige bani pe chestia asta. Măcar are umor.

Ce planuri de viitor ai?

Fac un serial pentru Pro TV, foarte frumos. Am făcut şi un documentar în Mexic despre civilizaţia maya. Sculptez. Cânt. Am o grămadă de preocupări.

PS: Azi este ziua lui, a lui Cristi Iacob. Când am făcut acest interviu eram în primul meu an de presă, acum văd clar lipsa de experienţă, dar îmi amintesc cu mare plăcere de actorul răvăşitor pe care l-am întâlnit.
Era o zi rece de noiembrie şi, înfrigurată, l-am aşteptat pe Iacob, pe care îl ştiam de la TV, în cabina teatrului din Constanţa şi a apărut, cu întârziere, el, Iacob. Fără nicio problemă s-a dezbrăcat de puloverul maroniu pe care-l purta şi a rămas în maiou, mirosind a Aqua di Gio :)) Ce să spun... a fost o apariţie. Singulară, dacă aş putea spune, pentru că nu am mai avut norocul de un asemenea interviu parfumat până acum, când am trecut de pragul a şapte ani de scris la gazetă. :) Din capitolul... partea frumoasă (greu de găsit) a jurnalismului.

Interviu: „Fără să vrei, meseria de jurnalist te face să descoperi lumea, cu bune şi cu rele”

„M-am născut în Constanţa în a treia zi a toamnei lui 1981.[...] am fost prima dintre „samoilonci“ născută în Constanţa, mama fiind tulceancă, tata cernavodean, mamaia născută în Lanurile (o comună din judeţul Constanţa), tataia pe lângă Brăila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatălui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câţiva ani buni locuieşte în Canada, împreună cu familia. Pot spune că sunt printre puţinii norocoşi cărora viaţa le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la părinţi. Însă, am o soră. O cheamă Andreea şi este prietena mea cea mai bună de când eu aveam aproape 3 ani şi ea cu unul mai mult. De atunci… aşa o ducem, cu multă iubire, cu secrete numai de noi ştiute şi, în ciuda faptului că locuim în oraşe diferite (ea este în Bucureşti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?!” – ne spune Corina-Mihaela Samoilă, redactor şef adjunct al ziarului „ZIUA de Constanţa”.

A crescut alături de bunici, fiind răsfăţata bunicului care îşi dorise un nepot, fapt pentru care a reuşit să-i insufle dragostea pentru fotbal, devenind o mare microbistă, după cum ne şi mărturiseşte: „mai băiat decât nepotul pe care îl visa. Cred că prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Băncuţele verzi, din lemn, se încălziseră de soarele «de la matineu», îmi frigeau pulpiţele, iar eu, ca o domnişoară, mă mândream cu rochiţa mea în carouri alb-bleu, cu pieptar pe care erau brodate o raţă şi nişte floricele. Marea dezamăgire a lui Licuţă, în ceea ce mă priveşte, a fost că am devenit mare rapidistă şi nu am ţinut cu Farul, echipa lui de suflet…”

Deşi încă din liceu visa să facă jurnalism şi a urmat timp de un an cursurile facultăţii de profil din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti, revine la Constanţa şi absolvă Facultatea de Psihologie, secţia Psihopedagogie Specială, din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa, după care revine la prima dragoste, jurnalismul.

Este spontană, deschisă şi foarte realistă, conştientă fiind de faptul că meseria de jurnalist, mai ales în cazul femeii, nu este o meserie pe care să o practici până la adânci bătrâneţi: „Femeia are nevoie să fie aproape de casă, are responsabilităţi, iar job-ul acesta este mare consumator de timp şi de energie!”. Crede în valorile familiei şi se dedică în aceeaşi măsură profesiei şi celor dragi, deşi „agitaţia cotidiană ne împiedică, deseori, să mai avem pasiuni, să mai citim ori să ne plimbăm” şi aşteaptă ca atunci când va avea o viaţă liniştită să se poată bucura din plin de „cărţile rămase neatinse în bibliotecă”.

***

Octavian CURPAŞ: Ce anume v-a determinat să alegeţi profesia de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Prin clasa a X-a sau a XI-a mi-am dorit să lucrez în radio. Tatăl meu era prieten cu directorul de atunci al unui post local de radio şi mă încurajase într-un fel spunându-mi că acestuia îi place vocea mea, dar şi gusturile mele în materie de muzică. De acolo până la jurnalism… Îmi doream să dau la Medicină Veterinară însă m-am convins că nu am atâta sânge rece. Am absolvit liceul şi am devenit studentă la Jurnalism, în Bucureşti. M-am întors acasă după un an din cauza unei anume conjuncturi (dor de casă, nişte probleme în familie) şi am dat la Psihologie.

Octavian CURPAŞ: Când aţi început să lucraţi pentru ziarul „ZIUA de Constanţa”?

Corina SAMOILĂ: La două săptămâni de la absolvire am intrat în redacţia „ZIUA de Constanţa”. Era 29 iulie 2005. Tata îl cunoştea pe redactorul-şef adjunct de pe atunci şi i-a zis că au nevoie de oameni. Nu cred că voi uita vreodată ziua aceea. Ştiu şi acum ce haine purtam, ce s-a întâmplat, cu cele mai mici detalii. Poate a fost soarta.

Octavian CURPAŞ: Cum arată o zi de lucru din viaţa dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Mereu altfel. Sau, de cele mai multe ori altfel. Începem programul la 9.00 şi plecăm înspre casă în jur de 19.00, în funcţie de finalizarea ediţiei. Uneori mai intervin evenimente şi după orele de program, alteori sâmbăta… Asta este viaţa de jurnalist. Presa scrisă şi-a schimbat coordonatele. Scriem nu numai pentru ediţia print, ci şi pentru cea online. Orice ştire este publicată în timp real, trebuie viteză de reacţie. Ziarul, în forma lui online, a devenit agenţie de ştiri. Este destul de solicitant.

Octavian CURPAŞ: Care este ştirea cea mai de impact pe care aţi publicat-o vreodată?

Corina SAMOILĂ: Dacă ne luăm după citirile de pe site cred că este acest reportaj: http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/reportaj/tatuajul–arta-din-spatele-trend-ului-galerie-foto.html. Este pe locul 2 în Top 500 al celor mai citite materiale de pe www.ziuadeconstanta.ro. Înseamnă ceva, nu?

Octavian CURPAŞ: Vă rog să numiţi un aspect al profesiei de jurnalist care vă fascinează cel mai mult?

Corina SAMOILĂ: Nu te poţi plictisi niciodată. Treci prin multe stări. Uneori te plafonezi, eşti apatic zile întregi, îţi lipseşte pofta de a scrie, nu ai inspiraţie. Întotdeauna se întâmplă câte ceva care te va scoate din starea asta. În plus, cunoşti oameni, treci prin situaţii, participi la evenimente. Sunt particularităţi ale meseriei. Părţile frumoase. Din păcate există şi părţi mai urâte.

Octavian CURPAŞ: Există anumite momente din cariera de jurnalist care se detaşează net de activitatea dumneavoastră obişnuită?

Corina SAMOILĂ: Momentele sunt multe. În şapte ani am trăit atâtea în meseria asta… încât anumite momente intense şi foarte importante se şterg rapid din memorie. Sau poate că nu am puterea să aleg ceva. Totuşi, într-un an, eram în concediu şi plecasem în Bucureşti, la prietena mea cea mai bună. Stăteam singură în casă şi mă plictiseam când mi-am amintit că primarul Radu Mazăre este născut în Bucureşti. Dintr-o declaraţie de avere am găsit adresa şi am mers acolo, am vorbit cu vecinii, cu cei care l-au văzut crescând. Nu mi-a plăcut niciodată Mazăre, nu sunt printre fanii săi, dar atunci am văzut copilul din adultul pe care aproape că îl dispreţuiesc. A ieşit un reportaj foarte frumos. Să nu mai spun că am luat şi primă în concediu. La câtva timp după aceea i-am luat un interviu lui Radu Mazăre. Am folosit informaţiile aflate pe teren şi i-am reamintit de copilărie, de tatăl său decedat. I-au dat lacrimile. Pentru mine, să „scot“ omul din Radu Mazăre, a fost o realizare. Am avut onoarea să-i iau interviu lui Gil Dobrică, regretatul cântăreţ, şi el un mare iubitor al Rapidului.

Octavian CURPAŞ: Sunt anumiţi jurnalişti pe care i-aţi avut ca model când v-aţi decis să deveniţi jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Nu cred că am avut un model. Cred că mi-a plăcut doar foarte tare să scriu.

Octavian CURPAŞ: Care consideraţi că sunt cele mai întâlnite mituri despre profesia de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: În România? Că jurnaliştii iau şpagă, că jurnalistele sunt femei uşoare. Din păcate, exemple de acest gen au fost destul de multe şi astfel s-au întipărit în mintea oamenilor. Nu este o regulă. Acestea sunt ideile negative preconcepute. Apoi, oamenii cred că un jurnalist ştie tot şi când spun tot mă refer la absolut TOT. Nu este chiar aşa. Avem şi noi „felia“ noastră.

Octavian CURPAŞ: Ce părere aveţi despre legile care guvernează meseria de jurnalist? Ce anume consideraţi că lipseşte din legislaţie cu privire la statutul jurnalistului?

Corina SAMOILĂ: Jurnalistul trebuie să fie foarte atent la ce scrie, să se documenteze bine, să… doarmă liniştit noaptea. Însă, justiţia din România este aşa cum o ştim şi… niciodată nu poţi fi prea sigur, dacă te dă cineva în judecată. Toţi am dat măcar o declaraţie la Poliţie sau am avut vreun proces. Legea din România nu prea apără jurnalistul, mai degrabă îl pune la zid.

Octavian CURPAŞ: Cum vedeţi colaborarea dintre jurnalişti şi autorităţile locale? Există cooperare din partea autorităţilor?

Corina SAMOILĂ: Depinde de autorităţi, de politicieni, de oameni. Jurnaliştii sunt văzuţi de mulţi ca nişte duşmani. Nu înţeleg oamenii, şi pace, că tu îţi faci treaba şi nu ai nimic personal cu ei. Dacă scrii rău de vreunul se transformă automat în duşmanul tău. Din fericire, am întâlnit şi excepţii. Anumiţi oameni înţeleg rolul ziaristului şi văd omul din spatele celui care „îl dă la gazetă“. Fără să vrei îţi faci mulţi duşmani.

Octavian CURPAŞ: Ce schimbări aţi dori să vedeţi în urma publicării articolelor dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Aş vrea să văd că autorităţile iau măsuri, că iau în seamă ce scriem noi. Se întâmplă rar, din păcate. Oricât de documentate şi de adevărate ar fi informaţiile pe care noi le scriem, rareori au efect vizibil. Este vorba despre cutuma românească de a ascunde gunoiul sub preş. Aşa ne facem şi noi că nu vedem neregulile, ilegalităţile. Aici, cred eu, de vină este alegătorul. De fapt, alegătorul român este „orb“, nu vrea să gândească, să se informeze înainte de a vota.

Octavian CURPAŞ: Consideraţi că presa din România este, în general, obiectivă atunci când elogiază sau critică pe cineva? Jurnaliştii se documentează suficient înainte de-a scrie?

Corina SAMOILĂ: În general… presa din România reacţionează bine la stimuli. Unul ar fi banii. Patronii implicaţi în politică, ai televiziunilor sau ziarelor de pe aici fac mult rău branşei. Mulţi sunt văzuţi ca „tonomate“ care spun sau scriu numai ce şi cum vrea şeful. Sunt şi cazuri dintr-astea. Din nou, se generalizează foarte mult. Există excepţii care confirmă regula. Iar anchetele, oricât de stimulate ar fi ele, trebuie luate în seamă, pentru că atrag atenţia asupra unor adevăruri.

Octavian CURPAŞ: Petreceţi foarte mult timp în redacţie. Când vă mai faceţi timp şi pentru dumneavoastră şi familie?

Corina SAMOILĂ: Pe Cătălin, iubitul meu, îl văd seara, acasă, dar comunicăm destul de mult în timpul zilei. Vorbim la telefon, prin sms-uri sau cu ajutorul unor programe pe Internet. Mâncăm împreună seara şi dimineaţa, nu sărim peste mesele împreună decât foarte rar. Părinţii mi-i văd destul de rar, la fel şi pe bunica. Dar vorbim. Noroc cu telefoanele…

Octavian CURPAŞ: Cum arată litoralul românesc în sezonul 2012?

Corina SAMOILĂ: Vă spun sincer, nu am călcat în Mamaia ori în zona sudică a litoralului vara aceasta. Pot să vă spun că staţiunea din apropierea Constanţei s-a transformat într-un soi de cartier, mai ales din cauza numeroaselor imobile de locuinţe construite în ultima vreme şi că alternează bodegile, să nu ne ferim să le spunem pe nume, cu localurile de fiţe în care ochelarii de soare nu se scot nici seara (e un moft al „cocalarului“ român, să conducă/meargă/stea la terasă purtând ochelarii de soare chiar şi după apusul soarelui). Nu intuiesc mari schimbări faţă de anii trecuţi.

Octavian CURPAŞ: La Constanţa veneau, pe vremuri, nordicii şi nemţii, cehii şi polonezii… Mai sunt la fel de mulţi turişti străini şi din ce ţări?

Corina SAMOILĂ: Din păcate, nu prea mai vedem străini. Celebrele suedeze au rămas doar în memoria taţilor noştri. În Constanţa mai vezi filipinezi, marinari veniţi cu vasele ce ajung prin Port sau studenţii străini. Poate or mai fi şi turişti, dar rari… „Străinii“ noştri au devenit bucureştenii, care vin în fiecare sfârşit de săptămână pentru o noapte, două, în club şi nişte plajă. Trist…

Octavian CURPAŞ: Privatizarea hotelurilor de pe litoral a fost benefică pentru unii, dezastruoasă pentru alţii. Cum au influenţat aceste schimbări numărul turiştilor străini care vizitează litoralul românesc?

Corina SAMOILĂ: Aşa cum am spus anterior, nu prea sunt străini. Este adevărat, Mamaia are hoteluri de 5 stele, faimoase în branşă, la care „trag“ oameni cu bani din ţară sau din străinătate. Unul dintre acestea este Hotelul Vega, cel în care a fost filmat „Nea Mărin Miliardar“. Totuşi, românul de rând nu-şi poate permite preţuri de 5 stele. Mai mult decât atât, întreg litoralul românesc este foarte scump, iar românii au început să ia calea altor ţări pentru vacanţe. Auzi mai degrabă de sejururi în Bulgaria, Grecia, Turcia, decât la Mamaia sau Neptun. Şi mi se pare firesc. Nu avem un litoral cu care ne putem mândri în mod deosebit. Dacă nici românii nu vin… d-apăi străinii.

Octavian CURPAŞ: Pe de altă parte, la Venus, Neptun, Jupiter ş.a.m.d. am înţeles că există hoteluri noi, la standarde occidentale. Sunt afaceri profitabile aceste hoteluri de 3, 4 sau 5 stele, având în vedere faptul că pe litoralul românesc şi hotelurile de 2 stele sunt foarte scumpe? Atrag suficient de mulţi turişti?

Corina SAMOILĂ: Nu, nu cred că sunt. Astfel de hoteluri găsim pe tot litoralul, pentru că a fost un hobby pentru înstăriţii de după revoluţie să investească în turism şi în imobiliare. Cine are bani de 4, 5 stele? Nu românul. Iar străinul nu prea mai alege litoralul nostru. Acum, turiştii străini preferă alte zone ale României.

Octavian CURPAŞ: Cred că de când a apărut baza militară de la Kogălniceanu e plină Constanţa de alt tip de turişti decât în urmă cu 20-30 de ani… soldaţi americani în weekend-urile din sezon. Am dreptate?

Corina SAMOILĂ: Sunt câţiva. Recunosc, nu prea ies eu în weekend, mai ales pentru că sâmbăta este singura mea zi liberă şi absolut insuficientă pentru a rezolva toate problemele restante ale săptămânii. Totuşi, americanii nu au împânzit Constanţa. Cred că sunt foarte aşteptaţi de patronii de baruri şi cluburi. Totuşi, nu lipsesc din peisaj.

Octavian CURPAŞ: În ce fel i-a influenţat pe constănţeni, în timp, contactul cu turiştii străini? Sunt constănţenii mai occidentali decât alţi români care nu au contact cu străinii tot timpul?

Corina SAMOILĂ: O, nu, eu nu sunt de părerea aceasta. Spre exemplu, ardelenii sunt mult mai open minded decât noi. Constănţenii nu se pot lipsi de „aura“ aceea balcanică, total nepotrivită în vremurile noastre. Noi suntem ca într-un film de Emir Kusturica, la noi se ascultă manele (proaste), sunt cluburi de gen, tinerii admiră indivizii plini de aur, nicidecum pe cei culţi, şcoala nu prea mai contează, însă maşina pe care o conduci are mare importanţă. Trăim după standarde total nepotrivite, lucru pe care nu îl pot înţelege. Mulţi tineri nu lucrează din comoditate, din plăcerea de a sta pe banii părinţilor. Standardele de viaţă s-au schimbat foarte mult în ultima vreme, nicidecum în bine.

Octavian CURPAŞ: Litoralul românesc este astăzi la mare concurenţă cu cel bulgăresc. Litoralul bulgarilor e mai arid, plajele mici, munţii lângă plaje, dar cu toate acestea atrag mai mulţi turişti pentru că e mult mai ieftin decât în România iar serviciile sunt de calitate superioară.

Corina SAMOILĂ: Un cântec aflat acum în topurile noastre spune că „un weekend la Mamaia e cât un sezon la Varna“. Cred că acesta este răspunsul. Românii sunt „capră râioasă cu coadă băţoasă“, cum spun bătrânii. Avem nevoie de turişti, mai ales de cei străini, însă nu facem nimic să-i atragem. Nici măcar pe cei autohtoni. Mamaia a devenit staţiune de sfârşit de săptămână, un loc în care patronii de cluburi trăiesc bine, dar cam atât. Eu, recunosc, pot număra pe degete dăţile în care am fost, anul trecut, în Mamaia. Nu-mi mai place. Constanţa nu mai are cu ce să atragă turiştii. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie a fost reabilitat abia anul acesta, zona peninsulară este distrusă, Cazinoul… de nedescris. Ce să vadă turiştii? Noi, localnicii, vedem doar planuri şi aşteptăm să fie puse în aplicare. Ei văd doar gropi şi ruine. Bineînţeles, Constanţa mai are încă aerul acela boem în zona peninsulară, iar acum miroase minunat a tei. Aş vrea să se înţeleagă faptul că oraşul nostru nu este urât, ci doar, din punctul meu de vedere, defectuos administrat.

Octavian CURPAŞ: Am omis să vă întreb dacă cunoaşteţi limbi străine şi care sunt acelea.

Corina SAMOILĂ: Franceză, engleză şi puţină spaniolă. Îmi place foarte tare portugheza, mi-ar plăcea să o învăţ.

Octavian CURPAŞ: Ce ţări aţi vizitat până în prezent?

Corina SAMOILĂ: Nu am călătorit foarte mult. Nici pe departe atât cât mi-aş fi dorit. Am fost, cu autocarul, în Franţa. Aşa că am văzut Ungaria, Austria, Germania…

Octavian CURPAŞ: Ce destinaţii preferaţi pentru viitor?

Corina SAMOILĂ: Oriunde am de văzut ceva frumos şi interesant.

Octavian CURPAŞ: Aveţi şi un blog personal, https://coripucca.blogspot.com/. Ce ne puteţi spune despre conţinutul lui? Când l-aţi conceput şi cu ce scop?

Corina SAMOILĂ: Am început să scriu pe blog din dorinţa de a nu mă plafona cu textele făcute pentru job. Când scrii pentru tine şi pentru sufletul tău este altceva, când nu te presează nimeni şi nimic, când poţi să-ţi pui sufletul în cuvinte. Am scris destul de mult într-o perioadă, iar blogul mi-a devenit confident. Am scris poveşti adevărate amestecate cu poveşti închipuite, părţi din viaţa mea, din sufletul meu. Nu am mai scris de câtva timp, însă postez mâncărurile pe care le prepar. L-am transformat în blog de bucătăreasă începătoare.

Octavian CURPAŞ: Cum vă petreceţi timpul liber? Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Mai nou îmi place foarte tare să gătesc pentru iubitul meu. Este noua mea pasiune. Mă cred un mic Master Chef. Îmi place foarte tare să citesc, să ascult muzică şi să călătoresc. Însă, pentru toate este nevoie de timp.

Octavian CURPAŞ: Fiindcă aţi adus vorba, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre iubitul dumneavoastră. Cum priveşte meseria de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Iubitul meu, Cătălin, munceşte la fel de mult ca şi mine, deci ne vedem seara, acasă. Ne leagă o poveste de mai bine de 8 ani, ca un film. Cred că dacă ne-am pune pe scris am scoate un roman, în adevăratul sens al cuvântului, din povestea noastră. Dar, simt că ne-am găsit liniştea şi când ajung acasă, relele zilei nu mai există. Acasă este raiul pe pământ. Asta este tot ce contează.

Octavian CURPAŞ: Ce fel de muzică ascultaţi?

Corina SAMOILĂ: Am fost o adolescentă îndrăgostită de Jim Morrison şi de Kurt Cobain. Ascult rock, mai ales dintr-acela vechi, Janis Joplin, Led Zeppelin, The Doors, dar şi blues, latino şi mai toate genurile de muzică, mai puţin house şi manelele care au făcut celebră România.

Octavian CURPAŞ: Planuri de viitor? Puteţi să ne împărtăşiţi câteva dintre ele?

Corina SAMOILĂ: Îmi doresc să fim sănătoşi, eu şi ai mei. Cred că este cel mai bun plan de viitor. În plus, aş vrea să am mai mult timp pentru viitoarea mea familie.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona, SUA

30 iunie 2012

PS: A fost flatant, interesant şi puţin stânjenitor, fiind prima dată intervievat, în loc de persoana care adresează întrebările. Am descoperit că este mai greu să răspounzi decât să întreb. Mulţumesc, Octavian Curpaş :)

Radu Mazăre împlineşte 41 de ani pe 5 iulie: „Deocamdată nu mă bate gândul să mă însor“

Conduce unul dintre cele mai mari oraşe din ţară şi este o figură marcantă în partidul din care face parte. Este controversat, admirat, hulit... dar este un personaj. În prag de aniversare, primarul Mazăre a acceptat să ne acorde un interviu în care n-a spus ce-şi doreşte pentru viitor, de ce îi place Constanţa mai mult decât Bucureştiul natal şi ce planuri are în plan profesional. 

Se apropie ziua dumneavoastră de naştere. Este un moment de bilanţ. Ce vă doriţi?
Îmi doresc sănătate pentru a putea face tot ceea ce mi-am propus.

Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie. De obicei, la maturitate, în momentele de bilanţ ne aducem aminte şi de amintirile din copilărie. 
Nu ştiu. Este o întrebare dificilă, la care nu m-am gândit până acum. O să mă gândesc şi vă voi răspunde. Dar să ştiţi că am avut o copilărie frumoasă.

Vă gândiţi la cineva în mod deosebit de ziua dumneavoastră?
Da. La mama.

Aveţi un motiv anume?
Nu. Este suficient. Când spui mamă, spui tot.

Am făcut o listă cu titluri de cărţi din care să alegeţi ce credeţi că vi s-ar potrivi. Micul prinţ, Rusia lui Putin, Principele lui Machiavelli, Tehnici de manipulare, Psihologia mulţimilor, Măştile puterii sau Prinţesa şi bobul de mazăre?!
Dintre ce mi-aţi spus?!... Nu. O să vă spun ce mi-a plăcut mie. Zorba Grecul a lui Kazantsakis şi Jocul cu mărgele de sticlă a lui Hermann Hesse.

Vă gândiţi la căsătorie?
Nu încă.

Totuşi, săptămâna trecută, în emisiunea lui Victor Ciutacu vi s-a adresat aceeaşi întrebare şi aţi avut o ezitare.
Probabil că la altele ştiu să răspund, dar la asta nu (râde). Deocamdată nu mă bate gândul să mă însor.

Care a fost cel mai frumos cadou pe care l-aţi primit de ziua dumneavoastră?
Este greu să spun. Ştiţi ce se întâmplă? Trebuie să ţin minte atâtea lucruri importante, încât poate amănuntele astea care în viaţa unui om sunt cele mai importante nu le ţin minte. Asta este. Aşa este felul meu de a fi.

Sunteţi un om „dominat“ de două oraşe: Bucureştiul, în care aţi văzut lumina zilei, şi Constanţa, pe care o conduceţi. Care este preferatul dumneavoastră?
În Bucureşti nu-mi place absolut deloc, nici să trăiesc, nici să stau.

Totuşi, am văzut cartierul în care locuiaţi în Bucureşti şi este destul de frumos... Este o zonă verde.
Nu vorbim de verde aici. Sunt mult prea multe blocuri care te apasă. Nu am libertate. Aici, în Constanţa, când ies pe mare, pe apă, sunt liber. În Bucureşti nu poţi să faci aşa ceva. 

Dacă ar fi să primiţi de ziua dumneavoastră un tort cu o anumită formă, care ar fi aceea?
Aş vrea o barcă.

Au apărut poze cu prietena dumneavoastră pe blogul jurnalistului Cristian Şutu. Era singurul capitol al vieţii dumneavoastră asupra căruia aţi lăsat o aură de mister. Aţi simţit că v-a fost invadată intimitatea?
Nu, eu nu prea vorbesc. Dar nici nu mă ascund.

Atunci, ce ne puteţi spune despre domnişoara?
Nu comentez. Interesaţi-vă!

Dana Marijuana: „Fostul sot este sprijinul si echilibrul meu"

Când te întorci în muzică?  

Deja am intrat în studio, am înregistrat deja prima piesă, „Stilul meu". Coleborez cu Şase şase şi cu Ganja. Este un proiect pe care îl continui după zece ani. O să fie tot hip-hop. Voi fi văzută într-un alt stil, atât din punct de vedere vestimentar, cât şi ca atitudine. 

Acum te vedem altfel. Eşti mai feminină, ne arăţi o altă Marijuana decât cea pe care noi o ştiam pe vremea când cântai.

Aşa simt eu. Aşa mă îmbrac şi aşa mă simt eu. 

Fetiţa ta ce face? 

Este bine. Învaţă poezioare şi cântecele. 

Ai avut o perioadă foarte agitată în plan personal. S-au mai calmat lucrurile? 

Toţi avem perioade mai grele. Dar a trecut. Am învăţat multe din aceste experienţe. 

Ai o nouă relaţie, care să te ajute să treci peste momentele dificile? 

Pot să spun că mă înţeleg foarte bine cu fostul soţ. El este sprijinul şi echilibrul meu la ora asta. 

V-aţi împăcat? Formaţi din nou un cuplu? 

Păi noi ne certam mult, dar cred că actele în sine şi ideea de legat pe viaţă ne-a cam speriat, dar acum totul este perfect. Ne înţelegem şi totul este OK. 

Staţi împreună? 

Nu. El stă la Ploieşti, unde am stat şi eu o perioadă, iar eu la Bucureşti. Dar ne întâlnim foarte des. 

Cum te-a ajutat arta? 

A fost mereu călătoria mea şi relaxarea mea. 

Ce vedete ţi-au purtat bijuteriile? 

Multe. Acum mi-o aduc aminte pe Anda Adam. 

Câţi prieteni mai ai în lumea muzicală? 

Nu am avut niciodată prieteni în lumea asta. Doar colegi, cunoştinţe... relaţii şi atât.

http://www.bzc.ro/sectiuni/interviu-bzc/dana-marijuana-fostul-sot-este-sprijinul-si-echilibrul-meu-galerie-foto-67974.html

Monica Tatoiu: „Mazare este ca elevul din ultima banca"

Cum sunt văzute femeile în lumea afacerilor? Se ştie că bărbaţii din România sunt puţini misogini.

Ca sarea în bucate. Femeile de afaceri din România sunt de două categorii. Cele care au afaceri create de partenerii lor de viaţă pentru a le da o ocupaţie şi pentru a se elibera ei. Acum, în perioada de criză, se vede foarte clar că nu au avut afacerile lor. Saloane de frumuseţe, solare... au fost deschise pentru a face ceva. Mai există femei de afaceri, mai ales în zona producţiei, care au pornit de la zero. Citeam într-un ziar care a fost prima femeie de afaceri din România. Mara a lui Ioan Slavici. Femei dintr-o bucată, femeia-bărbat. Care şi-a deschis o brutărie, care şi-a deschis o mică croitorie şi care duc greul. Şi despre care ziarele nu scriu.

De ce nu scriu ziarele?

Pentru că nu este spectaculos să munceşti cinstit. Este spectaculos să furi. Este spectaculos să scrii despre cineva care a sărit etape, cineva care a crescut într-un an cât alţii în zece. Ei sunt capete de afiş. Dar nu ţine de România. Peste tot spectaculosul, ieşitul din comun, vinde. Omenia, integrarea în marea masă amorfă a celor care tropăie şi îi duc pe ceilalţi în spinare, nu contează.

Împrumută femeia de afaceri autohtonă stilul american?

Din fericire, nu. Avem încă feminitate. Încă suntem europence şi mai mult decât atât, latine.
Cum se combină afacerile cu politica în viaţa unei femei?Dacă faci afaceri cu statul, trebuie să faci politică. Dacă nu faci afaceri cu statul...

Faci şi compromisuri?

Compromisurile sunt de două feluri. Cele necesare, care sunt corecţii la coloana vertebrală a business-ului, şi mai sunt compromisuri nenecesare, murdare, care mai devreme sau mai târziu se întorc ca un bumerang când ţi-e lumea mai dragă.

Care este ponderea?

Depinde de piaţa despre care vorbim. În România, ponderea compromisurilor nenecesare depăşeşte 50%.

Care este explicaţia?

Reglementările sunt ori abuzive, ori neclare, iar autoritatea publică nu se face auzită. România are mult mai multe în comun cu o ţară de tip latino-american decât cu ţările europene.
Cum îl puteţi caracteriza pe Radu Mazăre în câteva cuvinte?Reprezentantul a 80% dintre români.

Este de bine sau de rău?

Port paşaport românesc şi nimic din ceea ce este românesc nu-mi este străin.

Este un personaj controversat, monden...

Eu sunt timişoreancă. Clanurile mafiote din Timişoara au ocupat centrul oraşului cu sprijinul primarului şi primăriei...

Să ne limităm la apariţiile în revistele glossy, pe post de James Bond.

Recent, Carlei Bruni i s-au furat nişte fotografii în care apărea goală. Ce este mai grav? O sexualitate exacerbată? El nu este căsătorit... ce treabă are? Problema nu este imoralitatea. Şi Bill Clinton a avut afaceri şi despre Tony Blair s-a vorbit şi despre Berlusconi. De fapt, este o problemă de moralitate şi de respect de sine a reprezentanţilor instituţiilor publice care cheltuiesc bani de la stat. Trăim într-o ţară europeană şi, atâta timp cât nimeni nu este condamnat, plecăm de la prezumţia de nevinovăţie. Şi este valabil pornind de la preşedintele României, care este la fel de controversat...

Amândoi dansează.

Dar cred că domnul Mazăre este mai sexy decât domnul Băsescu. Eu spuneam că Mazăre este reprezentantul a 80% dintre români, pentru că se descurcă aşa cum o face orice purtător de paşaport românesc. Şi... eu mai am o vorbă. Decât cu prostul la câştig, mai bine cu deşteptul la pierdere.

Într-o emisiune la Realitatea TV l-aţi făcut golan.

N-am zis chiar aşa. Este ca elevul meu din ultima bancă. Când lua 4 la purtare, când lua 10.

Este simpatizat elevul din ultima bancă?

(râde) Profesoarele de matematică nu iubesc elevii din ultima bancă. Aveam un elev în ultima bancă, Tudose, cu care mergeam să-i tundem pe cei cu păduchi. Cu cine să faci asta? Cu elevii cuminţi din prima bancă? Nu. Ăia mergeau la muncă patriotică. Să ştiţi că dacă am vrea să scăpăm România de clanurile mafiote, nu am putea să o facem cu poliţişti şcoliţi la FBI. Trebuie să o facem cu cei care înţeleg acel mediu. Democraţia, teoretic, este un fel, dar practica ne omoară. Cred că domnul Mazăre va prinde mai multe mandate la Constanţa decât domnul Ciuhandu sau decât primarul din Baia Mare.

Politicienii cenzurează?

Ei nu o pot face fără ajutorul nostru. Noi putem să cenzurăm, pentru că avem telecomanda. Este la fel de comod ca şi atunci când spunem că vrem să arătăm bine, dar mergem şi mâncăm mititei de 1 Mai. Vorbim despre kilogramele în plus, dar continuăm să mâncăm ca porcii. Aşa este şi cu cenzura politicienilor. Am drept de vot, da? Dacă eu nu-mi exercit dreptul democratic de a trage la răspundere politicienii, administratorii taxelor pe care eu le plătesc, ciocul mic, vorba unui filozof în viaţă.

Firma lui Radu Mazăre a scos de la distribuţie ZIUA de Constanţa.

Ştiu, am auzit. Nu este normal. Este total anormal. Este ilegal. Eu sunt profesor de matematică şi ştiu că nu există problemă fără soluţie. Cred că aţi rămas cantonaţi în metode de luptă clasice. Epoca post-capitalistă se bazează pe lupta de guerrilă.

Poate fi considerată Elena Udrea un precedent în politica românească?

Trăim într-o ţară în care elevele de liceu îşi doresc să devină soţii de oameni bătrâni, purtători de carduri super încărcate, vedete porno sau cântăreţe care să facă playback. Eu şi alte femei ca mine, care am muncit toată viaţa, nu vom fi modele pentru puştoaicele care se duc să fumeze în curtea şcolii.

Dar trăistuţa bucovineană este un model?

Nu. Presa o face un model. Dacă ar fi lansată pe catwalk la Paris, poate ar deveni un model, dar nu pentru femeile din România, care nu au bani de aia adevărată, dar îşi iau fake-uri.

Antonella Marinescu: „Am făcut scufundări cu Mazăre, în Indonezia“

Fost consilier local, membru PSD şi, mai nou, deputat, Antonella Marinescu este o figură greu de trecut cu vederea. Frumoasă, cu bani şi pe picioarele ei, social-democrata a ştiut cum să-şi facă treaba, nu doar în viaţa politică, ci şi în afaceri. Şi, chiar dacă pare o persoană destul de dură, deputatul Marinescu a ştiut să ne arate şi o latură sensibilă, scoasă la iveală o dată cu revenirea pe strada copilăriei, locul unde am stat la o şuetă.

Cum vi s-a părut primarul Radu Mazăre în Playboy?!
(răsfoia revista) Eu am văzut pozele exact când i s-au adus, în stare neprelucrată. Vreo 30 - 40. În ziua aia le-am văzut. Dar sunt foarte frumoase, într-adevăr. (râde) Până acum nu m-am uitat în viaţa mea în Playboy.

L-au denumit „gangster romantic“.
Adevărul e că fotografiile sunt reuşite. Şi eu aş vrea să-mi facă cineva poze, dar să mă scoată cu zece ani mai tânără. Ştiţi ce bine ar fi?!

Pe primar l-au „scos“ mai tânăr?
Păi arată bine.

Aveţi doi copii foarte frumoşi...
Am un băiat de 15 ani, care este mai mare decât mine şi a ajuns la perioada vârstei critice, ca să zic aşa. Mă înnebuneşte din punctul ăsta de vedere şi aştept să treacă peste această perioadă. El se crede neînţeles. Nu am probleme cu şcoala, are note foarte bune, dar nu înţelege anumite lucruri pe care i le spun. Cel mic este foarte disciplinat. Cât a fost bolnav, îmi amintea mereu să îi iau temele de la şcoală. Dacă veneam acasă fără teme...

Aveţi un câine nou?!
Da... s-a zis în ziare, la un moment dat, că pe poartă am o plăcuţă care spune „câine rău“. Mama mea (n.r. Paraschiva Barbu) citeşte ziare, dar mai nou citesc şi eu, şi fac revista presei pe diagonală. Revenind, acolo am văzut că scrie „câine rău“ pe poartă. Mă obliga legea. Eu am avut un boxer. Era foarte bine antrenat, foarte bine dresat de cel care dresează câinii pentru punctele de frontieră. Se făceau demonstraţii cu câinele meu. Am avut probleme... legea spune că dacă hoţul intră la mine în curte, iar eu nu am acea plăcuţă pe poartă, iar câinele îi face ceva, eu sunt pasibilă de pedeapsă, că nu am anunţat că am câine rău. Între timp, Bruno al meu a îmbătrânit... între timp a şi murit, în februarie, anul acesta. Vreau să-mi iau un câine de pază, dar deocamdată m-am ales cu o jighimea de golden retriever alb, care este un nebun. Nu am avut în viaţa mea un câine mai zăpăcit ca ăsta. Vreau să-mi iau un ciobănesc caucazian, să-l dresez. Până acum am avut numai boxeri. Am avut-o pe Hanna, prima mea căţea boxer, pe care am primit-o cadou de la Radu Mazăre, şi de la Hanna l-am făcut pe Bruno al meu, care culmea... Bruno provenea din pui ai lui Nane, căţeaua lui Radu Mazăre, şi ai lui Dick al lui Băsescu. Deci aveam câine super tare. Nu avea pedigree, dar era super tare.

Cum este în Camera Deputaţilor?
Când am ajuns acolo, sincer nu-mi găseam locul. Aveam senzaţia de pierdere a personalităţii. Exact sentimentul ăsta. Am plecat de aici dintr-o gaşcă, dintr-o echipă bine închegată. Acolo te simţi debusolat. Nu-ţi găseşti locul. Am avut senzaţia de pierdere de personalitate. Dar eu nu sunt aşa. Eu sunt veselă, comunicativă şi m-am dus acolo ca să fac treabă. Acum observ că vin din ce în ce mai puţin în plen. Nu sunt aşa disciplinaţi cum ar trebui să fie.

De unde vă cumpăraţi hainele?
Eu o am pe prietena maică-mii, Mihaela. Ea locuieşte şi aici, şi în Italia şi, în ultima perioadă, numai ea mi-a adus haine. Şi mă nimereşte foarte bine. A avut un magazin în Constanţa şi îmi luam mereu haine de la ea şi înainte.

Dar trebuie să preferaţi nişte firme, nişte creatori.
Eu cu ce mă simt bine, cu aia mă îmbrac. Eu mă tund şi mă aranjez la aceeaşi fată de zece ani. Cumpărăturile... Încălţările de la Musette îmi plac foarte tare. Şi de la Batta, pentru pantofii fără toc. Aceste două magazine îmi plac foarte mult, de la noi. Mai merg la Ruxandra Irimia, fosta mea colegă de bancă din liceu, care are o casă de modă.

Cât aţi dat cel mai mult pe un obiect vestimentar?
Nu prea arunc banii pe astfel de chestii. Mie îmi plac parfumurile, încălţările. Eu nu dau cu miile de euro pe îmbrăcăminte. Am două rochiţe, dintre care una este de la Roberto Cavalli, pe care le-am primit cadou. Au fost aduse din Italia. Nu pot spune că dau bani.

Aveţi un hobby foarte interesant: scufundările.
Da, marea mea iubire marea. Când aveam opt ani, m-am apucat de zdrăngănit la chitară. Chiar într-un spectacol al cenaclului Flacăra am cântat o melodie care se chema Marea şi era compusă de tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte.

De la zdrăngănit la chitară aţi ajuns la scufundări... în aceeaşi mare?
Eu am fost şi la cor, până la 18 ani. La chitară mai cânt şi acum, din când în când. Însă, eu ştiu să înot foarte bine. De scufundări m-am apucat dintr-o chestie ciudată, pentru că eram undeva plecaţi în concediu, iar Mugur, băiatul meu cel mare, avea vreo opt anişori atunci. Şi stăteam şi mă uitam după el. Era cu instructorul de diving. Stăteam pe malul apei şi mă uitam după fi-miu cum se duce el, se vedeau bulele cum ies şi, stând aşa, zic: „Mare idioată sunt. Ce naiba stau aici, când pot să mă duc sub apă, că de înotat ştiu să înot, apa îmi place..., îmi place marea?!“. Şi aşa a început totul.

Până unde aţi ajuns?
Păi am descoperit că m-am dus un metru, doi, trei, patru, cinci şi am vrut şi mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Apoi am început să mă şcolesc, iar după ce mi-am luat prima steluţă, am vrut mai mult... la mine este totul sau nimic. Acum sunt instructor de diving. Şi îmi place foarte mult cu copiii.

Care a fost cel mai frumos lucru pe care l-aţi văzut sub apă?
Eu prefer scufundarea nocturnă. Mi-a plăcut în Mexic, pentru că intram în apă înainte de a se întuneca şi nu ne aprindeam lanternele sub apă până nu se făcea întuneric total. Am văzut în seara aia broaşte ţestoase, rechini, crabi... a fost foarte frumos. Mai îmi place şi scufundarea la epavă. Dar cea mai frumoasă scufundare pe care am făcut-o a fost tot în Mexic, în caverne. Nu ai adâncime mare, maxim 20 de metri, dar eşti într-un labirint cu stalactite, stalagmite şi vezi cum intră razele soarelui prin piatră şi ai imaginea aia pe care o vedem şi noi pe calculator. Este o feerie.

Nu l-aţi convins niciodată pe Radu Mazăre să facă scufundări cu dvs.?
Am făcut scufundări cu Radu Mazăre. Noi cu Radu am fost în Indonezia, acum doi ani. Ne-au dus pe o insulă exact ca în Robinson Crusoe. Nu era mai lată de 100 de metri şi mai lungă de 500 - 600. Nu exista curent electric, nici apă, nimic. Noi am făcut un foc de tabără, cu mâncare, cu muzică... a fost delir. Atunci am fost cu domnul primar Mazăre la scufundări.

Copiilor le plac scufundările?
Da, amândoi fac asta. Cel mic este, deocamdată, bubble maker.

Despre soţul dvs. ce ne puteţi spune? Cum v-aţi îndrăgostit?
Eu spun despre soţul meu că este oltean, chiar dacă nu este aşa. El este din Argeş, dar după cum se vorbeşte acolo, cu mă dusei şi fusei, aşa îi zic eu, că este oltean. Este foarte deştept. Când a dat la facultate, nu a fost ajutat de părinţii lui, pentru că ar fi vrut să-l facă miliţian în sat. Când a intrat la facultate, ai lui au plâns de necaz. A terminat şef de promoţie. Când am terminat facultatea, i s-a propus să rămână asistent la catedra de rezistenţa materialelor sau la cea de mecanică şi nu a vrut, a venit cu mine, la Constanţa. Noi ne cunoaştem din 1987 şi suntem căsătoriţi de aproape 19 ani. M-am căsătorit în 1990. Am fost colegi de an, de grupă, prieteni foarte buni, dar ce ne-a legat pe noi cel mai mult a fost înţelegerea. Am fost foarte, foarte buni prieteni. Şi ne-am împrietenit la munci agricole (râde). De acolo a plecat totul. Noi am fost împreună din anul trei de facultate.

Mama dvs. este un personaj cunoscut şi controversat. Cum v-a afectat acest lucru?
Nu m-a afectat, pentru că eu o cunosc. Este greu şi cu tot ce s-a scris despre mine. Dar eu am ştiut ce mă aşteaptă când am intrat în politică. Dar mama pune la suflet. Şi fi-miu s-a supărat atunci când presa a scris că Mazăre a trimis nişte „bucăţi“ în Parlament. Fi-miu cel mare s-a supărat foarte tare.

Cum v-aţi apropiat de Radu Mazăre? Cum aţi ajuns un om din echipa lui?
Mă ştiu cu ei de mult timp... din ’92 sau ’93. A venit la mine cu un pui de boxer şi mi l-a făcut cadou. Atunci m-am împrietenit cu el. Dacă până atunci vorbeam, ne cunoşteam, atunci ne-am împrietenit. Ne ştiam... eu eram la Grand. Terminasem facultatea în 1991, am lucrat la Mobitom o perioadă, până când mama mi-a zis că are nevoie de ajutor la Grand. Am preluat de la maică-mea, am început. Ne ajutam unii pe alţii cu aprovizionarea. Deja începuseră cu Conpress-ul. Luam pentru mine marfă, mai luam şi pentru ei. Radu, pentru mine, este un om deosebit. Nu am avut niciun fel de problemă cu el, aşa cum au zis alţii. Cu mine a fost mereu foarte corect. Dar niciodată nu i-am cerut nimic. Absolut nimic.

Senatorul Moga: „La Parlament se mananca prost"

Cum este cu criza?
Trebuie atenţie extraordinar de mare la partea socială, pentru că criza financiară a generat criza economică, criza economică a generat criza socială şi aceasta produce ieşiri în stradă. Sindicatele trebuie să discute cu patronatele. Să se aşeze la masă şi să nu se mai ridice o săptămână. Să vadă care e bucata lor de pâine şi din pâinea aia să mănânce toţi. Trebuie să renunţe la cheltuieli. Vrei să-ţi dau exemplu de cheltuieli? În Parlament am avut o discuţie cu administratorii, pentru că ţin toate luminile aprinse. I-am întrebat: „De ce-mi daţi mie 27 de grade căldură în camera de Senat? Ca să adorm, să mă pozeze ăla cum moţăi?". Păi pune-mi termostat, să avem 20 de grade, că stau acolo cinci, şase ore. Am stat şi 12 ore. Cu căldura aia, cazi instantaneu. Instantaneu. Acolo nu senatorii hotărăsc. Chiar l-am abordat pe preşedintele Geoană şi i-am spus că trebuie să punem secretară. Noi nu avem secretar care să se ocupe de organizare, de consiliere. Trebuie să începem să facem treburi sociale. Acum, pentru prima dată în Parlament, s-a făcut un birou de presă, că stăteau oamenii ăia pe fotolii, pe jos, prin balcoane, în picioare. Nu se poate, este Parlamentul României. Şi atunci, trebuie discutat cu sindicatele, pentru că, altfel, ies oamenii în stradă şi nu facem nimic. Liderii de sindicat trebuie să discute.

Şi cum facem dacă liderul de sindicat este înregimentat politic?
Nu peste tot este la fel. Haideţi să nu generalizăm. Corupţi sunt peste tot, dar nu peste tot este la fel.

Se mai urmăreşte binele omului, dacă peste tot sunt interese?
Ar fi bine acum, într-al 12-lea ceas să se urmărească interesul salariatului.

Cum este munca în Parlament?
Eu am constatat că în Parlament se votează toate prostiile. Nişte lucruri serioase, de fond... Am constatat cu tristeţe că avem un milion şi jumătate de acte normative. Şi tu, şi eu, oricine le poate încălca, pentru că nu avem cum să le ştim. Atunci, eu am luat atitudine la grup şi am zis... băi, fraţilor, suntem un for legislativ şi asta este treaba noastră, să facem legi, dar hai, domn'e, din legile astea să le comasăm. (...) atunci am zis aşa: fiind prea multe, le comasăm şi facem o legislaţie mai elastică. Până la urmă, o să fim o ţară numai cu legi.

Şi, totuşi, acolo nu toată lumea este atât de deschisă la minte ca dv...
Păi, eu nu am nimic de pierdut. Sunt mulţi care vin în Parlament ca să facă afaceri. Îmi spun: „Nea Moga, nu mai mişcă nimica". Băi, fraţilor, dacă aţi venit în Parlament să faceţi afaceri, nu mai facem nimic. Şi sunt închişi, nu sunt dezinvolţi, sunt servili. Eu nu pot să spun că nu s-a schimbat nimic, pentru că nu am termen de comparaţie. Dar pot să spun cu exactitate că nu pot fi de acord să-l critice oricine pe Haşotti, care este un politician rasat... şi este din alt partid, ţineţi cont! Cum să-l critice un Chiriţă de la Hârşova?! Nici măcar Crin Antonescu nu l-a criticat. Poţi să discuţi lucruri serioase cu el. Este foarte bine pregătit. Şi vă mai spun că, din întreg Parlamentul, ungurii sunt cei mai bine pregătiţi, o parte dintre liberali... Aşa, vin câte unii să ia cuvântul şi nu spun nimic. D-aia discuţiile sunt interminabile, d-aia sunt subiecte de presă. Asta zic mereu: nu daţi jurnaliştilor ocazia unui subiect de presă, pentru că jurnalistul ăla îşi face meseria şi abia te aşteaptă. Jurnalist deştept este ăla care te prinde la cotitură.

Care sunt cei mai serioşi parlamentari?
Din Constanţa, suntem patru senatori. Despre toţi am o părere foarte bună. E Haşotti, e Banias, care pentru mine este o surpriză plăcută. Este un om serios. Sunt şi în comisia de apărare cu el, este secretar. Este băiat sârguincios. Mai este Alexandru Mazăre, care este un bun vorbitor şi nu numai atât, este şi priceput în comisia de cultură. Şi mai sunt eu... ştiţi foarte bine ce am făcut! Multă lume a râs de mine.

Care vi s-a părut cel mai de gaşcă parlamentar?
Acolo, fiecare face parte, normal, dintr-un partid politic. Dar eu, când am ajuns acolo, m-am dus şi am vizitat Parlamentul. Şi am intrat fără niciun fel de oprelişti la grupurile tuturor partidelor. M-au primit extraordinar. Ca să nu mai spun că m-am dus la liftiere, la femeile de serviciu. Am luat şi am pupat o femeie de serviciu şi nu-i venea să creadă. Ele, săracele, ca să nu se plictisească pe acolo, fac goblenuri şi acum vin la mine să mi le vândă. Da' să vezi ce minunăţii!

V-aţi tuns acolo?!
Nu. Au frizerie şi doctor. Numai că aveam de optat între doctorul de familie din teritoriu şi cel de acolo.

Dar mâncarea cum este?
Se mănâncă prost. Vorbeam mai devreme de organizare. Sunt prea mulţi ospătari, prea multe restaurante. Eu mănânc dimineaţă la hotelul la care stau. Mănânc foarte bine acolo.

Unde staţi?
La fostul Hotel Bucureşti.

Şi cu cine sunteţi vecin?
La etajul 6 stă Haşotti şi mai am nişte băieţi pe palier... unul de la Sibiu, unul de la Alba.

Nu aţi făcut o gaşcă de băieţi, să mai ieşiţi la o bere, ceva?
Credeţi-mă că nu am ieşit nicăieri de când am ajuns acolo. De ce? Păi vin la 7,30 - 8.00 acasă. Seara. Eu plec luni dimineaţa de la Constanţa. La 14.00, am şedinţă de grup până la 16.00. De atunci până la 8 seara am plen. Marţi am comisie de dimineaţă şi apoi plecăm la Ministerul Apărării. Mănânc într-un loc foarte frumos, cu verdeaţă, cu piscină. Am ajuns la 9 în cameră şi mă culc, pentru că trebuie să mă trezesc dimineaţa la 7. Este muncă acolo. D-aia îi înţeleg pe cei care cască în Parlament. Ce, mie nu-mi vine să casc? Dar eu nu le dau ălora ocazia să mă fotografieze. Când îmi vine să casc, ies afară, mai beau o cafea, mai beau un suc, mai fumez o ţigară, mă mai întorc. Dar este foarte important că îţi faci relaţii cu specialiştii. Spre exemplu, directoarea de legislativ a Senatului este o constănţeancă, prof. univ. dr. Călinoiu. Este cea mai tare specialistă. A predat la Universitatea Ovidius. Îţi dai seama că, atunci când a văzut că eu sunt constănţean, m-a ajutat, mi-a dat să învăţ, pentru că eu deja am făcut o declaraţie politică, o interpelare...

Aveţi un colegiu greu şi aţi plecat „la plimbare" cu Mogamobilul...
Da, eu am fost în opt comune şi avem de rezolvat nişte lucruri simple, până la urmă. Oameni care sunt imobilizaţi la pat şi nu au un căruţ, oameni care au sau nu au proteze. Spre exemplu, în Conacu era o bătrână care a făcut o operaţie, i-au micşorat piciorul şi avea o cârjă din nuiele. Din nuiele, măi, două nuiele legate cu sârmă. O cârjă ţi-o plăteşte CAS-ul... Un altul avea o proteză din '79, deja era întoarsă la 90 de grade şi mergea cu el aşa. Eu, cu autobuzul (Mogamobilul), nu plec singur. Plec cu reprezentantul CJAS-ului, cu cel de la Protecţia Copilului, cu reprezentantul Ministerului Agriculturii, cu jandarmul şi cu reprezentantul Poliţiei. Cea mai mare satisfacţie este programul pe care l-am iniţiat şi care are un sistem nebun. Duc copiii din fiecare comună câte o zi la Bucureşti. Îi duc în biroul lui Geoană, care a fost al lui Ceauşescu. I-am dus pe ăştia mici din Mircea Vodă, dintre care 90% erau copii de rromi. Dacă-ţi spun ce întrebări au pus ăştia mici... O fată de clasa a şasea, copil de rudar, a întrebat de ce era nevoie să ne împrumutăm de la FMI. Fii atentă! Nu le spuseseră profesoarele. Un copil, cu trei fraţi acasă şi ta-su era cerşetor pe afară, prin Italia, a întrebat cum îl afectează pe el criza. Una dintre fete a întrebat ce face un parlamentar într-o zi de muncă.

Găseşti răspuns la întrebările astea sau te blochează?
Trebuie să ai răspuns. La asta cu criza l-am rugat pe Alexandru Mazăre să răspundă. Pentru că sunt şi parlamentari acolo, cu ei, şi îi învăţăm cum să folosească microfoanele, aşa discutăm. Acum două săptămâni a fost Iliescu şi a început să le explice. Copiii au fost încântaţi. Unul dintre ei era fotbalist şi l-am aşezat pe scaunul lui Iordănescu. L-am şi sunat ca să-i vorbească. Şi ştii ce l-a întrebat? Dacă dă vreun pronostic pentru meciul cu Serbia. Oricum, am cel mai sărac colegiu din judeţ.

Dar nu cumva aţi găsit în cea mai săracă zonă cei mai deştepţi copii?
Bravo. Aşa este! Nici nu ştii cât de curat erau îmbrăcaţi. Da, fură! Au 1.017 firme în Mircea Vodă, voi nu ştiţi! Este comuna cu cele mai multe firme din ţară. Bine, nu funcţionează, asta este altceva! Din păcate, mulţi dintre ei se duc la şcoală ca să mănânce cornul şi laptele.

Vasile Pasca: „Sunt salarii uluitoare in baschetul romanesc"

„În '86 m-am lăsat de sport şi, ca să mă întreţin, am început cursurile de brutar-ospătar din cadrul şcolii care aparţinea Navrom-ului"

Vasile Paşca a fost unul dintre cei mai valoroşi jucători de fotbal pe care i-a dat Constanţa. Vorbeşte şi acum cu multă plăcere despre viaţa sportivă şi despre modul în care îşi învaţă elevii să urmeze calea sportului de calitate. Înregistrarea integrală a interviului o puteţi asculta pe www.ziuadeconstanta.ro.

Cum v-aţi început cariera sportivă şi de ce aţi ales tocmai baschetul?
Pe vremea aceea se practica sportul de masă. Erau începuturile sportului de performanţă şi toţi profesorii de sport antrenori căutau elevi care să facă sport. Am luat pentru prima dată contact cu sportul prin 1965, când eram în clasa a VIII-a. Atunci am făcut parte din echipa de handbal a Şcolii nr. 11. Pe vremea aceea ne luptam cu Şcoala nr. 9 sau 10, unde era profesorul Bucovală, şi mai era Şcoala 12, unde mai juca şi Lucian Râşniţă. Întâmplarea a făcut ca, atunci când am intrat la Liceul Ovidius, acolo să existe o echipă de baschet stabilită de Gigel Patrichi. Într-o zi, eram în curtea şcolii şi aruncam la coş, când a venit domnul Patrichi şi m-a trimis la şcoala sportivă, care avea sediul la Liceul Pedagogic. Aşa am început baschetul, la vârsta de 16 ani. Deşi la handbal eram propus pentru lotul de cadeţi al României, nu am nici acum regrete că am ales baschetul. Anul următor am câştigat toate titlurile la acea grupă, campion naţional de juniori, al şcolilor sportive. În 1969, am fost cooptat în lotul naţional de juniori pentru Campionatul European de la Mannheim, din Germania. Antrenor era Vasile Popescu, care antrena şi echipa Stelei şi care m-a luat la echipa bucureşteană, după ce am venit de la Europene. Nu am stat mult acolo pentru că nu-mi plăcea armata, iar un an mai târziu m-am întors la Constanţa, la Farul, care era atunci în Divizia B. Am promovat anul următor. Aveam o formaţie frumoasă pe vremea aceea, atunci venind toţi jucătorii care plecaseră la alte echipe în ţară, şi am realizat şi performanţa de a intra în primele şase echipe ale campionatului.

Cum erau remuneraţiile pe vremea aceea?
Destul de slabe. De exemplu, la Steaua am jucat în Cupa Campionilor, am luat titlul de campioni, iar pentru ultima performanţă am primit 3.000 de lei, care era, pe vremea aceea, un salariu foarte bun pe plan civil. Am mai primit şi altfel de premii decât cele în bani. Însă, abia pe la 28-29 de ani am primit şi noi o casă, pentru că terminasem pe locul 3 în campionat, anul acela. Acum sunt salarii uluitoare în baschetul românesc, de 8.000, 10.000 de euro. S-a făcut o greşeală mare când s-au adus jucători din afară, în special din fosta Iugoslavie. care au adus baschetul nostru la un nivel mediu, jucători care nu ajungeau nici să spele băncile de rezerve acolo. Au venit în România şi au tras baschetul românesc în jos. Naţionala României, la ora actuală, este la pământ. Drept dovadă, anul trecut ne-a bătut Islanda în preliminariile pentru Europene, la 63 de puncte diferenţă.

Făcând o paralelă cu fotbalul, nu credeţi că patronii se implică prea mult la echipă în locul antrenorilor?
Depinde de curajul, verticalitatea antrenorilor. Noi am avut aici un tehnician foarte bun, Petricevic, care a antrenat Farul ultima dată în 2003, eu fiind pe atunci secundul lui. Ori, dacă patronul are impresia că ştie baschetul cum ştie Becali de fotbal, vă daţi seama că n-o să fie niciodată performanţă în sportul acesta. De asemenea, cei câţiva jucători români de valoare, care ar trebui să reprezinte România, fac tuşa la echipele de club, pentru că patronii au adus jucători americani care joacă în locul românilor.

Aţi mai practicat şi alte meserii?
Am fost şi navigator. În 1986, la 36 de ani, am pierdut un meci la Iaşi, în turneul final împotriva Rapidului, înfrângere în urma căreia am ratat atunci locul 3. După meci mi s-a reproşat ceva, nu am suportat şi mi-am făcut bagajele şi am plecat. M-am lăsat de sport şi, ca să mă întreţin, am început cursurile de brutar-ospătar din cadrul şcolii care aparţinea Navrom-ului. După ce am terminat, am plecat, ca ospătar, în primul voiaj, care a durat trei luni. Aveam 90 de cenţi diurna, însă nu stăteam în banii aceştia, mă mai descurcam şi astfel.

De ce credeţi că cei mai buni baschetbalişti vin din Statele Unite?
În primul rând au o arie de selecţie mare şi, de asemenea, se investesc mulţi bani în sport acolo. În consecinţă, au susţinerea şi unui public numeros la meciurile din baschet, fotbal american...

În acest moment, care este cel mai valoros jucător român de baschet?
Sunt mai mulţi. Sunt Burlacu şi Căruţaşu, care joacă la Asesoft, dar şi Silvăşan, de la Cluj. Vin însă jucători din urmă, care promit. Sunt doi copii, dintre care şi un constănţean. Unul este Adi Blidaru, care a jucat la Asesoft, acum joacă la Otopeni, un sportiv de mare perspectivă. Mai este Octavian Calotă. Mai sunt şi alţi copii foarte talentaţi, dar care joacă acum prin Statele Unite.

Copii aveţi?
Da, am un băiat. A fost un bun fotbalist, a jucat la lotul de juniori, la Farul. A avut însă un accident la 18 ani, când, la o intrare mai dură, i s-au rupt ligamentele încrucişate şi a fost nevoit să se lase. Putea să ajungă un mare fotbalist pentru România. Juca mijlocaş la închidere, avea 1,88 metri. Iniţial am vrut să-l dau la baschet, însă a ales fotbalul.

Care credeţi că a fost cel mai bun baschetbalist al României?
Cel mai bun, după părerea mea, a fost Costel Cernat, născut în Constanţa, care activa pe vremea când jucam eu. Au mai fost, înaintea mea, Mihai Albu, Alin Savu, selecţionaţi pe vremea aceea în echipa Europei, şi Dan Niculescu.

Aţi avut accidente pe vremea când eraţi jucător?
Da, o singură dată. Am avut o mână ruptă, după un meci cu Dinamo.

Credeţi că se va mai „repara" baschetul românesc?
Se va repara, însă eu nu cred că mai apuc să văd acest lucru. S-a discutat ca, la anul, să joace numai trei străini într-o echipă, pentru a face loc românilor, cu scopul de a putea creşte în valoare. Însă este problema cu patronii de cluburi, care, după cum am mai spus, dacă investesc în sport, au impresia că sunt şi specialişti în acest domeniu.

Ilie Floroiu: „Am fost singur în Brazilia, fără niciun ban în buzunar“

„Odată am fost foarte aproape să ne prăbuşim cu avionul. Am plecat la Balcaniada din Iugoslavia, în 1976, când, la un moment dat, avionul a început să se zguduie“

Director general al CS Farul Constanţa, Ilie Floroiu şi-a înscris numele în topul celor mai valoroşi sportivi constănţeni. „Dacă ar fi să fac un top al performanţelor, pe primele trei locuri se află Draica, Floroiu şi cu mine“, spunea şefa Direcţiei de Sport, Elena Frâncu, despre prietenii săi de-o viaţă. Atlet de valoare, Floroiu a pus umărul la imaginea bună pe care o au atleţii autohtoni în străinătate. Calm, organizat şi foarte apropiat de sportivi, fostul atlet recunoaşte că nu poate sta departe de pistă şi că se mai antrenează şi acum. Înregistrarea integrală a interviului o puteţi asculta pe www.ziuadeconstanta.ro.


Cum v-aţi început cariera sportivă?

Am început-o foarte târziu, la 18 ani şi jumătate, pe 1 iunie 1971. La vremea respectivă se organizau crosuri, printre care şi Crosul Tineretului, care, din păcate, astăzi nu mai există. Acesta, chiar dacă era pe vremea lui Ceauşescu, pentru atletism era un bun prilej de selecţie pentru viitorii campioni. Printre cei descoperiţi la aceste crosuri se numără campioni precum Gheorghe Dimpu, campion şi recordman european de juniori, Fiţa Lovin, campioană mondială şi medaliată la Jocurile Olimpice şi, bineînţeles, subsemnatul. După ce am terminat pe locul 7 la Crosul Tineretului, în 1971, am avut nişte discuţii şi am venit la clubul Farul, unde era antrenor Ion Veliciu.

Cine v-a descoperit?
La liceu am avut un profesor de educaţie fizică foarte tenace, iubitor al atletismului, Silviu Ispas, şi aş putea spune că dumnealui a fost cel care m-a descoperit în prima fază şi, ulterior, antrenorul Ion Veliciu.

Aţi avut un moment atunci în care aţi fi vrut să faceţi altceva decât sport?
Eu eram un copil de la ţară, veneam dintr-un sătuc din Tulcea şi încă nu realizam ce fac în acea perioadă. Eram elev la Liceul Agricol Agigea, la contabilitate şi merceologie. Cu impulsul tineresc şi aportul profesorului de educaţie fizică am ales să fac atletism în detrimentul meseriei pe care o învăţasem la liceu. Prin natura mea, sunt o persoană care iubeşte competiţia şi, în general, îmi place să câştig.

Ce a urmat după ce v-aţi legitimat?
Am început antrenamentele, cantonamentele, am ieşit campion naţional, campion balcanic, am recorduri naţionale care sunt şi astăzi în picioare şi alte rezultate care au venit ulterior.

Cum era viaţa de sportiv atunci?
Atunci, entuziasmul pentru mişcare era mult mai mare, erau şi acele concursuri şi crosuri pentru tineri. Însă, pe atunci, nu prea puteai să faci şi altceva, spre deosebire de astăzi, când tinerii au mai multe variante. Se depărtează de sport şi se duc spre calculatoare, spre cluburi de noapte, spre întreceri cu maşini sau spre droguri şi nu se mai îndreaptă spre mişcare. Prin urmare, sportul de performanţă are astăzi de suferit, dovadă fiind rezultatele din ultimii ani, de la Olimpiada de anul trecut, care nu se compară cu cele din anii precedenţi.

Care credeţi că este problema principală din cauză căreia nu se mai face mişcare, nu se mai organizează concursuri ca altădată?

În primul rând vreau să menţionez că nu este o problemă de bani. Nu îţi trebuie bani să faci mişcare, să alergi. Nu trebuie să se facă neapărat sport de performanţă, ci sport de masă, aşa cum se face de exemplu în ţările nordice. Acei oameni nu aleargă să ajungă mari campioni mondiali, ci vor să ajungă campioni ai sănătăţii.

Băiatul dumneavoastră v-a urmat cariera în vreun fel?
Din păcate, nu. Am avut tentative să îl duc spre sport. Am fost cu el pe stadion, la sală, însă nu. A urmat cariera profesională şi lucrează într-o bancă.

Cât câştiga pe vremea aceea un sportiv?
Foarte puţin. Să vă dau un exemplu. Am venit pe locul 5, la Jocurile Olimpice din 1976, de la Montreal, când am realizat şi un record naţional la 10.000 de metri şi cei din Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport s-au chinuit atunci să mă premieze. Mi-au oferit 3.000 de lei când, pe atunci, un muncitor obişnuit câştiga cam 1.700 de lei. Am primit, însă, atunci, un apartament cu trei camere, unde stau şi acum, pe care mi l-a dat primul secretar al judeţului.

Aţi reuşit atunci să ieşiţi din ţară, lucru care era dificil pe vremea aceea...
Nu era neapărat un beneficiu, pentru că te duceai practic la concurs. Păi, plecam, de exemplu, vineri dimineaţa din ţară, ajungeam la prânz la Roma, pentru concurs, mâncam, ne odihneam şi la ora cinci făceam antrenamentul de acomodare. Sâmbătă dimineaţă aveam din nou antrenament, duminică - concurs şi luni dimineaţă ne întorceam în ţară. Aşa că nu era niciun avantaj, pentru că plecam în alte ţări.

Totuşi, ce v-a impresionat cel mai mult în urma acestor ieşiri din ţară?
Per ansamblu, Noua Zeelandă mi-a plăcut cel mai mult. Am plecat atunci pe 3 ianuarie 1979 din Bucureşti, unde era un viscol puternic, abia ajungând la Aeroportul Otopeni, cu un Aro. Când am ajuns în Noua Zeelandă a fost foarte ciudat, pentru că afară erau 27 de grade şi noi eram înfofoliţi de la gerul din România. E altceva acolo, o altă lume, verdeaţă multă. În plus, acolo se face multă mişcare şi toată lumea deschisă. A fost foarte frumos.

Aţi fost tentat să vă stabiliţi în altă ţară?
Nu, niciodată, deşi mi s-a propus la un moment dat, când un club din Italia a vrut să mă legitimeze. Atunci chiar apăruse şi un articol într-un ziar italian, în care se scria despre mine, şi mi-a fost frică să nu cumva să interpreteze altfel Securitatea. Am mai fost odată singur în Brazilia, fără niciun ban în buzunar, la o competiţie. Am fost invitat în noaptea de Anul Nou, în 1974, la un cros în această ţară. Trebuia să plec singur, biletul fiind plătit numai pentru mine. Aici au fost nişte probleme, pentru că invitaţia era pentru 24 sau 25 decembrie. Eu trebuia să ajung la Madrid, unde venea un reprezentant al unei companii aeriene din Brazilia. Însă compania Tarom nu avea curse spre Madrid în fiecare zi, aşa că m-au trimis pe data de 29. Am ajuns în Madrid fără bani, unde am stat 24 de ore, timp în care am mâncat doar câteva portocale pe care le aveam la mine. De asemenea, de acasă mi-au spus să am grijă cu paşaportul să nu mi-l fure, să nu-l pierd. Dacă nu aveai paşaport pe vremea aia, erai un om mort. Aşa că l-am prins cu acul de siguranţă de buzunar. Am ajuns pe data de 30, după aproape două zile de drum şi prin aeroporturi. Nu am cunoscut traseul, acesta fiind pe străzile din Sao Paolo şi am terminat pe un nesatisfăcător loc 30. Apoi, pe 3 ianuarie, am concurat pe pistă şi am câştigat, la competiţie participând aceiaşi concurenţi din urmă cu trei zile.

Aveţi superstiţii?
Nu mă întorc niciodată din drum dacă am uitat ceva. Îmi controlam geanta cred că de zece ori înainte să plec la concurs.

Aveaţi un idol când concuraţi?
Da, era un sportiv belgian, Emile Puttemans, campion european la 5.000 de metri. Îmi plăcea modestia lui, maniera lui de alergare, acurateţea alergării. Îmi plăcea foarte mult.

Care a fost cel mai mare premiu câştigat în cariera de sportiv?
1.000 de dolari primiţi la un concurs în Finlanda a fost cel mai mare premiu.

Ce au atleţii de culoare faţă de noi la probele de fond?
Sunt mult mai talentaţi din punct de vedere genetic. În plus, ei se nasc, cresc şi se antrenează la 2.000 de metri altitudine, ceea ce înseamnă foarte mult pentru performanţele sportive la această probă.

Care a fost proba dumneavoastră preferată?
Eu am concurat la 5.000 şi 10.000 de metri, însă a doua a fost preferata mea, deşi cea mai bună performanţă a mea, când am fost la două secunde de recordul mondial, a fost la 5.000 de metri.

Aveţi vreo amintire care v-a marcat de-a lungul vieţii?
Sunt foarte multe. Odată am fost foarte aproape să ne prăbuşim cu avionul. Am plecat la Balcaniada din Iugoslavia, în 1976, când, la un moment dat, avionul a început să se zguduie. Iniţial nu am luat în serios, însă, după puţin timp, avionul a început să piardă altitudine şi mi-am dat seama că e ceva serios. Colegilor mei li se făcuse rău. După ce nu am fost primiţi să aterizăm de urgenţă pe un aeroport din Iugoslavia, am ajuns, până la urmă, la Zagreb, în siguranţă, pilotul anunţându-ne apoi că avionul mai avea combustibil pentru câteva minute de zbor.

Dacă ar fi să o luaţi de capăt, aţi alege acelaşi drum?
Da, pentru că este un drum greu, dar frumos. A fost ceva ce am practicat din plăcere şi mi-a adus foarte multe satisfacţii.

http://www.ziuaconstanta.ro/

Dumitru Antonescu: „Rică Răducanu putea ajunge la Farul“

„Hagi este un nume al fotbalului românesc. Al României, nu al Constanţei. Al Constanţei sunt eu, nu el. El n-a jucat pentru Constanţa“

Interviu acordat de jucătorul-legendă al Farului, Dumitru Antonescu. Înregistrarea integrală a interviului poate fi ascultată pe www.ziuact.ro

Sunteţi farist până la moarte?

Nu-mi place expresia asta, „până la moarte“. Ce se spune la ora actuală, în fotbal, mai ales cu „câine până la moarte“, e vrăjeală. Spun câine până la moarte şi peste doi ani se duc şi joacă dincolo. Iarăşi, stelist până la moarte, rapidist până la moarte. Eu sunt constănţean, născut, crescut. Vă daţi seama că am deschis ochii în fotbal în oraşul Constanţa. Eu nu am început fotbalul la Farul, ci la Electrica Constanţa. Am plecat apoi la Steaua, în armată. Am jucat în echipa a doua lu’ Steaua cu mari fotbalişti. Nu m-au oprit atunci. Am jucat cu Florică Voinea, cu Constantin, Hălmăgeanu, Costică Voinea, Negrea, Haidu portar, când eram acolo. Acolo am făcut perioada de armată, în 1965. În 1966 m-au lăsat la vatră. Nu au vrut să mă oprească pentru că a fost întrebat antrenorul care era la echipa a doua. Nea Ilie Savu, care era antrenor la Steaua atunci, la echipa mare, a vrut să mă ia în perioada de pregătire în Iugoslavia, cu ei, şi l-a întrebat pe antrenorul de la echipa a doua şi a zis: „Nu ajunge jucător. Nu-l lua în pregătire“. Eu am terminat armata, am jucat bineînţeles la echipa a doua. Jucam vârf de atac atunci pentru că aşa se juca, 4-2-4-2. Nu m-au luat şi cică nu, că să mai rămân, să mai joc. Le-am zis că nu mai rămân, să-mi dea dezlegarea şi am plecat acasă, la Constanţa, la Electrica, înapoi. Imediat, în ’67, m-a luat Farul.

Cine era atunci antrenor la Farul?

Gil Mărdărescu. Şi preşedinte era Foti, unul dintre marii preşedinţi ai fotbalului constănţean. Dumnezeu să-l odihnească, a decedat anul trecut. Am venit în ’67, în 10 ianuarie, la club şi, imediat, am intrat în pregătire, iar de aici a început cariera mea de performanţă, ca să zic, pentru că jucam în Divizia A.

Aducea performanţa şi pe vremea aceea bani? Acum vedem fotbalişti cu fel de fel de maşini scumpe. Să spunem că Farul nu are performanţă acum, dar totuşi fotbaliştii nu duc lipsă de maşini scumpe.

După părerea mea este o greşeală..

Sportivul de valoare era recunoscut?

Bineînţeles. Jucam la lotul naţional. Eu, cum am venit la Farul, în ’67, am jucat la echipa naţională. Problema celor de astăzi este că prea repede ajung să fie jucători. Mai ales presa greşeşte, pentru că îi ridică imediat. Cum a jucat un copil bine un meci sau câteva zeci de minute, imediat se spune ce talent e. Noi nu aveam atâtea distracţii, dar problema este tot a copilului sau a jucătorului. Dacă vrea să facă sport, atunci să facă sport.

Este şi greşeala conducătorilor de club?

Normal.

Îl avem exemplu clar pe Gigi Becali, care tot ridică în slăvi pe câte un jucător, apoi tot el îl blamează.

El este prea grăbit. Vrea repede şi bine. Nu se poate. Nu analizează înainte de a-şi lua jucătorii. Spre exemplu, Steaua a căzut în patima asta pentru că au adus unii şi alţii jucători pe CD-uri, dar nu i-a văzut nimeni că au jucat cinci, zece meciuri bune. Pe CD sunt doar fazele bune. Când te duci să iei jucători, nu îi iei la grămadă. Poate că şi noi am făcut greşeala asta la Constanţa, nu zic nu. Adică avem nevoie de un vârf, păi mă duc să văd un vârf. Chiar şi afară, şi în ţară. Când iei aşa, ca să fie... În România luăm numai pentru a lua. Şi apoi îi dăm afară că nu mai sunt buni. Patronii nu au răbdarea să lase un an de zile să vadă dacă îi e greu să se încadreze în echipă. Eu nu pot să spun cum este pentru că eu nu am plecat de la Farul, am jucat numai aici. Au venit după mine şi Dinamo, şi Steaua.

De ce nu v-aţi dus acolo?

N-am vrut să plec din Constanţa, pentru că eu aici m-am născut, lângă malul mării. Am zis „eu sunt constănţean, tre’ să joc pentru oraşul ăsta“. Dacă plecam, poate nu era rău. Dar aici m-am realizat şi ca sportiv, pentru că am fost un tip serios, am jucat şi în echipa naţională, am jucat la Campionatul Mondial din ’74, în preliminariile Campionatului European din ’76. Deci am fost singurul jucător din Constanţa, în perioada aia, care juca în echipa naţională. Am jucat cu mari jucători şi era foarte greu să ajungi din provincie acolo. Cum a fost cu Gicu Dobrin. Am jucat împreună la echipa naţională. Atunci, Steaua şi Dinamo făceau naţionala cum au făcut-o şi după aceea.

De când n-a mai avut Farul un jucător în naţională?

Au mai fost... trecători, aşa. La amicale. Cred că după vremea mea.

Credeţi că văd conducătorii fotbalului numai „jucătorii-locomotivă“? Şi Farul l-a avut pe Guriţă...

Mai trebuie să ai şi calităţi. Guriţă avea şi multe deficienţe, cu toate că trăgea echipa după el. În primul rând, viaţa nesportivă. El a fost şi căpitan de echipă. Un căpitan de echipă ştiţi ce rol are? Este antrenorul în teren. Toţi jucătorii trebuie să îl asculte.

Şi nu-l ascultau?

Nu. El era un tip care rupea echipa. Eu, cât am fost jucător şi cât am fost căpitan de echipă, că am fost şi eu vreo 15 ani, săream pentru oricare jucător. Atunci preluam sarcinile antrenorului. Dacă era nevoie să schimbăm tactica şi căpitanul, trebuie să facă asta, jucătorii trebuie să te asculte, trebuie să fii liderul. Să vă dau un exemplu. Am venit din Franţa cu echipa naţională exact cu trei zile înainte de a începe campionatul în 1973, când am ieşit pe locul 4. Doar de trei ori a ocupat Farul locul 4. Atunci nu erau aşa multe echipe în campionat.
Am ajuns la Constanţa. Mereu veneam cu trenul de noapte de la Bucureşti. Am venit la 4 jumate, feciorul meu avea vreo trei ani jumate, am aşteptat să se trezească şi l-am luat cu mine la club. Era preşedinte Foti. Pe la 10, am ajuns acolo. Clubul era pe Republicii atunci, lângă Casa Albă. Preşedintele m-a văzut şi mi-a spus: „Bine ai venit!“, că fusesem plecat vreo 30 de zile, m-a pupat şi zice: „Tre’ să pleci la Brăila“. Pentru ce să plec la Brăila? Atunci se juca numai duminica sau miercurea. „Abia am venit. Unde să plec?“. Zice: „Sunt antrenorii certaţi“. „Păi pentru ce sunt certaţi?“. „Te duci să împaci echipa cu jucătorii, cu antrenorii“. La ora 1.30 aveam tren. Şi era personal. Până la Brăila făceam vreo patru ore jumate. „Şi bani de drum?“, am întrebat. „Păi plăteşte şi-ţi decontăm noi dup-aia“. Vedeţi, aşa era respectul pe vremea aia. Asta era diferenţa între jucătorii de astăzi şi cum eram noi. Aveam alt respect faţă de fotbal. Pe mine nu mă interesa nimic, pe mine mă interesa să joc. M-am suit în tren şi am plecat la Brăila. Atunci, dacă aveai jucător la lot, primeai indemnizaţie vreo 2.000 şi ceva de lei pe lună. Şi de aici a pornit cearta între antrenori, că să împartă banii între ei, secundul şi principalul. Şi nu s-au înţeles. M-am dus la hotelul partidului, în centru, la recepţie, mi-au dat camera, stăteam în cameră cu Ştefănescu. Până am ajuns eu, până m-am cazat, până am coborât iar, a venit maşina cu jucătorii, de la stadion. Eram aranjat la cravată... m-au văzut, m-au pupat colegii. Mă întrebam ce să le fac eu la ăştia. La noi, dacă fumai, era 25 de lei amenda. Eu am fumat tot timpul. Aveam pachetul într-o mână şi cei 25 de lei într-alta. I-am servit pe antrenori, mi-am luat şi mie una, am aprins-o şi am scos şi 25 de lei, pregătiţi. „25, 25, da’ nu fuma, că n-ai voie“. „Ba fumez, că am plătit“. Şi de acolo a început atmosfera. S-a terminat, au început lucrurile să meargă bine. A doua zi, la antrenament, venise Bigu la noi, de la Steaua, şi îl aud, „mu..“, îl înjură pe Constantinescu. Eu am rămas aşa. Cum vorbeau ei, bozgoreşte, eu nu pot să redau. I-am zis „vino încoace. Dacă te mai aud că mai înjuri pe vreunu’, pleci. Te trimit la preşedinte, la Foti, şi pleci. Aici noi suntem colegi, numai eu am voie să înjur“. Ăsta este rolul căpitanului. Dar atunci eram şi mulţi constănţeni. Acum nu ştiu dacă sunt doi, trei jucători de aici. (...) Pe vremea aia, eram mulţi buni. Făceam două, trei echipe naţionale. Valori, valori.

Aţi primit casă de la club?

Toată lumea a primit.

În ce zonă?

În Tomis Nord, la Cireşica.

Câştigaţi mult?

Eu, da. Că jucam la naţională. Mai aveam şi serviciu...

Unde aţi muncit?

La TCL. Eram angajat (râde).

Ce funcţie aveaţi?

Eram angajat maistru electrician.

Chiar vă duceaţi la serviciu?

Nu, nu se putea. Aveam multe antrenamente pe zi. Trebuia să avem cartea de muncă undeva.

Împotriva cărui jucător celebru aţi jucat?

Printre alţii, Michel Platini.

În zilele noastre, în fotbal se aud fel de fel de cuvinte: droguri, alcool, tutun, femei frumoase şi scumpe, folcloriste, blaturi...

Nu, blaturi nu aveam, să ştiţi. Nu pot să spun aşa ceva. Apoi am auzit şi am văzut foarte multe.

Cum era cu blaturile?

Se mai făceau. Un singur joc mi s-a părut suspect la Constanţa. Jucam cu U Cluj şi trebuia să vină Oprea, un mijlocaş care a venit la noi până la urmă. Ei erau în zona retrogradabilă. Nu avea cum să vină antrenorul la noi, să spună să le dăm meciul, că nu-l dădea nimeni. Dar antrenorii aveau atâta gândire... La noi era, pe vremea aia, Robert Cosmoc. Săptămâna aia ne-a omorât cu antrenamentele. Apoi m-a scos pe mine de pe fund şi m-a băgat mijlocaş. Adică ne bălmăjea echipa, ca să iasă rezultatul. Dar antrenamentele ne-au omorât. Se fac antrenamente tari, dar luni, marţi, miercuri şi dup-aia o laşi mai moale. Dar el, nu!

Câte „personaje de poveste“ gen Becali, Mitică Dragomir şi aşa mai departe cunoaşteţi?

Care, domnişoară? Ăştia-s umflaţi!

Şi Hagi l-a „creat“ pe Becali, pentru că şi-a asociat imaginea cu a lui?

Becali a făcut o mare greşeală. I-a stricat toată imaginea lui Hagi, care este un nume al fotbalului românesc. Al României, nu al Constanţei. Al Constanţei sunt eu, nu el. El n-a jucat pentru Constanţa. Însă dacă îl mai ţinea pe Hagi, făcea multe.

Dar mai avem exemple. Dorinel, Lăcătuş...

Din punctul meu de vedere, Dorinel a fost de doi lei. Se schimonoseşte şi face ca un ţăran pe bancă şi îl vede toată Europa. El a venit pentru bani. Ştia că nu rezistă, pentru că ştia că nu este de Steaua. El a avut nişte performanţe atunci când era şi el pe teren. Să vă povestesc ceva, apropos de chestia asta cu vânzarea. Noi am retrogradat Rapidul de două ori: în ’74 şi în ’76. În ’74, în penultima etapă, jucam pe 23 August, erau cam vreo 30.000 de spectatori. Înainte, jucaseră Steaua cu Reşiţa - 1-1. Noi am jucat de la 7. Ei - de la 5, noi - de la 7. Rapidul, dacă nu ne bătea pe noi, mai avea un singur meci de jucat, o etapă la Iaşi şi acolo trebuia obligatoriu să câştige, ca să nu cadă. Rică (n.r. - Răducanu), ţiganu’, a venit la mine şi mi-a zis: „Mitică, şapte mii îţi dau“. Zic: „Nu, îmi dai 15. 15 jucători sunt pe foaie, îmi dai 1.000 pentru fiecare şi suntem mulţumiţi şi poţi să dai şase goluri“. Dimineaţa, pe Giuleşti, fusesem să văd un meci de divizia C. Acolo, în faţa mea, erau Foti, vicepreşedintele Rapidului, şi cu Haşoti. „Cum mama mă-sii!“, mi-am zis. „Nu-i lucru curat!“. Vorbeau să le dăm meciul lu’ Rapid, ca să-i dea pe Răducanu şi pe Neagu la noi, din vară. Am ajuns la stadion, ăsta cu banii plângea după mine. „Rică, dacă-mi aduci 15 mii, o rezolvăm!“. „Păi n-am, n-am, n-am!“. Zic: „Nu ştiu, naş-tu este măcelar, e plin de lovele. Adu-mi 15 mii şi gata!“. Zicea că n-are. Înainte de joc, la pregătire, Haşoti zice: „Tănase nu joci, Lică nu joci, Mărculescu eşti accidentat“. Ăştia au sărit că n-aveau nimic. Deci încercau să facă în aşa fel încât să pierdem. D-aia i-am spus lui Rică de 15 mii. N-am luat eu banii, puteam să iau eu 7.000 şi era linişte. Nu ştia nimeni. L-am luat deoparte pe Ştefănescu, portarul nostru, şi i-am zis aşa: „Dane, dacă văd că greşeşti... ai şase comoţii, ţi-o fac pe a şaptea! Să nu te prind că pui mâna pe bani! Ori toţi, ori niciunul. Ştii ce faci? Încui poarta şi cheia zici că i-ai dat-o lui Antonescu“. A început meciul. Dă-i, dă-i, 0-0, 0-0... la pauză tot 0-0. Rică după mine cu banii. „15 mii“. „N-am, N-am“. Zic: „Mai ai şi repriza a doua“. Începe meciul iar, dă Rapidul gol. Ce s-a întâmplat, a greşit Bălosu. (...) L-a scos pe Lică şi l-a băgat pe Turcu. (...) După o fază, ajunge Turcu în faţa lui Răducanu. Ăştia, Pat şi Pataşon, că ţiganu’ e înalt. Pac, pac... 1-1. De atunci i s-a pus pata pe mine. Sărea cu mine la cap. A sărit cu picioarele, dar s-a pus Florin Marin între noi şi l-a accidentat, l-a dat afară. Că altfel mă omora pe mine.


Chiar ar fi putut ajunge simbolul Rapidului, Rică Răducanu la Farul?

Eu ştiu? Nu ştiu, că nu s-a realizat. Aşa era înţelegerea. Ar fi fost bine, că era un jucător de valoare. După jocul cu noi au făcut 1-0 la Iaşi şi au retrogradat. A fost greşeala lui Rică. Mare minune dacă nu a luat bani, pentru că el lua. În vară ne-a chemat la naţională şi mi-a zis: „Te omor, Mitică!“. I-a zis: „Mă, ţigane, lasă-mă în pace!“. Şi aude nea Tinel, Valentin Ionescu. Era antrenor atunci. Şi îi povestim, şi zice: „Băi, boule, el ţi-a cerut şi tu nu i-ai dat?! Că tu ai luat 40 de mii de la Iaşi, dup-aia“. El era cu lovelele. Doar ei erau... ăştia de la Steaua, de la Rapid. De la Dinamo, mai puţin.

www.ziuadeconstanta.ro