We’re free, we’re so alive

Când citiţi aceste rânduri va fi trecut deja mai bine de o săptămână neagră pentru România. Timp în care sentimentele contradictorii ne-au făcut să răbufnim, să ne revoltăm. Scriu miercuri, 4 noiembrie. O parte din acest text a fost scris duminică, 1 noiembrie. Nu ştiu ce va fi până sâmbătă, atunci când aceste rânduri vor ajunge la voi. Mi-aş dori, cel puţin, să avem mai multă speranţă.

Emoţia uneşte. Iar ceea ce s-a întâmplat în Colectiv ne-a atins pe toţi din punct de vedere emoţional. Fiecare a avut un motiv al său să se pună în locul celor cărora viaţa li s-a schimbat pe 30 noiembrie 2015. „Puteam să fiu eu”, „putea fi copilul meu”, „erau oameni deschişi, iubitori de concerte, pozitivi, la fel ca mine”, „putea fi prietenul meu, şi el cântă rock”, „dacă aş fi ajuns acolo…”. Empatia este omenească. Din păcate, ultimele zile ne-au arătat şi răul din oameni. Răutatea fără margini. O înşiruire de cuvinte fără noimă, veninoase: satanişti, fără Dumnezeu, Halloween, au cerut-o, depravaţi… Mizerii.

Revenind, emoţia uneşte. Suferinţa uneşte. Nu te pune cu un popor suferind…

Recunosc, până în dimineaţa dezastrului nu am auzit de Goodbye to Gravity. Ascult rock din generală. Am început cu Nirvana, Doors, Janis Joplin, Metallica, dar am ajuns şi la Cradle of Filth, Manowar, Eternal Tears of Sorrow, Dimmu Borgir şi alţii…. mai hard.



Mai am şi acum tricourile cu Nirvana. Pe unul mi l-a adus Cristi Ţentu, fost coleg şi bun prieten, din Germania atunci când Interitus Dei, trupa în care cânta, ajunsese pe acolo. Da, nemţii apreciau rock-ul constănţean, românesc. Noi nu.



Gusturile muzicale nu ne împart în satanişti şi creştini. Muzica înseamnă libertatea pe care uneori nu o găsim în altă parte. O supapă.
Am văzut că mulţi s-au legat de numele piesei The day we die. Câţi i-au ascultat versurile? Nici măcar eu până acum. Dar am făcut-o, pentru a nu fi tentată să judec aiurea.

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die

Tinerii din Colectiv se simţeau liberi şi vii. Nu merită să fie judecaţi pentru nimic, niciodată. Singura lor vină este că s-au născut într-o ţară de judecători, în ţara ideilor preconcepute, într-o ţară în care muzica pe care o asculţi te pune în spatele unui gard şi îţi lipeşte pe frunte o etichetă. SATANIST. Au trăit printre oameni care, atunci când nu înţeleg ceva, din lipsă de educaţie, de empatie, de interes, dau cu parul. Oameni lipsiţi de decenţă. Este trist. Pentru ei, pentru noi.

AC/DC sunt satanişti? Doar cântă Highway to hell…



Ascultaţi piesa fără porcării de genul „ce e cu grohăielile astea”. Citiţi versurile, sunt în descrierea clipului



F*** all your wicked corruption
It’s been there since our inception, but we couldn’t see
All the times we’ve felt so hollow
As our hopes were hanged in gallows
All this time we’ve been locked away
And there was nothing left to say
Until today

Constanţa a trecut printr-o tragedie asemănătoare celei din Bucureşti, dar cu mai puţine victime. De fapt, cine are dreptul să compare cifre atunci când este vorba despre vieţile unor tineri? Ironic, gândindu-ne la numele clubului, orice tragedie de acest fel este colectivă.

Trăim în colectiv, avem emoţii în colectiv. Ne doare ce s-a întâmplat în Colectiv. Şi trebuie să înţelegem că generaţia Colectiv, generaţia căreia i-au pierit prietenii în foc, este mai bună decât cele de dinainte. Nu sunt satanişti, nu sunt needucaţi, huligani sau cum vreţi să le spuneţi. Sunt tineri frumoşi, citiţi, tineri care fac şcoli în străinătate şi duc numele ţării peste hotare. Care vorbesc limbi străine la fel de bine ca limba maternă. Care câştigă olimpiade internaţionale sau excelează în meseriile pe care le-au ales. Tineri apreciaţi şi angajaţi de multinaţionale. Tineri frumoşi, care ştiu să se distreze, care-şi trăiesc viaţa fără bariere şi idei preconcepute.

Ei sunt cea mai bună variantă a noastră. Să nu îi dezamăgim. Şi să nu uitam ce cântam în adolescenţă cât ne ţineau plămânii



We were born
Born to be wild
We can climb so high
I never wanna die
Born to be wild

Tinerii aceştia, „sataniştii”, trăiesc liber. Este dreptul lor. Şi este de datoria noastră să le oferim ţara pe care o merită.

Putere şi linişte tuturor. Celor care au rămas şi celor care nu mai sunt.

Stockholm-ul României - păreri despre ţara mea

Este prima dată când scriu despre această campanie. M-a scârbit, dar parcă a fost mai liniştită decât altele. O spun din start: am votat şi votez Iohannis. Însă, candidatul Iohannis nu m-a convins. Îmi plac indivizii mai incisivi, mai repezi, cu vorbele la ei, cu reacţie. Un preşedinte trebuie să aibă reacţie. Iohannis merge pe principiul "şi melcul, ţuşti!", iar stilul acesta îmi displace. În primul tur am votat matematic. Fără convingere. Am sperat că cel cu şansele cele mai mari de a-l bate pe Ponta, Iohannis, va obţine un scor mai bun. Dacă era altfel... aş fi votat cu Macovei. Înjuraţi-mă, aveţi voie! Acum nu-l votez pe Iohannis, ci votez anti-Ponta. Este simplu. Mi-e groază când mă gândesc la faptul că, avându-l pe Ponta preşedinte de ţară, Mazăre nu va mai avea nicio oprelişte. Va fi chiar mai rău decât este acum. MI-E GROAZĂ!
Însă, ne merităm soarta. Pentru că noi, românii, suferim de cea mai acută formă a sindromului Stockholm. Ne iubim torţionarii.
De-a lungul vremii am observat mai multe comportamente aberante, patologice, ale acestei naţii.
Comunismul ne-a afectat în asemenea hal încât am devenit un popor suferind, nebun, imoral, infantil, lipsit de dorinţe fireşti, fără instinct de conservare, un popor de masochişti, de violaţi, de schingiuiţi, de oameni care, după ce-şi ling rănile şi se spală de pişatul în care au zăcut în urma torturii se întorc zâmbitori şi drăgăstoşi la torţionar.
Suntem noi, cei care trăiesc încă în comunism. Cei pentru care 25 de ani au stat în loc, n-au trecut. Cei care sunt, încă, pe vremea lui Ceuşescu. Aşa ne dezvoltăm, nu putem scăpa. De fapt nu ne-am dezvoltat. Mentalul colectiv, cel bolnav, distrus, suferind, aşa funcţionează. Memoria colectivă a acestui popor este grav avariată. Am uitat cine suntem şi ce putem face. Nu ştim despre noi decât că suntem laşi, trădători, leneşi, mâncăi, boieri, artişti, petrecăreţi, încuiaţi la minte, bârfitori, moralişti, pseudo-ospitalieri.Ţara în care BMWu` valorează mai mult decât o diplomă, o ţară de oameni răi, avari, ipocriţi, care nu ştiu să aibă grijă şi să îi aprecieze pe cei apropiaţi, ci numai pe străini. O ţară de femei maltratate şi de copii mutilaţi sufleteşte, de beţivi, de curvari, de bipolari, de hoţi, de beizadele care se cred Dumnezei, un loc în care ţi se refuză până şi dreptul la sănătate. Ne mirăm că ni se refuză dreptul la vot, la opinie?
Se vede cum suntem din felul în care ne tratăm ţara. Votul ăsta mult dezbătut este, de fapt, singurul lucru pe care îl faci pentru ţara ta. Pentru viitorul ei, nu pentru economie, nu pentru PIB sau alte cele: PENTRU ŢARĂ! Pentru copiii şi părinţii tăi. Dar nu avem noţiunea asta. Mie îmi vine să plâng când mă gândesc că mama o să trăiască, în anii crunţi ai bătrâneţii, aici. Aş fi în stare de orice să împiedic asta!
M-am uitat aseară la marea răfuială între candidaţi. Aia nu a fost dezbatere, ci o joacă de copii, cu unul mai mutulică, mai bine crescut, care se crede uşor superior, probabil că are note mai bune şi provine dintr-o familie mai înstărită, şi un altul care pare puţin complexat de mediul din care provine, care atacă pentru a se apăra, pentru a para întrebările incomode, care şi-a schimbat gagica odată ce-a prins "cheag" din punct de vedere financiar. Şi-a luat fată de om bogat din sat, cu mai multe vite şi cu influenţă la primar. Dar el, băiat descurcăreţ, cu vorbele la el, nu ştie ce-i aia subtilitatea, ci stăpâneşte doar miştocăria. Când îl vede p-ăla mai simţit, simte nevoia să-l calce în picioare. "Ce, mă, eşti şmecher? Ai casetofon şi video? Ţi-a luat mă-ta haină de piele, futu-te-n gură! Eu sunt mai tare, bă, că sunt ginerele lu' cutare şi am ajuns să conduc CAP-ul din sat, cel mai bogat din judeţ", spune el, scuipă o coajă de sămânţă şi pleacă pe ritmurile unei melodii cântate de Guţă.
Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în facultate, pentru mine, ca om, a fost că orice complex de superioritate vine dintr-unul de inferioritate. Asta am văzut aseară la candidatul Ponta. Adevărata faţă a unui băieţaş complexat.
Şi eu am fost complexată aseară. Din cauza candidaţilor slabi, din cauza lipsei de alternativă, pentru că trebuie să votez anti şi nu pro. Nu am putut asista la toată dezbaterea. Pur şi simplu nu am rezistat. Azi am citit cele mai multe dintre reacţii. Niciuna nu m-a convins. Iohannis nu ştie tot ce trebuie, e clar. Ponta e nesimţit şi oportunist.... asta ştiam deja. România nu va avea preşedinte - asta este cel mai grav.
România va avea un Ponta. Naivă cum sunt, încă sper să mă înşel. Nu îmi place că este comparat cu Micky Mouse.... mi se pare o jignire adusă simpaticului şoricel al lui Disney. El a făcut istorie. Ponta nu va face nimic. Va aduce România acolo unde îi este locul: în nişte vremuri pe care inconştient ni le dorim. Nouă nu ne place libertatea. 25 de ani nu au fost de ajuns pentru a ne obişnui cu ea, pentru a ne bucura de ea. Nouă ne place jugul. Că doar asta suntem, vite. În concluzie, noi, iubitorii de cozi, de mocangeală, de mizerii, de bârfe, indivizi în stare să-i judecăm numai pe alţii, dar pe noi niciodată, vom readuce ţara acolo unde s-a tot învârtit ca într-o găleată să ajungă: fix de unde am plecat.
O merităm noi, oameni care nu ne preţuim libertăţile. O merită clasa politică, cea care a promovat non-valori, care nu s-a gândit la viitor, ci numai la prezentul din conturile lor. O merită afaceriştii, cei care au susţinut mereu nu pe cine ar fi fost normal, ci doar pe cel care putea să le facă vreun serviciu. Din păcate, România nu o merită.

Olaf

Olaf a ajuns în vieţile noastre destul de neaşteptat. Ne-am îndrăgostit de el, am ştiut că trebuie să fie al nostru... şi asta a fost. Fără să ne gândim prea mult la consecinţe, la nimic. Şi foarte bine am făcut.

Olaf m-a învăţat enorm. M-a învăţat...:

Că iubeşti chiar dacă te cerţi.
Că te poţi trezi la 5 jumate dimineaţa plin de energie şi cu zâmbetul pe buze.
M-a învăţat să fiu mai responsabilă.
Să nu mai fiu egoistă. Să nu mă gândesc prima dată la mine.
Că la 6 dimineaţa te poţi plimba, fie ploaie, fie vânt.
Că la ora aia aerul este MINUNAT!!!
Că o clipă de iubire face cât un milion de zile de ceartă.
Că revederea TREBUIE să fie exuberantă.
Că iubirea se arată. Şi se arată mult, mult, mult
Că apropierea fizică, lipirea de corpul celuilalt, este nu doar un gest, ci un sentiment. Îţi arăţi dragostea şi încrederea
Că, dacă vrem, putem fi mai atenţi la ceilalţi şi le putem simţi stările, durerile, doar din felul în care respiră sau privesc.
Că iubirea asta neînţeleasă de mulţi ne ajută să trecem peste tot în alt fel decât înainte. Că suntem 3, iar lumea noastră împreună este minunată.
Că poţi vorbi pe Viber cu un căţeluş :) da, da, e adevărat
Că fericirea nu este presetată. Fiecare este fericit şi iubeşte în felul lui
Că poţi renunţa la shopping pentru un vaccin/o radiografie/o pastilă/un set de analize/o hăinuţă nouă pentru Olaf


Olaf este, poate, pentru alţii, doar un căţel. Ştiu că voi fi numită nebună sau mai ştiu eu cum. Mi s-a spus că mai bine făceam copii. Tare mi-aş dori ca unii să nu mai judece atât de mult lucruri de care n-au habar. Serios, nu-mi pasă. Pentru mine, Olaf este o lecţie de viaţă. O cascadă de sentimente. Copleşitor, obositor, dar MINUNAT. Este iubire şi afecţiune în stare pură. Încercaţi, voi care aveţi nevoie de aşa ceva în vieţile voastre. Este cel mai bun remediu... :)

Are şi pagină de Facebook: https://www.facebook.com/OlafThePug  :D

Povestea mea de iubire...

...A ţinut aproape şapte ani şi jumătate. A început timid, cu fluturi în stomac, cu tremurat de picioare. A fost cea mai lungă poveste de dragoste. Ca orice istorie a fost presărată cu bune şi cu rele. Dar ce mai ţin minte acum?... Doar bunele. M-a dus peste tot, prin locuri în care nu credeam că voi ajunge vreodată. M-a plimbat prin toate instituţiile Constanţei, unele plicticoase şi mi-am înjurat cu patos dragostea pentru că nu-mi arăta pasiunea de care aveam nevoie. Cine te duce prin WC-uri publice, cine trage de tine, cine te oboseşte, te scârbeşte, te duce la limită pentru ca mai apoi să te ridice în slăvi, să te fericească în aşa fel încât să uiţi toate relele, toate înjurăturile, toate chinurile? Cine dacă nu o dragoste adevărată? Am învăţat alături de ea, de dragostea mea, mi-am pus sufletul pe tavă, mi-am pierdut nopţile gândind şi zilele scriindu-i scrisori. Dar, să nu uit. Dragostea noastră a început pe o străduţă din Peninsulă sub ochii unui domn care mi-a părut cel mai morocănos personaj pe care l-am văzut vreodată. „Ai înţeles ceva?“, m-a întrebat domnul la un moment dat şi mi-a dat drumul. Se pare că începusem să înţeleg. Se uita la mine deasupra ochelarilor de citit şi nu-mi lăsa replică. Am învăţat să văd mai departe de morocăneala lui.
Pe străduţa din Peninsulă nu am mai ajuns demult, dar de fiecare dată când trec pe lângă ea îmi amintesc cu drag de dragostea mea.
Domnul morocănos de care vă spuneam mă priveşte şi acum, după şapte ani şi jumătate, ca martor al poveştii mele de la începutul ei, până la final. A fost fericire, au fost plânsete, a fost durere, urmată de plăcere, au fost dezamăgiri, dar şi multe satisfacţii. „O poveste cum alta n-o să mai fie“, gândeam odată. „Cea dintâi şi cea din urmă“. Am trăit aşa şapte ani şi jumătate, fiecare zi a trecut cu intensitate, mai ales pentru că am crescut împreună: eu, dragostea şi domnul morocănos (de fapt nu-i chiar aşa, dar vrea să pară). Au fost atâtea momente încât mi-ar fi greu şi frică să aleg, ar fi nedrept, şi atâţia oameni care au trecut prin povestea noastră încât aş putea scrie un roman. Un roman de dragoste cu final nu neapărat fericit. Cu final închis sau deschis... ne va spune doar timpul. O mare dragoste aproape stinsă...
Am scris, am râs, am plâns, m-am bucurat şi am scrâşnit din dinţi.
Într-un colţ al sufletului voi fi mereu „Corina de la ZIUA de Constanţa“. Ştiţi cum se spune: „Niciodată nu vei uita o mare dragoste!“.

Love, Cook... Eat?!

Iubim! Iubim cu patimă, uneori isteric, specific feminin, iubim arzând şi ardem iubind, ne topim în vâlvătaie şi renaştem din propria noastră cenuşă. Fluturaşi, confuzii, dorinţă de confirmare. Aşa iubim noi, femeile, adorăm, iubim enorm, ne oferim ofrande pe altarul amorului nostru. Şi am ajuns la concluzia că suntem genetic programate să gătim bărbatului nostru ca într-un ritual aproape erotic. „Îţi place?“, întrebi temător, după ce ai gătit cu tot sufletul fredonând în minte „I’m in the mood for love simply because you’re near me...“. Aşa începe aventura culinară, este ca un fel de iniţiere în viaţa de... amorezată. Iubeşti complet, îţi doreşti să hrăneşti omul de lângă tine, să-i împlineşti dorinţele culinare. Şi, odată cu aceste porniri, înveţi. Citeşti, admiri. Treci de la toate blogurile de profil la „grei“: Julia Child, Anthony Bourdain, Jamie Oliver, Martha Stewart... Suntem masterchef-ii bucătăriei noastre şi ai sufletului celui drag. Găteşti cu drag, mănânci cu drag. Treci de la newsletter-ele cu reţete la cele cu... reţete, dar de slăbit. Le alternezi: un cheesecake, un măr, trei cupcakes, două roşii, o negresă, doi castraveţi. Te trezeşti şi realizezi că nu tot ce se găteşte se mănâncă şi că, oricât ne-am dori, caloriile nu ard din dragoste. Eşti invidioasă: „De ce el nu se îngrăşă? De ce eu? Pfff, metabolism de femeie! Uită-te la el ce arderi are!!!!“, te plângi în gând, iar în cap îţi zboară „endomorf, ectomorf, mezomorf“. Citeşti, te documentezi, nu mai ştii ce să alegi dintre miile de cărţi, miile de diete. Ce mi se potriveşte? Ce să fac? Mă las de gătit? Dar îmi place! Măcar, după experienţa culinaro-amoroasă, după ce ne debarasăm de sperietura nebună şi necuvenită, rămânem cu cititul, cu gătitul, dar şi cu un bărbat fericit (pentru că ai scăpat de frustrări şi eşti iar zâmbitoare, fericită şi frumoasă). Şi învăţăm că, orice ne-ar spune programarea (genetică ori ba), dragostea nu trece întotdeauna prin stomac. Sau nu trebuie să treacă printr-al nostru.

Guvernanţi, n-aveţi bani? Folosiţi puşcăriaşii!

Vreo doi parlamentari, dintre care l-am recunoscut cu uşurinţă pe Mădălin Voicu, s-au gândit bine şi le-a venit ideea ca statul să graţieze nişte puşcăriaşi. Din ce motiv? Nu prea mai contează. Eu cred, însă, că, pentru o ţară săracă aşa cum este descrisă România noastră, infractorii ar putea fi foarte folositori. De ce, spre exemplu, să plăteşti nu ştiu câţi oameni pentru asfaltări când, vrei nu vrei, ai câteva sute de mii de... salariaţi la mititica. Păi nu mănâncă, dorm, se spală pe banii noştri, ai contribuabililor? De ce să stea câţiva anişor la răcoare ca la spa? De ce să le vină idei violente, să se bată, să se omoare sau să se violeze, de ce să aibă timp de gândire la noi infracţiuni pentru când se vor elibera? De ce să nu-şi facă îndatorirea de cetăţeni ai acestei ţări care-i rabdă de voie de nevoie? Sau, mai corect, de ce să nu îşi răscumpere datoria faţă de mine, de tine, de noi, contribuabili, plătitori oneşti de taxe. Noi de ce nu dăm în cap, de ce nu violăm? Înainte se puteau face canale şi mureau oameni nevinovaţi. Eu vă cer să măturaţi străzile, să curăţaţi pădurile, să reparaţi băncile din parc, să plantaţi flori, să vopsiţi garduri şi multe alte asemenea lucruri. Nu-ţi trebuie şcoală pentru asta. ce rost are să faci clasa I la 30 de ani, în puşcărie? Învaţă o meserie!

Eu ştiu că orice primar este mai fericit să dea contractul unui prieten decât să primească ajutor din partea foştilor răufăcători. Dar, revin la întrebări. De ce oamenii ăştia nu ar trebui să înveţe o meserie, de ce să revină pe stradă borfaşi? De ce să fie unul care dă în cap pe aceeaşi treaptă joasă a societăţii cu cel acre a furat de foame, pentru a nu-şi vedea copilaşii cum mor de foame. De ce să nu fie, într-un final, folositori şi cei care violează bătrânele. Vă garantez că unii s-ar gândi cu frică la munca din închisoare, nu ca la un sejur de plăcere, ca acum. Munca înnobilează omul, ştiu eu, şi mai ales dacă societatea are, în sfârşit, de beneficiat de pe urma celor care o secătuiesc... de ce nu? Da, da, ştiu, dragi politicieni, primari, parlamentari, guvernanţi sau ce o-ţi fi voi. E greu. E foarte dificil să îi pui la treabă, la muncă cinstită. E mai uşor să îi redai străzii şi ilegalităţilor. Dar pentru noi ce e mai bine? Puşcăriaşii beneficiază de drepturile omului. Noi nu?

Scrieri vechi - Beatrice Rancea readuce faima pierdută a teatrului constănţean

ZIUA de Constanţa - Marti, 04 Aprilie 2006

Fostă balerină, regizoare şi actuală directoare a Teatrului Naţional Constanţa, Beatrice Rancea este persoana care a dat o nouă dimensiune culturii constănţene în ultimul timp. A revitalizat teatrul pe care îl conduce şi încearcă să aducă proiecte noi şi interesante care să redeschidă apetitul publicului pentru teatru şi pentru cultură. Numită directoare a TNC în luna iunie a anului trecut, Beatrice Rancea a câştigat, printre altele, premiul UNITER pentru debut în 1993 şi Premiul publicului la Festivalul Internaţional de Teatru de la Piatra Neamţ, pentru piesa „Romeo şi Julieta“ în anul 1994. A fost aleasă una dintre femeile de succes ale anului trecut, premiu pentru care a fost nominalizată şi în 1998. Renumita regizoare a acceptat să ne acorde un interviu, în care îşi exprimă părerile despre cultura constănţeană, dar şi dorinţele în ceea ce priveşte instituţia pe care o conduce.

Cum vi se pare că se prezintă cultura constănţeană, ţinând cont de faptul că este un spaţiu în care amalgamul de culturi este mai vizibil decât în orice parte a ţării?

Este o picanterie de care ar trebui să profităm. Farmecul oraşului este dat de acest amalgam unic şi este specific locului. Din păcate, în ultima perioadă nu prea s-a mai auzit de teatrul de aici. Singurii care au reprezentat oraşul în ultimii ani au fost cei din trupa de balet Oleg Danovski. Mi-am pus şi eu foarte des întrebarea de ce în Constanţa nu se pot realiza nişte spectacole importante de teatru, oraşul având puterea financiară şi economică pe care o are şi fiind o urbe atât de mare şi atât de aproape de Capitală. Din păcate, anul trecut, când eu mi-am anunţat amicii din lumea teatrului că urmează să vin la Constanţa, toţi mi-au spus să mă gândesc mai bine pentru că, aşa cum mi-a spus un prieten, este „un teatru belea“. De asemenea, mi s-a mai spus că aici, actorii montează între ei şi că nu vin regizori importanţi care să facă spectacole mari, pentru că era un spaţiu foarte închis, un stat în stat. Ajunsă aici, mi-am dat seama că, într-adevăr, sunt obstacole, sunt unele lucruri greu de realizat, însă sunt de principiul că nimic nu este complicat.

Este teatrul prea puţin mediatizat în oraşul nostru?

Acum nu. De un an se aude foarte mult de Constanţa. Eu, de câte ori am avut prilejul să particip la emisiuni pe posturile naţionale sau să dau interviuri în presa centrală, am amintit de teatrul de aici. Accept să particip la emisiuni şi profit de orice ocazie mi se oferă, numai ca să amintesc de teatrul de aici şi să arăt ce se face la Constanţa. Nu întâmplător, majoritatea designerilor de costume cu care colaborez pentru spectacole sunt cunoscuţi. Ei vin cu o presă a lor, benefică pentru spectacolul pe care îl realizăm şi pentru teatru. Acum lucrăm, pentru Şatra, cu Liza Panait. Încerc să-mi folosesc cele mai bune relaţii pe care le am şi să implic cei mai influenţi oameni pe care îi ştiu în proiectele teatrului, pentru o mai bună mediatizare a lui.

Cu ce designeri importanţi veţi mai colabora?

Pentru spectacolul Revizorul vom lucra cu celebra Doina Levintza, care a lucrat şi la Îmblânzirea Scorpiei. Urmează să avem un proiect important peste două luni, un spectacol numit Cabaret. Pentru acesta, costumele vor fi realizate de Cătălin Botezatu.

Cum este să fii o femeie de succes şi o femeie-regizor, într-o Românie încă acaparată de bărbaţi?

Eu mă simt foarte bine, însă mă sperie că e din ce în ce mai acaparată de bărbaţi. Dacă până acum nu am avut nici o problemă legată de acest aspect, începe să mă alarmeze faptul că tendinţa este din ce în ce mai misogină, mai ales în lumea teatrului. Au apărut foarte multe femei care au dovedit că au fost cel puţin la fel de inspirate în ceea ce au făcut ca şi bărbaţii. Nu înţeleg de ce se încearcă înlăturarea femeilor. Este un fenomen foarte ciudat. Am auzit pe mulţi spunând că nu pot suporta ideea să-i conducă „o muiere“.

Care sunt proiectele Teatrului Naţional Constanţa pentru următoarea perioadă?

Sâmbătă am avut premiera spectacolului Şatra. Peste două săptămâni vom avea premieră cu Revizorul, iar pe 11 aprilie se va monta un spectacol de teatru-dans, montat de o coregrafă renumită la nivel mondial. În paralel cu acesta, un regizor american va monta o piesă contemporană, de foarte mare succes la New York. Pentru că acest proiect are o distribuţie mică, de numai cinci actori, putem merge în paralel cu aceste spectacole. Apoi, îl avem invitat pe marele regizor şi om de teatru Ion Cojar, care va monta Gaiţele. În paralel cu această piesă vom pune în scenă spectacolul Cabaret. Vom ieşi cu cele două producţii aproape în acelaşi timp. Până în iunie, avem în proiect şi lucrul la Noaptea furtunoasă a lui Caragiale, spectacol care va fi regizat de Horaţiu Mălăele.

Ar putea Constanţa să devină, în timp, un centru cultural de nivelul Bucureştiului?

Cred că va putea. Cu un repertoriu important şi cu regizori mari care să monteze aici şi care să îi ajute pe cei tineri, se va putea ajunge la nivelul acela. Ideea este ca tânăra generaţie de regizori să fie bine formată, iar pentru acest lucru ei trebuie să înveţe de la regizorii experimentaţi. Trebuie să ne lansăm pe piaţă, să se audă că avem o trupă bună, cu actori tineri, nu numai cu cei consacraţi pe care publicul deja îi cunoaşte. Eu cred că în scurt timp se poate. Totul depinde de bani. În momentul în care ai finanţare se poate face orice. Din fericire, noi suntem foarte bine sprijiniţi din acest punct de vedere. Este şi motivul pentru care am acceptat să vin aici, pentru că ştiam că voi fi susţinută financiar de autorităţi. Avem tot sprijinul Consiliului Judeţean, de care suntem subvenţionaţi. Lumea din toată ţara este invidioasă pentru că noi ne putem baza pe cei care ne finanţează.

Cum aţi adus Şatra pe scena constănţeană?

Proiectul acesta nu era în planul nostru. Imediat după Îmblânzirea Scorpiei trebuia să avem un alt proiect, care nu s-a mai materializat în acel moment. Atunci mi-a venit ideea, pentru că aveam nevoie de un spectacol deosebit, mare, să pun în scenă Şatra, spectacol pe care l-am realizat şi în Timişoara, anul trecut, la Teatrul Maghiar de acolo. A fost o muncă imensă pentru toată lumea, începând cu maşiniştii care au stat câte 14 ore în teatru şi terminând cu actorii care au stat câte 10 ore la repetiţii. Pregătirea muzicală a actorilor a fost intensivă, pentru că se cântă toată partitura originală live. Nu a fost uşor, este o partitură pe mai multe voci, foarte complexă, cu instrumente live pe scenă. Ne-a costat foarte mult, mai ales din punctul de vedere al energiei. Actorul care îl joacă pe Zobar, Andras Demeter, a făcut naveta de la Bucureşti în fiecare zi pentru a putea fi prezent la repetiţii. Iniţial am pregătit două actriţe din teatru pentru rolul Rada, însă, din cauza timpului foarte scurt şi a volumului foarte mare de muncă, am renunţat la această idee. Este un spectacol făcut special pentru public.

Scrieri vechi - Cristi Iacob "Ii urasc pe cei care fac o cariera din a-si injura tara"

ZIUA de Constanţa, Miercuri, 08 Noiembrie 2006

Actor la Teatrul Mic din Bucureşti, Cristi Iacob s-a remarcat, totuşi, ca prezentator al unor concursuri la Pro TV, în anii de debut ai acestei televiziuni. Se prezintă ca fiind un nonconformist. Trăieşte cu pasiune şi a lucrat cu unii dintre cei mai mari regizor ai ţării şi ai lumii, Sergiu Nicolaescu şi Francis Ford Coppola. Cu primul a lucrat la pelicula „15“, o poveste de dragoste care se derulează în timpul Revoluţiei din 1989 şi în care le-a avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Despre cel din urmă spune că a fost îndrăgostit platonic. Citează din Ţuţea şi din Nietzsche şi consideră că românul s-a născut... voyeur. Nu îi plac filmele româneşti premiate la Cannes pentru că, după spusele lui, prezintă „o naţiune defavorizată“. A jucat în seriale TV, cum ar fi „Băieţi buni“ şi „Martor fără voie“, însă nu ar interpreta niciodată un rol în telenovele pentru că cei care o fac sunt „urmăriţi“ de această imagine. Actorul are un rol în piesa „Îmblânzirea scorpiei“ de la Teatrul Naţional Constanţa, rol care i se pare o provocare. Cristi Iacob a acceptat să ne acorde un interviu în care ne prezintă viziunea lui asupra carierei, dar şi a lumii artistice din ţara noastră.

Cum îţi vezi cariera?

Eu nu mă gândesc la cariera mea. Astea sunt prostii. Merg înainte. M-a ajutat Dumnezeu să fac multe lucruri, mai bune, mai proaste, asta publicul decide. Mă şi înspăimântă discuţiile prea serioase. De obicei dobitocii sunt solemni. Nu am o perspectivă asupra mea. E o vorbă a lui Ţuţea care spunea că pentru a vedea lucrurile din jurul tău, trebuie să te pui în paranteză de cele mai multe ori. Altfel, te îndrăgosteşti de tine însuţi, uiţi că sunt oameni în jurul tău, că ai o viaţă de trăit şi o moarte care te aşteaptă, un Dumnezeu care te priveşte şi un soare care te luminează. Altfel, te uiţi în propriul tău buletin şi pierzi timpul sau într-un aparat foto. În loc să te uiţi la culorile toamnei le fotografiezi şi îţi dăruieşti singur pixeli în loc să-ţi dăruieşti o stare sufletească pură.

Lumea te cunoaşte de la emisiunile TV pe care le-ai făcut mai mult decât din piesele de teatru sau din filme.

Din nefericire, nici nu se poate altfel. Statistic vorbind, la teatru vin 300-500 de oameni, depinde câte locuri are sala. La televiziune se uită toată ţara.

Are nevoie un tânăr actor de telenovele şi de reclame pentru a se lansa?

Are, pentru ca să trăiască. Numai că televiziunea nu are suflet, însă teatrul are. Şi este cu dus şi întors. Uite, mă uit la băieţii ăştia din telenovele, care sunt nişte actori buni, dar lumea îi va cunoaşte numai prin prisma telenovelelor. Spre exemplu, Dan Bordeianu, care mi-e bun prieten, va fi cunoscut numai ca băiatul care joacă în nu ştiu ce telenovelă. Este altceva dacă un actor cum este Gheorghe Visu joacă într-un astfel de film, pentru că el este deja un nume. Pe de altă parte, Florin Piersic jr. nu cred că va fi cunoscut numai ca doctorul din „La Urgenţă“, pentru că are în spate multe alte realizări şi, mai mult decât atât, are un nume.

Cum ai ajuns să joci la Constanţa?

M-a rugat Cristi Şofron, directorul adjunct al Teatrului Naţional Constanţa, într-o seară. Se îmbolnăvise unul dintre actori, domnul Nicodim şi m-a întrebat dacă pot să îi ajut. În general îmi plac chestiile de genul ăsta. E ca o ştachetă.

Cum vezi experienţa constănţeană?

Foarte mişto. E un public excepţional aici.

Totuşi, nu se văd prea mult influenţele orientale?

Asta este o chestie valabilă pentru toată ţara, nu numai pentru Dobrogea sau pentru Constanţa. Să vezi ce este pe la Vaslui, încolo, Turnu Măgurele. Sau prin Bucureşti. Pare că este altceva pentru că vezi doar spoiala. Nu numai la Constanţa se ascultă manele. Iar cei care ascultă, nici nu ştiu ce-s alea. Eu ştiu două manele din 1800 şi ceva. Este un gen muzical levantin. Oamenii ascultă aşa ceva pentru că asta le dă societatea. Spre exemplu, eu pot să trăiesc cu o puştoaică de 15 ani, dar dacă difuzez asta pe un post naţional... e altceva. Eu am voie să fac orice, bineînţeles în limitele legii. Să zicem că am 80 de ani şi trăiesc cu o fetiţă de 18 ani. Ea acceptă, eu accept. Dar nu difuzez asta la televizor pentru că zăpăceşti copiii de cap. Ei nu o să înţeleagă nimic.

Este o tendinţă a românilor spre voyeurism?

În general oamenii sunt voyeurişti. Uită-te la Big Brother. Când nu am o viaţă a mea, prefer să mă uit pe gaura cheii la a altuia şi să comentez.

Ai jucat în „15“, unul dintre cele mai recente filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Cum a fost să lucrezi cu unul dintre cei mai longevivi regizori români?

Filmul este o poveste de dragoste petrecută în zilele Revoluţiei din decembrie 89. A prins la public. Despre Sergiu Nicolaescu, o grămadă de „binevoitori“ mi-au spus că e nebun, că e fascist şi că o să dea cu mine de pământ. Sincer să fiu, nu m-au înspăimântat. Nu aveau cum, pentru că există mereu o cale de comunicare între doi oameni, dacă există şi puţină inteligenţă. Mi-a cerut nişte lucruri foarte grele, le-am făcut şi a fost o reacţie foarte bărbătească şi foarte pe faţă. Nu este un sentimental. Este un foarte bun general. Este un conducător. Gândeşte-te că, dacă din 300 de soldaţi pe care îi filmezi, unul se scobeşte în nas, s-a dus totul. Sau când ai 2000 de figuranţi. În cazuri d-astea, trebuie să fii comandant de oşti. Este o personalitate extrem de puternică, te calcă dacă nu este bine.

În „15“ le-ai avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Cu care dintre ele te-ai înţeles mai bine?

Mă înţeleg foarte bine cu toate trei. Dacă mă întrebi care îmi place mai mult pot să îţi spun că Mihaela îmi este prietenă de foarte mulţi ani. Sunt trei femei puternice. De Mihaela am fost şi îndrăgostit. Platonic. Cu Ioana am fost coleg. Ne-am înţeles foarte bine pentru că în general sunt un partener bun şi nu am fiţe.

Cum a fost trecerea de la Sergiu Nicolaescu la Francis Ford Coppola? Există vreo comparaţie între cei doi?

Bineînţeles. Orice lucru este comparabil pe lumea asta. Sigur, „Naşul“ este „Naşul“ şi „Mircea“ este altceva. Să lucrez cu Coppola a fost foarte frumos. Ce este frumos la el este că din primele cuvinte el este cel care reducea distanţa între faptul că el este cel care a făcut „Naşul“ şi „Apocaypse Now“ şi că tu eşti un actor din Galaţi. Pe de altă parte, Frydrich Nietzsche are un aforism care este foarte mişto: „Este uşor să fii modest când eşti celebru“. Altfel... a fost o atmosferă foarte caldă la filmări.

Ai jucat în două seriale mai cunoscute. Ce au însemnat ele în cariera ta?

Când îmi place scenariul, mă duc. Orice lucru este binevenit. Sigur, reclamă am făcut o singură dată şi nu o să mai fac toată viaţa, pentru că este ridicol sistemul. Este o porcărie pentru că plătesc foarte prost şi îşi bat joc de noi. Gândeşte-te că pentru un minut de publicitate în prime time se plătesc câteva mii de euro şi tu primeşti o sută de euro. Şi te mai şi arată lumea pe stradă dup-aia.

Ce înseamnă pentru cinematografia românească valul ăsta de filme autohtone date pe TV?

O gură de aer, asta înseamnă.

Ce părere ai despre filmele româneşti care au ajuns la festivalul de la Cannes în ultimul timp?

(Râde) Oricum suntem o naţiune chipurile defavorizată. Sunt oportunităţi şi sunt anumiţi regizori care profită de ele. Arată mizeria de aici, de parcă afară ar fi altfel. Parisul este cel mai împuţit oraş în care am fost vreodată. Nu aş sta nici să mă baţi acolo. Pute. Intri la metrou şi îţi vine să verşi. La noi e mult mai curat. Îi urăsc pe cei care fac o carieră din a-şi înjura ţara. Nu este normal. Uită-te la Nae Caranfil, unul dintre cei mai importanţi regizori tineri. El nu îşi înjură ţara. Te face să râzi, ceea ce este cu totul altceva. Când vezi „E pericoloso sporgersi“ care este un foarte bun film, sau „Filantropica“ sau „Asfalt tango“ care sunt unele dintre filmele lui excepţionale nu simţi că îşi înjură patria. Nu numai la noi este mizerie şi nu numai la noi mor oamenii pe stradă.

Multă lume nu ştie că ai scris versurile cântecului „Hotel Cişmigiu“ al formaţiei Vama Veche. Care este povestea versurilor?

Este un cântec pe care l-am scris când eram în facultate. Într-adevăr multă lume nu ştie că versurile sunt ale mele. Tudor Chirilă m-a întrebat dacă poate să-l cânte şi am fost de acord. Povestea a fost sinistră. O fată a căzut pe lift, pentru că uşile de la etajul 3 nu se închideau. A stat vreo 2 ore acolo, fără să o audă nimeni. Oricum, aia a fost o stare de spirit, pentru că noi stăteam acolo. A fost mai mult o chestie personală. Totuşi, eu nu aş cânta aşa ceva, pentru că este ca o chestie de tabără, nu pentru public. Ca şi Mihai Mărgineanu, care îmi este prieten. Gore din Chitila cântam împreună. Şi Zavalaidânga tot de la mine ştie şi de la Constantin Florescu. Sunt nişte porcării pe care le cânţi în tabără. Sigur, el e un soi de şmecher, pentru că iese la suprafaţă „pantelimonezul“ din el. Bravo lui, să câştige bani pe chestia asta. Măcar are umor.

Ce planuri de viitor ai?

Fac un serial pentru Pro TV, foarte frumos. Am făcut şi un documentar în Mexic despre civilizaţia maya. Sculptez. Cânt. Am o grămadă de preocupări.

PS: Azi este ziua lui, a lui Cristi Iacob. Când am făcut acest interviu eram în primul meu an de presă, acum văd clar lipsa de experienţă, dar îmi amintesc cu mare plăcere de actorul răvăşitor pe care l-am întâlnit.
Era o zi rece de noiembrie şi, înfrigurată, l-am aşteptat pe Iacob, pe care îl ştiam de la TV, în cabina teatrului din Constanţa şi a apărut, cu întârziere, el, Iacob. Fără nicio problemă s-a dezbrăcat de puloverul maroniu pe care-l purta şi a rămas în maiou, mirosind a Aqua di Gio :)) Ce să spun... a fost o apariţie. Singulară, dacă aş putea spune, pentru că nu am mai avut norocul de un asemenea interviu parfumat până acum, când am trecut de pragul a şapte ani de scris la gazetă. :) Din capitolul... partea frumoasă (greu de găsit) a jurnalismului.

Cât înseamnă Constanţa pentru Mazăre? Episodul 0 (zero)

„Prejudiciul este zero" - aşa zice primarul Radu Mazăre despre dosarul retrocedărilor. Procurorii DNA zic cu totul altceva. Eu cred că, de fapt, oraşul acesta înseamnă zero pentru Mazăre. Nefiind născut aici nu s-a ataşat de el, îi este indiferent. Sau nu prea. De-a lungul vremii am citit atât rechizitoriul DNA-ului, am văzut expertiza în baza căreia procurorii şi-au întocmit cauza, am fost şocată de hărţi, să văd cât din Constanţa a ajuns pe mâinile... cuiva în urma acestor retrocedări, dar am mai avut ocazia să aflu ceva. Un detaliu semnificativ pe care mulţi nu îl iau în seamă: la cine au ajuns terenurile retrocedate nu de Mazăre singur, ci de un adevărat batalion de oameni. „Armata" primarului zice că şi-a făcut treaba. Eu nu pot să judec asta, aşa cum nu pot spune dacă faptele lor sunt sau nu ilegale ori de natură penală. Este treaba altora să facă asta. Eu, în schimb, pot să văd finalitatea unor acte care au început la puţin timp după ce Radu Mazăre a ajuns primarul Constanţei. Văd cum un medic oarecare venit din Bucureşti, ajuns şef de secţie la Constanţa, are o declaraţie de avere împopoţonată cu terenuri prin oraşul nostru drag. Cartierul Compozitorilor vă zice ceva? E, acolo a fost şi poate că încă este mare moşier acest medic. Cică a ajuns în secţie anul trecut şi a întrebat cadrele medicale ce terenuri au prin Constanţa. Nu prea aveau. Jenant! Mai pot spune că, tot prin Compozitorilor, mai găsim şi nişte firme conduse de un anume domn Valentin Gheorghe Ionescu. Fost coleg de Institut de Marină, Ionescu a fondat alături de Mazăre, Nicuşor şi Strutinsky Contrastul, apoi nu s-a mai înţeles cu prietenii. A fost luat de regretatul Gheorghe Cârciog la Evenimentul Zilei şi a văzut cum se scrie istoria presei post-decembriste. Ce-i al lui e al lui, nu-i aşa? Apoi, când cu retrocedările, a fost adus înapoi la „matcă". La ora asta este un aprig luptător şi pe câmpul eolienelor dobrogene. Firmele conduse de Sorina Hortolomei Moscu, Pomacost, City Park Mall-ul adus în Constanţa de Elan Schwartzenberg, Sorin Gabriel Strutinsky, Virgil Calina, Paraschiva Barbu, Aqua Magic, Five Holding, Nisipuri, Spectrum Residence - sunt numai câteva cuvinte cheie ale afacerii post-retrocedare. Da, n-o fi ilegal, dar cu siguranţă este în vreun fel.

Interviu: „Fără să vrei, meseria de jurnalist te face să descoperi lumea, cu bune şi cu rele”

„M-am născut în Constanţa în a treia zi a toamnei lui 1981.[...] am fost prima dintre „samoilonci“ născută în Constanţa, mama fiind tulceancă, tata cernavodean, mamaia născută în Lanurile (o comună din judeţul Constanţa), tataia pe lângă Brăila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatălui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câţiva ani buni locuieşte în Canada, împreună cu familia. Pot spune că sunt printre puţinii norocoşi cărora viaţa le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la părinţi. Însă, am o soră. O cheamă Andreea şi este prietena mea cea mai bună de când eu aveam aproape 3 ani şi ea cu unul mai mult. De atunci… aşa o ducem, cu multă iubire, cu secrete numai de noi ştiute şi, în ciuda faptului că locuim în oraşe diferite (ea este în Bucureşti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?!” – ne spune Corina-Mihaela Samoilă, redactor şef adjunct al ziarului „ZIUA de Constanţa”.

A crescut alături de bunici, fiind răsfăţata bunicului care îşi dorise un nepot, fapt pentru care a reuşit să-i insufle dragostea pentru fotbal, devenind o mare microbistă, după cum ne şi mărturiseşte: „mai băiat decât nepotul pe care îl visa. Cred că prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Băncuţele verzi, din lemn, se încălziseră de soarele «de la matineu», îmi frigeau pulpiţele, iar eu, ca o domnişoară, mă mândream cu rochiţa mea în carouri alb-bleu, cu pieptar pe care erau brodate o raţă şi nişte floricele. Marea dezamăgire a lui Licuţă, în ceea ce mă priveşte, a fost că am devenit mare rapidistă şi nu am ţinut cu Farul, echipa lui de suflet…”

Deşi încă din liceu visa să facă jurnalism şi a urmat timp de un an cursurile facultăţii de profil din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti, revine la Constanţa şi absolvă Facultatea de Psihologie, secţia Psihopedagogie Specială, din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa, după care revine la prima dragoste, jurnalismul.

Este spontană, deschisă şi foarte realistă, conştientă fiind de faptul că meseria de jurnalist, mai ales în cazul femeii, nu este o meserie pe care să o practici până la adânci bătrâneţi: „Femeia are nevoie să fie aproape de casă, are responsabilităţi, iar job-ul acesta este mare consumator de timp şi de energie!”. Crede în valorile familiei şi se dedică în aceeaşi măsură profesiei şi celor dragi, deşi „agitaţia cotidiană ne împiedică, deseori, să mai avem pasiuni, să mai citim ori să ne plimbăm” şi aşteaptă ca atunci când va avea o viaţă liniştită să se poată bucura din plin de „cărţile rămase neatinse în bibliotecă”.

***

Octavian CURPAŞ: Ce anume v-a determinat să alegeţi profesia de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Prin clasa a X-a sau a XI-a mi-am dorit să lucrez în radio. Tatăl meu era prieten cu directorul de atunci al unui post local de radio şi mă încurajase într-un fel spunându-mi că acestuia îi place vocea mea, dar şi gusturile mele în materie de muzică. De acolo până la jurnalism… Îmi doream să dau la Medicină Veterinară însă m-am convins că nu am atâta sânge rece. Am absolvit liceul şi am devenit studentă la Jurnalism, în Bucureşti. M-am întors acasă după un an din cauza unei anume conjuncturi (dor de casă, nişte probleme în familie) şi am dat la Psihologie.

Octavian CURPAŞ: Când aţi început să lucraţi pentru ziarul „ZIUA de Constanţa”?

Corina SAMOILĂ: La două săptămâni de la absolvire am intrat în redacţia „ZIUA de Constanţa”. Era 29 iulie 2005. Tata îl cunoştea pe redactorul-şef adjunct de pe atunci şi i-a zis că au nevoie de oameni. Nu cred că voi uita vreodată ziua aceea. Ştiu şi acum ce haine purtam, ce s-a întâmplat, cu cele mai mici detalii. Poate a fost soarta.

Octavian CURPAŞ: Cum arată o zi de lucru din viaţa dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Mereu altfel. Sau, de cele mai multe ori altfel. Începem programul la 9.00 şi plecăm înspre casă în jur de 19.00, în funcţie de finalizarea ediţiei. Uneori mai intervin evenimente şi după orele de program, alteori sâmbăta… Asta este viaţa de jurnalist. Presa scrisă şi-a schimbat coordonatele. Scriem nu numai pentru ediţia print, ci şi pentru cea online. Orice ştire este publicată în timp real, trebuie viteză de reacţie. Ziarul, în forma lui online, a devenit agenţie de ştiri. Este destul de solicitant.

Octavian CURPAŞ: Care este ştirea cea mai de impact pe care aţi publicat-o vreodată?

Corina SAMOILĂ: Dacă ne luăm după citirile de pe site cred că este acest reportaj: http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/reportaj/tatuajul–arta-din-spatele-trend-ului-galerie-foto.html. Este pe locul 2 în Top 500 al celor mai citite materiale de pe www.ziuadeconstanta.ro. Înseamnă ceva, nu?

Octavian CURPAŞ: Vă rog să numiţi un aspect al profesiei de jurnalist care vă fascinează cel mai mult?

Corina SAMOILĂ: Nu te poţi plictisi niciodată. Treci prin multe stări. Uneori te plafonezi, eşti apatic zile întregi, îţi lipseşte pofta de a scrie, nu ai inspiraţie. Întotdeauna se întâmplă câte ceva care te va scoate din starea asta. În plus, cunoşti oameni, treci prin situaţii, participi la evenimente. Sunt particularităţi ale meseriei. Părţile frumoase. Din păcate există şi părţi mai urâte.

Octavian CURPAŞ: Există anumite momente din cariera de jurnalist care se detaşează net de activitatea dumneavoastră obişnuită?

Corina SAMOILĂ: Momentele sunt multe. În şapte ani am trăit atâtea în meseria asta… încât anumite momente intense şi foarte importante se şterg rapid din memorie. Sau poate că nu am puterea să aleg ceva. Totuşi, într-un an, eram în concediu şi plecasem în Bucureşti, la prietena mea cea mai bună. Stăteam singură în casă şi mă plictiseam când mi-am amintit că primarul Radu Mazăre este născut în Bucureşti. Dintr-o declaraţie de avere am găsit adresa şi am mers acolo, am vorbit cu vecinii, cu cei care l-au văzut crescând. Nu mi-a plăcut niciodată Mazăre, nu sunt printre fanii săi, dar atunci am văzut copilul din adultul pe care aproape că îl dispreţuiesc. A ieşit un reportaj foarte frumos. Să nu mai spun că am luat şi primă în concediu. La câtva timp după aceea i-am luat un interviu lui Radu Mazăre. Am folosit informaţiile aflate pe teren şi i-am reamintit de copilărie, de tatăl său decedat. I-au dat lacrimile. Pentru mine, să „scot“ omul din Radu Mazăre, a fost o realizare. Am avut onoarea să-i iau interviu lui Gil Dobrică, regretatul cântăreţ, şi el un mare iubitor al Rapidului.

Octavian CURPAŞ: Sunt anumiţi jurnalişti pe care i-aţi avut ca model când v-aţi decis să deveniţi jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Nu cred că am avut un model. Cred că mi-a plăcut doar foarte tare să scriu.

Octavian CURPAŞ: Care consideraţi că sunt cele mai întâlnite mituri despre profesia de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: În România? Că jurnaliştii iau şpagă, că jurnalistele sunt femei uşoare. Din păcate, exemple de acest gen au fost destul de multe şi astfel s-au întipărit în mintea oamenilor. Nu este o regulă. Acestea sunt ideile negative preconcepute. Apoi, oamenii cred că un jurnalist ştie tot şi când spun tot mă refer la absolut TOT. Nu este chiar aşa. Avem şi noi „felia“ noastră.

Octavian CURPAŞ: Ce părere aveţi despre legile care guvernează meseria de jurnalist? Ce anume consideraţi că lipseşte din legislaţie cu privire la statutul jurnalistului?

Corina SAMOILĂ: Jurnalistul trebuie să fie foarte atent la ce scrie, să se documenteze bine, să… doarmă liniştit noaptea. Însă, justiţia din România este aşa cum o ştim şi… niciodată nu poţi fi prea sigur, dacă te dă cineva în judecată. Toţi am dat măcar o declaraţie la Poliţie sau am avut vreun proces. Legea din România nu prea apără jurnalistul, mai degrabă îl pune la zid.

Octavian CURPAŞ: Cum vedeţi colaborarea dintre jurnalişti şi autorităţile locale? Există cooperare din partea autorităţilor?

Corina SAMOILĂ: Depinde de autorităţi, de politicieni, de oameni. Jurnaliştii sunt văzuţi de mulţi ca nişte duşmani. Nu înţeleg oamenii, şi pace, că tu îţi faci treaba şi nu ai nimic personal cu ei. Dacă scrii rău de vreunul se transformă automat în duşmanul tău. Din fericire, am întâlnit şi excepţii. Anumiţi oameni înţeleg rolul ziaristului şi văd omul din spatele celui care „îl dă la gazetă“. Fără să vrei îţi faci mulţi duşmani.

Octavian CURPAŞ: Ce schimbări aţi dori să vedeţi în urma publicării articolelor dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Aş vrea să văd că autorităţile iau măsuri, că iau în seamă ce scriem noi. Se întâmplă rar, din păcate. Oricât de documentate şi de adevărate ar fi informaţiile pe care noi le scriem, rareori au efect vizibil. Este vorba despre cutuma românească de a ascunde gunoiul sub preş. Aşa ne facem şi noi că nu vedem neregulile, ilegalităţile. Aici, cred eu, de vină este alegătorul. De fapt, alegătorul român este „orb“, nu vrea să gândească, să se informeze înainte de a vota.

Octavian CURPAŞ: Consideraţi că presa din România este, în general, obiectivă atunci când elogiază sau critică pe cineva? Jurnaliştii se documentează suficient înainte de-a scrie?

Corina SAMOILĂ: În general… presa din România reacţionează bine la stimuli. Unul ar fi banii. Patronii implicaţi în politică, ai televiziunilor sau ziarelor de pe aici fac mult rău branşei. Mulţi sunt văzuţi ca „tonomate“ care spun sau scriu numai ce şi cum vrea şeful. Sunt şi cazuri dintr-astea. Din nou, se generalizează foarte mult. Există excepţii care confirmă regula. Iar anchetele, oricât de stimulate ar fi ele, trebuie luate în seamă, pentru că atrag atenţia asupra unor adevăruri.

Octavian CURPAŞ: Petreceţi foarte mult timp în redacţie. Când vă mai faceţi timp şi pentru dumneavoastră şi familie?

Corina SAMOILĂ: Pe Cătălin, iubitul meu, îl văd seara, acasă, dar comunicăm destul de mult în timpul zilei. Vorbim la telefon, prin sms-uri sau cu ajutorul unor programe pe Internet. Mâncăm împreună seara şi dimineaţa, nu sărim peste mesele împreună decât foarte rar. Părinţii mi-i văd destul de rar, la fel şi pe bunica. Dar vorbim. Noroc cu telefoanele…

Octavian CURPAŞ: Cum arată litoralul românesc în sezonul 2012?

Corina SAMOILĂ: Vă spun sincer, nu am călcat în Mamaia ori în zona sudică a litoralului vara aceasta. Pot să vă spun că staţiunea din apropierea Constanţei s-a transformat într-un soi de cartier, mai ales din cauza numeroaselor imobile de locuinţe construite în ultima vreme şi că alternează bodegile, să nu ne ferim să le spunem pe nume, cu localurile de fiţe în care ochelarii de soare nu se scot nici seara (e un moft al „cocalarului“ român, să conducă/meargă/stea la terasă purtând ochelarii de soare chiar şi după apusul soarelui). Nu intuiesc mari schimbări faţă de anii trecuţi.

Octavian CURPAŞ: La Constanţa veneau, pe vremuri, nordicii şi nemţii, cehii şi polonezii… Mai sunt la fel de mulţi turişti străini şi din ce ţări?

Corina SAMOILĂ: Din păcate, nu prea mai vedem străini. Celebrele suedeze au rămas doar în memoria taţilor noştri. În Constanţa mai vezi filipinezi, marinari veniţi cu vasele ce ajung prin Port sau studenţii străini. Poate or mai fi şi turişti, dar rari… „Străinii“ noştri au devenit bucureştenii, care vin în fiecare sfârşit de săptămână pentru o noapte, două, în club şi nişte plajă. Trist…

Octavian CURPAŞ: Privatizarea hotelurilor de pe litoral a fost benefică pentru unii, dezastruoasă pentru alţii. Cum au influenţat aceste schimbări numărul turiştilor străini care vizitează litoralul românesc?

Corina SAMOILĂ: Aşa cum am spus anterior, nu prea sunt străini. Este adevărat, Mamaia are hoteluri de 5 stele, faimoase în branşă, la care „trag“ oameni cu bani din ţară sau din străinătate. Unul dintre acestea este Hotelul Vega, cel în care a fost filmat „Nea Mărin Miliardar“. Totuşi, românul de rând nu-şi poate permite preţuri de 5 stele. Mai mult decât atât, întreg litoralul românesc este foarte scump, iar românii au început să ia calea altor ţări pentru vacanţe. Auzi mai degrabă de sejururi în Bulgaria, Grecia, Turcia, decât la Mamaia sau Neptun. Şi mi se pare firesc. Nu avem un litoral cu care ne putem mândri în mod deosebit. Dacă nici românii nu vin… d-apăi străinii.

Octavian CURPAŞ: Pe de altă parte, la Venus, Neptun, Jupiter ş.a.m.d. am înţeles că există hoteluri noi, la standarde occidentale. Sunt afaceri profitabile aceste hoteluri de 3, 4 sau 5 stele, având în vedere faptul că pe litoralul românesc şi hotelurile de 2 stele sunt foarte scumpe? Atrag suficient de mulţi turişti?

Corina SAMOILĂ: Nu, nu cred că sunt. Astfel de hoteluri găsim pe tot litoralul, pentru că a fost un hobby pentru înstăriţii de după revoluţie să investească în turism şi în imobiliare. Cine are bani de 4, 5 stele? Nu românul. Iar străinul nu prea mai alege litoralul nostru. Acum, turiştii străini preferă alte zone ale României.

Octavian CURPAŞ: Cred că de când a apărut baza militară de la Kogălniceanu e plină Constanţa de alt tip de turişti decât în urmă cu 20-30 de ani… soldaţi americani în weekend-urile din sezon. Am dreptate?

Corina SAMOILĂ: Sunt câţiva. Recunosc, nu prea ies eu în weekend, mai ales pentru că sâmbăta este singura mea zi liberă şi absolut insuficientă pentru a rezolva toate problemele restante ale săptămânii. Totuşi, americanii nu au împânzit Constanţa. Cred că sunt foarte aşteptaţi de patronii de baruri şi cluburi. Totuşi, nu lipsesc din peisaj.

Octavian CURPAŞ: În ce fel i-a influenţat pe constănţeni, în timp, contactul cu turiştii străini? Sunt constănţenii mai occidentali decât alţi români care nu au contact cu străinii tot timpul?

Corina SAMOILĂ: O, nu, eu nu sunt de părerea aceasta. Spre exemplu, ardelenii sunt mult mai open minded decât noi. Constănţenii nu se pot lipsi de „aura“ aceea balcanică, total nepotrivită în vremurile noastre. Noi suntem ca într-un film de Emir Kusturica, la noi se ascultă manele (proaste), sunt cluburi de gen, tinerii admiră indivizii plini de aur, nicidecum pe cei culţi, şcoala nu prea mai contează, însă maşina pe care o conduci are mare importanţă. Trăim după standarde total nepotrivite, lucru pe care nu îl pot înţelege. Mulţi tineri nu lucrează din comoditate, din plăcerea de a sta pe banii părinţilor. Standardele de viaţă s-au schimbat foarte mult în ultima vreme, nicidecum în bine.

Octavian CURPAŞ: Litoralul românesc este astăzi la mare concurenţă cu cel bulgăresc. Litoralul bulgarilor e mai arid, plajele mici, munţii lângă plaje, dar cu toate acestea atrag mai mulţi turişti pentru că e mult mai ieftin decât în România iar serviciile sunt de calitate superioară.

Corina SAMOILĂ: Un cântec aflat acum în topurile noastre spune că „un weekend la Mamaia e cât un sezon la Varna“. Cred că acesta este răspunsul. Românii sunt „capră râioasă cu coadă băţoasă“, cum spun bătrânii. Avem nevoie de turişti, mai ales de cei străini, însă nu facem nimic să-i atragem. Nici măcar pe cei autohtoni. Mamaia a devenit staţiune de sfârşit de săptămână, un loc în care patronii de cluburi trăiesc bine, dar cam atât. Eu, recunosc, pot număra pe degete dăţile în care am fost, anul trecut, în Mamaia. Nu-mi mai place. Constanţa nu mai are cu ce să atragă turiştii. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie a fost reabilitat abia anul acesta, zona peninsulară este distrusă, Cazinoul… de nedescris. Ce să vadă turiştii? Noi, localnicii, vedem doar planuri şi aşteptăm să fie puse în aplicare. Ei văd doar gropi şi ruine. Bineînţeles, Constanţa mai are încă aerul acela boem în zona peninsulară, iar acum miroase minunat a tei. Aş vrea să se înţeleagă faptul că oraşul nostru nu este urât, ci doar, din punctul meu de vedere, defectuos administrat.

Octavian CURPAŞ: Am omis să vă întreb dacă cunoaşteţi limbi străine şi care sunt acelea.

Corina SAMOILĂ: Franceză, engleză şi puţină spaniolă. Îmi place foarte tare portugheza, mi-ar plăcea să o învăţ.

Octavian CURPAŞ: Ce ţări aţi vizitat până în prezent?

Corina SAMOILĂ: Nu am călătorit foarte mult. Nici pe departe atât cât mi-aş fi dorit. Am fost, cu autocarul, în Franţa. Aşa că am văzut Ungaria, Austria, Germania…

Octavian CURPAŞ: Ce destinaţii preferaţi pentru viitor?

Corina SAMOILĂ: Oriunde am de văzut ceva frumos şi interesant.

Octavian CURPAŞ: Aveţi şi un blog personal, https://coripucca.blogspot.com/. Ce ne puteţi spune despre conţinutul lui? Când l-aţi conceput şi cu ce scop?

Corina SAMOILĂ: Am început să scriu pe blog din dorinţa de a nu mă plafona cu textele făcute pentru job. Când scrii pentru tine şi pentru sufletul tău este altceva, când nu te presează nimeni şi nimic, când poţi să-ţi pui sufletul în cuvinte. Am scris destul de mult într-o perioadă, iar blogul mi-a devenit confident. Am scris poveşti adevărate amestecate cu poveşti închipuite, părţi din viaţa mea, din sufletul meu. Nu am mai scris de câtva timp, însă postez mâncărurile pe care le prepar. L-am transformat în blog de bucătăreasă începătoare.

Octavian CURPAŞ: Cum vă petreceţi timpul liber? Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Mai nou îmi place foarte tare să gătesc pentru iubitul meu. Este noua mea pasiune. Mă cred un mic Master Chef. Îmi place foarte tare să citesc, să ascult muzică şi să călătoresc. Însă, pentru toate este nevoie de timp.

Octavian CURPAŞ: Fiindcă aţi adus vorba, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre iubitul dumneavoastră. Cum priveşte meseria de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Iubitul meu, Cătălin, munceşte la fel de mult ca şi mine, deci ne vedem seara, acasă. Ne leagă o poveste de mai bine de 8 ani, ca un film. Cred că dacă ne-am pune pe scris am scoate un roman, în adevăratul sens al cuvântului, din povestea noastră. Dar, simt că ne-am găsit liniştea şi când ajung acasă, relele zilei nu mai există. Acasă este raiul pe pământ. Asta este tot ce contează.

Octavian CURPAŞ: Ce fel de muzică ascultaţi?

Corina SAMOILĂ: Am fost o adolescentă îndrăgostită de Jim Morrison şi de Kurt Cobain. Ascult rock, mai ales dintr-acela vechi, Janis Joplin, Led Zeppelin, The Doors, dar şi blues, latino şi mai toate genurile de muzică, mai puţin house şi manelele care au făcut celebră România.

Octavian CURPAŞ: Planuri de viitor? Puteţi să ne împărtăşiţi câteva dintre ele?

Corina SAMOILĂ: Îmi doresc să fim sănătoşi, eu şi ai mei. Cred că este cel mai bun plan de viitor. În plus, aş vrea să am mai mult timp pentru viitoarea mea familie.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona, SUA

30 iunie 2012

PS: A fost flatant, interesant şi puţin stânjenitor, fiind prima dată intervievat, în loc de persoana care adresează întrebările. Am descoperit că este mai greu să răspounzi decât să întreb. Mulţumesc, Octavian Curpaş :)

Cine sunt eu...

M-am născut în Constanţa în a treia zi a toamnei lui 1981. Mare bucurie în neamul Samoilă, mai puţin pentru tataia, care-şi dorea să fiu băiat. Până la urmă, Licuţă al meu iubit, pe care, cu mare durere, l-am pierdut anul trecut, a făcut din Culila (când abia începusem să vorbesc mă prezentam: Culila Molă) o mare microbistă, mai băiat decât nepotul pe care îl visa. Da, am fost nepotul lui tataia.  Cred că prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Băncuţele verzi, din lemn, se încălziseră de soarele „de la matineu“, îmi frigeau pulpiţele, iar eu, ca o domnişoară, mă mândream cu rochiţa mea în carouri alb/bleu, cu pieptar pe care erau brodate o raţă şi nişte floricele. Marea dezamăgire a lui Licuţă, în ceea ce mă priveşte, a fost că am devenit mare rapidistă şi nu am ţinut cu Farul, echipa lui de suflet.
Mi-am dat seama apoi, că iubirea mea pentru fotbal avea o strânsă legătură cu titicul meu (aşa îl alintam), era legătura noastră, numai a noastră, în care nu mai intervenea nimeni din familie.
Revenind, am fost prima dintre „samoilonci“ născută în Constanţa, mama fiind tulceancă, tata cernavodean, mamaia născută în Lanurile (o comună din judeţul Constanţa), tataia pe lângă Brăila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatălui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câţiva ani buni locuieşte în Canada, împreună cu familia.
Pot spune că sunt printre puţinii norocoşi cărora viaţa le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la părinţi. Însă, am o soră. O cheamă Andreea şi este prietena mea cea mai bună de când eu aveam aproape 3 ani şi ea cu unul mai mult. De atunci... aşa o ducem, cu multă iubire, cu secrete numai de noi ştiute şi, în ciuda faptului că locuim în oraşe diferite (ea este în Bucureşti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?! 
De la 4 luni am fost crescută de bunici, în cartierul constănţean Tomis 2, iar în clasa I am fost „transferată“ la ai mei, în Faleză Nord. Acolo am stat toată şcoala primară până când, în vacanţa de vară dinainte de clasa a V-a mi-a fost descoperită o afecţiune la coloană şi am fost mutată, din nou, la bunici, pentru că aveam nevoie de o îngrijire specială.
Am absolvit Liceul George Călinescu din Constanţa, clasa bilingv franceză şi, spre ruşinea mea, nu am mai vorbit limba lui Baudelaire (unul dintre preferaţii mei) de prin 2000, neavând cu cine sau de ce (deh, societatea excesiv englezificată :D).
Încă din liceu mă decisesem să urmez Facultatea de Jurnalism şi, în glumă, când aveam vreun „conflict“ cu doamna profesoară de română, o ameninţam că mă voi angaja la Atac de Constanţa, un ziar de scandal în mare vogă la acea vreme. Dânsa mă vedea la România literară.
Am plecat la facultate în Bucureşti, la Jurnalism, la Universitatea Hyperion, unde am rezistat un an, chiar dacă o aveam pe Andreea aproape, însă mi-era dor de marea mea (şi nu numai).
Întoarsă acasă, am devenit studentă a Facultăţii de Psihologie, secţia Psihopedagogie Specială, din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa. Sincer, nu mă văd profesând în acest domeniu, fiind foarte empatică şi excesiv de ataşată de copii, lucru nerecomandat dacă lucrezi, spre exemplu, într-un centru de plasament.
Dintr-o întâmplare, la două săptămâni după absolvirea facultăţii, am revenit la vechea dragoste, jurnalismul.
În 2005, pe 13 august, am devenit reporter cu acte în regulă al cotidianului ZIUA de Constanţa, după vreo 2 săptămâni de probă.
Acum, după 7 ani, tot aici sunt. Ca un bilanţ, au fost ani interesanţi, foarte intenşi, care m-au maturizat, au „omorât“ puţin copilul din mine, m-au făcut să înţeleg că oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi (cum spuneau în celebrul Twin Peaks, „bufniţele nu sunt ceea ce par a fi“), dar că putem găsi frumuseţe acolo unde nu ne gândim. Fără să vrei, meseria asta te face să descoperi lumea, cu bune şi cu rele. Mai ales cu rele...
Privind din exterior situaţia, nu cred că jurnalismul este o meserie pe care o femeia să o poată face până la adânci bătrâneţi. Femeia are nevoie să fie aproape de casă, are responsabilităţi, iar job-ul acesta este mare consumator de timp şi de energie. Însă, deocamdată sunt în interior:)
Agitaţia cotidiană ne împiedică, deseori, să mai avem pasiuni, să mai citim ori să ne plimbă. Mă aşteaptă în bibliotecă nenumărate cărţi neatinse, ale lui Pascal Bruckner, Salman Rushdie, Mircea Cărtărescu şi chiar „Glasul roţilor de tren“, cartea despre Rapid a lui Ioan Chirilă. Nutresc speranţa că voi găsi liniştea şi timpul să le citesc. Până atunci, mi-am descoperit „scăparea“: gătesc. Sunt micul Master Chef al bucătăriei mele, iar iubitul meu, Cătălin, este unicul juriu care contează. Nu ştiu cum se face, dar câştig mai mereu competiţia :)

Mirela Pârjol: „Am cea mai puternică familie din ţară“

Campioană naţională, balcanică, europeană şi mondială la skandenberg, Mirela Pârjol este una dintre cele mai puternice femei ale lumii. Pe lângă acest merit, se mai poate lăuda cu ceva: are cea mai „strong“ familie din România. Fiul, Paul (17 ani şi 130 kg) şi Mircea, soţul, au participat la Competiţia Strong Man şi au ocupat locuri fruntaşe. Se pare că nici cele două fete nu sunt departe de o carieră strălucită în lumea skandenberg-ului, ca mama. - Cum vă simţiţi ca mamă a unei asemenea familii? Fiul dumneavoastră, Paul, este la cei 17 un tânăr foarte puternic, iar soţul, Mircea este antrenor de haltere... Am o responsabilitate foarte mare, pentru că trebuie să am grijă de toţi. - Se antrenează şi fetele? Da, cea mică deja face skandenberg. A participat şi ea anul trecut la un concurs, organizat în Mamaia. Fetele mele au 12 ani şi jumătate şi 14 ani. Este alegerea lor, nu am impus nimănui să ne calce pe urme, nici măcar fiului. În general, fetele vor să arate bine, să fie slăbuţe. Fetele mele vor skandenberg. - Cum este viaţa pentru o femeie care practică un asemenea sport? Este foarte greu, pentru că trebuie să ai grijă de alimentaţie, iar pentru un concurs de talie mondială pregătirea începe cu o jumătate de an înainte de competiţie, pentru un cantonament special, antrenamente, alimentaţie specială. - Femeile nu au o pregătire aparte? Există puncte slabe? În general femeile sunt mai slabe. Dacă ştii cum să te antrenezi nu ai nici o problemă. Pentru o femeie este mai greu să se menţină pentru că intervine familia, rutina de zi cu zi. Bărbaţii pleacă de la antrenament, vin, îşi aruncă hainele peste tot... mâncarea trebuie să fie gata. - Cam cât se mănâncă în familia Pârjol? Foarte mult. În general când ne pregătim de concursuri se pune accent pe mâncarea proteică şi se mănâncă un kilogram de carne la o masă, ouă, brânză... - Cât timp vă ia să pregătiţi o masă? Să vă spun sincer... la noi o masă se face foarte rapid pentru că dispare foarte rapid. - Care este greutatea medie a familiei? Medie? În afară de cele mici? (râde) la asta nu m-am gândit. Să zicem... avem cam 500 de kilograme, cu toţii. Să zicem. Presupun că suntem şi cea mai grea familie din ţară. Bună ziua, Constanţa! - 17 iunie 2008

Studioul lui Alexandru Sassu

Studio, singura sală de cinema funcţională din „vechea gardă“, naşte controverse şi la patru ani de la închiriere

Fără spectatori şi cu o imagine destul de şifonată din cauza locaţiei, Studioul constănţean a fost disputat, în 2004, atunci când a avut loc, la nivelul Consiliului Naţional al Cinematografiei, licitaţia pentru închirierea cinematografelor, mai ales din cauza faptului că toate celelalte erau deja... „arvunite“. „Se ştia, deja, că Dacia se va duce la Pimen şi că Sârbu de la ProTv a pus ochii pe Republica. Studio rămânea singura sală disponibilă“, explică Dumitru Vlăescu, administratorul cinematografului Republica. După ce sălile de cinema au fost scoase la licitaţie în anul 2004, Studioul constănţean a fost închiriat de societatea AM&PM Leisure Serv Com SRL. Problema pare a fi alta.

Câştigători cu datorii

După ce a fost declarat câştigător al licitaţiei, pentru lanţul de cinematografe care cuprindea Studioul şi grădini de vară din Mangalia, Mamaia, Eforie Nord şi Venus, AM&PM Leisure Serv Com SRL s-a lovit de o altă problemă. Pe 16 aprilie 2004, directorul de atunci al RADEF RomâniaFilm a trimis o adresă către CNC, prin care atrăgea atenţia asupra faptului că societatea care a pus mâna pe lanţul de cinematografe şi grădini de pe litoral „se încadrează în categoria firmelor care au derulat defectuos contractele cu filialele RADEF, în mod concret, firma în referinţă înregistrându-se şi la această dată cu debite la filiala Bucureşti“. Mai exact, era vorba despre o datorie pe care firma AM&PM Leisure Serv Com SRL o acumulase pentru închirierea Studioului Martin din Capitală. În ciuda semnalului de alarmă tras de Ţintea, care dorea să stopeze procesul de predare-primire pentru cele cinci obiective constănţene, şeful CNC-ului, Decebal Mitulescu, a cerut deblocarea acestuia. Se pare, însă, că dedesubturile ar fi altele.

Intervenţia... „divină“

Voci din cadrul RADEF susţin că în spatele afacerii ar fi însuşi actualul preşedinte al Televiziunii Române, Alexandru Sassu. Acesta este asociat, în firma Silver Plate, cu şeful de la AM&PM Leisure Serv Com SRL, Ion Liviu Colţoiu. De asemenea, se pare că, în momentul apariţiei problemelor din 2004, Sassu a intervenit atât pe lângă şeful Consiliului Naţional al Cinematografiei, cât şi pe lângă cel al RADEF. „Într-adevăr, domnul Sassu m-a sunat atunci pentru o discuţie despre cinematograful Studio. I-am spus că nu am nici o pârghie pentru a interveni în treaba asta. El mă cunoştea pentru că fusesem coleg de clasă în liceu, la Jean Monet, cu fratele lui. Sassu era cu câţiva ani mai mare decât noi. Am mai auzit şi eu că a încercat să mai intervină şi prin alte părţi“, spune Mihail Ţintea, fostul şef al RomâniaFilm.

Asociaţii... neasociaţi

Dealtfel, există voci care susţin că Sassu ar fi de fapt în spatele afacerilor lui Liviu Colţoiu şi că preşedintele TVR ar fi participat din partea AM&PM Leisure Serv Com la licitaţia din 2004. Toate acestea sunt infirmate, însă, de administratorul firmei, Cristian Vlădescu. Acesta spune că, într-adevăr, Sassu şi Colţoiu au fost asociaţi, însă firma Silver Plate nu mai funcţionează de ani buni. „Domnul Sassu nu a fost la nicio licitaţie din partea noastră. În 2004 eu m-am dus la CNC, nu el. Ce să caute Sassu acolo?“, a declarat Vlădescu. Acesta a mai precizat că la Studio s-au făcut investiţii, mai ales în ceea ce priveşte sistemul video şi cel audio. Şi asta în situaţia în care sala abia fusese renovată şi retehnologizată înainte de licitaţia din 2004. Firma AM&PM Leisure Serv Com era obligată, conform contractului de locaţiune nr. 705 din 31 martie 2004, să efectueze lucrări de modernizare cu o valoare estimativă de 198.000 de euro pentru toate cele cinci locaţii.

Sala fără spectatori

Problemele pe care AM&PM Leisure Serv Com le-a avut în 2004 cu RADEF par să fi revenit în 2007. Astfel, firma a avut datorii pe care cu greu le-a plătit şi mai are de achitat către regie încă aproape 134 de milioane de lei penalităţi. „Aşa este, am avut datorii. Nu am plătit chiria timp de nouă luni. De unde să plătim, dacă nici măcar nu avem spectatori?! Este o mare problemă în Constanţa, să ştiţi! Acolo oamenii nu se uită la filme decât acasă. Oricum, penalităţile reprezintă chiria pe două luni pentru cele cinci locaţii pe care le avem acolo“, a conchis Vlădescu.

European înaintea României


După apariţia, în decembrie 2002, a Legii nr. 630 a cinematografiei, sălile de cinema şi grădinile au trecut de la RADEF în grija Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC). Astfel, în luna februarie a anului 2004, CNC a organizat o licitaţie pentru închirierea a 71 de cinematografe din toată ţara. Dintre acestea, 14 se aflau în judeţul Constanţa, iar patru fiind chiar în oraş. Cinematografele constănţene scoase la licitaţie la acea dată erau Republica, Dacia, Studio (fostul Popular) şi Gradina de Vară Tomis. Este, de asemenea, curios cum a reuşit să intre acest cinematograf în programul de privatizare. Reprezentanţii CNC spun că sălile care nu prezentau o dotare tehnică corespunzătoare au fost incluse, în anul 2004, în procesul de închiriere şi că „reglementările în vigoare nu au dispus sub nici o formă păstrarea în administraţia consiliului, respectiv a statului, a sălilor sau a unităţilor profitabile“. De asemenea, aceştia au mai declarat că o asemenea abordare ar fi contraproductivă pentru procesul de privatizare în România. Cu alte cuvinte, de ce să câştige statul, când ar putea câştiga investitorul privat? Dumitru Vlăescu, fostul şef al filialei locale a RADEF, spune că, înainte de închiriere, Studioul fusese renovat şi introdus într-o reţea europeană, Eurimages. Cinematografele incluse în acest program primesc din partea Consiliului Europei câte 1 euro pentru fiecare spectator prezent la proiecţia unui film european. „Noi am introdus Cinematograful Studio în circuitul european, am îndeplinit criteriile pe care ni le-au cerut, de pregătire a bazei materiale“, ne-a spus Vlăescu.

Bună ziua, Constanţa - 12 martie 2008

Nea Marcel, ultimul şepcar

Pe strada Mihai Viteazu putem găsi ultimul ceaprăzar din Constanţa, pe Marcel Andronache. Explică în ce constă meseria lui: face şepci. Şi pune în această activitate toată pasiunea.

„Diferenţa dintre ceaprăzar şi pălărier este mare. Ceaprăzarul coase pentru a face şepci, pălărierul foloseşte o tehnică specială care nu necesită folosirea acului şi a aţei. Tot ce se pune pe cap şi se coase se cheamă ceaprăzărie“, povesteşte nea Marcel, aşa cum este cunoscut de clienţi şi prieteni. Şi, de-a lungul timpului, şi-a făcut mulţi prieteni din rândul celor care au venit la el să le confecţioneze şepci. „Cel mai fidel client este un cioban dintr-un sat din Dobrogea care are un tip de şapcă foarte special. Este cel mai pretenţios client al meu. Vine de vreo 30 de ani la mine. Suntem prieteni buni“, spune meşteşugarul.

Este propriul său stăpân

Povesteşte că a ajuns să practice această meserie pentru că şi tatăl său o practica, la un moment dat. „El s-a lăsat şi m-am dus la meşterul Vasile Lungu. Nu mai trăieşte acum. Era printre puţinii care avea atelier particular, pe Cuza Vodă colţ cu Mihai Viteazu. Prin 1985 am reuşit să-mi deschid atelierul meu, dar foarte greu pentru că erau atunci alte condiţii“, spune Marcel Andronache. I s-a acordat dreptul să lucreze patru ore după program, după ce s-a angajat la o cooperativă. Nu atât câştigul l-a îndemnat să facă asta, dar spune că a fost întotdeauna o fire mai independentă şi a preferat să fie propriul său stăpân. „Nu câştig foarte mult, dar, în orice caz, peste minim. Am un trai decent. Sunt singurul care a rămas. Au mai fost doi meşteri aici, în zonă, dar erau bătrâni şi au murit. Când mi-am început eu ucenicia, la 15 ani, erau vreo zece meşteri ceaprăzari“, mărturiseşte nea Marcel.

Oraşul fără pălărier

Povesteşte că lumea încă îşi face şepci şi pălării. Mai ales cei de vârstă mai înaintată care au obişnuinţa de a-şi face lucruri „pe comandă“. Îşi fac un costum la comandă, cu vestă şi îşi fac şi şapcă din acelaşi material. Vin şi tinerii, mai ales cei care nu au suficienţi bani să-şi comande pe Internet ceva la modă. „Uneori lucrez pentru preoţi. Am făcut capeline pentru ei. În rest, fac fel de fel de modele. Bonete, pălăriuţe cu linii clasice pentru domni şi doamne, caschete şi multe altele. Ceaprăzarii fac şi însemnele de grad pentru marina comercială. Dar sunt rari clienţii de felul ăsta. Am un marinar o dată la mulţi ani“, spune şepcarul.
Marcel Andronache povesteşte oraşul nostru nu a avut niciodată un pălărier. Demult, era un meşter, „domnul Sava“, care recondiţiona pălării, însă, niciodată nu a fost, din câte ştie el, vreun pălărier pe aici.

Turcii, capete mari

A avut şi clienţi care au spart tiparele. Spre exemplu, unul dintre aceştia a fost omul cu cel mai mare cap pe care l-a „îmbrăcat“ nea Marcel şepcarul. „Clientul cu cel mai mare cap avea o circumferinţă de 67 sau 68 de centimetri. Media este de 57 cm la români. Dacă ar fi să comparăm, ar fi ca un om care poartă 70 la pantof. De obicei, cei din etnia turco-tătară au cele mai mari capete. Aşa sunt ei. Ei, prin excelenţă sunt «capete mari» şi merg până la 62 cm“, spune meşterul.

Ieftin ca braga

O şapcă ajunge să coste maxim trei sute de mii. „Este un preţ modic. Am unele tipare personalizate pentru fiecare client. Vine, iau tiparul lui şi omul sigur vine de trei, patru ori pe an şi poartă numai ce vrea el“, zice nea Marcel. Lucrează cu o maşină de cusut Union, producţie rusească, însă, mai are şi un model Zinger, cu suveică-cartuş, care are peste 150 de ani. Însă, meşteşugarul nostru are o tristeţe: se vede în imposibilitatea de a-şi continua treaba în locaţia care l-a consacrat. „Cred că voi închide, în câteva luni atelierul pentru că sunt nevoit să mă mut de aici, de unde locuiesc. Nici nu ştiu ce voi face, unde mă voi muta, pentru că spaţiile au chirii foarte mari“, spune, trist, ceaprăzarul.

Clienţi celebri

Jean Constantin este un client fidel de-al lui nea Marcel de foarte mulţi ani. Ceaprăzarul a lucrat şi pentru Teatrul de Operă şi Balet. „În timpul acela era director Eugen Mazilu, cu care am copilărit şi îmi este bun prieten. Jean Constantin îşi face mereu acelaşi model, pentru vară, vine la mine cam o dată pe an. Am lucrat şi pentru Mihai Trăistariu“, mai spune ceaprăzarul. A lucrat şi pentru televiziune. „Au făcut la un moment dat un program şi balerinele aveau caschete de marinari. Au intrat ele în scenă şi primul lucru pe care au făcut a fost să-şi arunce şepcile pe jos. M-a durut inima. Am făcut şepci şi pentru stripteuze, pentru balerine...“, spune amuzat nea Marcel. Şi politicienii i-au trecut pragul de multe ori. „Nicolae Moga şi-a făcut bereta la mine. Apoi mi-a venit cu măsurile lui Mazăre şi ale lui fi-su să le fac şi lor la fel. Mazăre a vrut roşie şi pentru băiat au adus un material verde-turbat. A zis că este o fiţă de-a lor, pentru nu ştiu ce petrecere. Am lucrat şi pentru fostul secretar general de partid, Marina. Pentru Trandafir, care era şeful direcţiei de finanţe, pe vremea comuniştilor, dar şi pentru mulţi politicieni. A mai „îmbrăcat“ capetele unor interlopi, iar un prieten mai „bazat“ chiar i-a spus să pună preţuri mai mari la şepci, că spune lumea că poartă lucruri de trei poli.

Bună ziua, Constanţa - 4 martie 2008

Peninsula, zona istorica in continua degradare

De la cultura infloritoare la realitatea actuala

Cetatea Tomis a fost infiintata in prima jumatate a secolului VI i.Hr. de catre colonistii greci din Milet * Vestigiile cetatii se invecineaza acum cu ruinele unei societati care nu isi poate pastra istoria, care nu este interesata de aceasta sau de personalitatile care au pus bazele acestui adevarat centru al culturii est-europene * Cladirile din zona peninsulara a orasului, "martori" ai trecerii prin aceste locuri a lui Eminescu, Enescu, Nottara si a altor mari artisti zac acum in paragina * Turistii straini, veniti in numar foarte mare in aceasta perioada, au putut "admira" alaturarea nefireasca a vestigiilor antice cu imobile interbelice in ruine sau cu ritmurile orientale care se aud prin ferestrele deschise ale caselor din aceasta zona * O parte insemnata a celor care locuiesc aici fac parte din patura saraca a societatii, locatari ai unor adaposturi insalubre pentru care istoria nu reprezinta aproape nimic * Ruinele vechii cetati tomitane pot fi admirate acum alaturi de cladiri impunatoare si moderne in care isi desfasoara activitatea banci si diverse firme
Zona peninsulara a Constantei este, dupa spusele specialistilor, una dintre cele mai bogate in vestigii antice din Europa, dar si din intreaga lume. Printre dovezile existente ale trecerii atator civilizatii prin locurile care ne sunt acum atat de familiare, orasul nostru "gazduieste" acum mizeria si degradarea la care duce saracia. Vestigiile cetatii Tomisului se invecineaza acum cu ruinele unei societati care nu isi poate pastra istoria, care nu este interesata de aceasta sau de personalitatile care de-a lungul timpului si-au pus amprenta asupra dezvoltarii acestei urbe. Tomisul, oras in care s-au gasit dovezi ale existentei umane inca din indelunga perioada a pietrei cioplite, paleoliticul, a fost dintotdeauna un spatiu geografic bogat in resurse, viata oamenilor primitivi putandu-se dezvolta gratie ocupatiilor lor preponderente, vanatoarea si pescuitul. Importanta Tomisului a fost atestata inca din anul 260 i.Hr., orasul fiind disputat pe de-o parte de Histria si Callatis, iar pe de alta parte de Imperiul Bizantin. Conflictul a fost benefic cetatii, asigurand deschiderea necesara spre activitati portuare autohtone de anvergura. Deschiderea la mare si implicit, aparitia comerciantilor straini, au facut ca Tomisul sa devina un "buchet" de civilizatii si culturi. Au trecut si si-au lasat amprenta, de-a lungul timpului, pe aceste meleaguri, negustorii greci, italieni, dar si portughezi, vecinii bulgari si rusi sau "cotropitorii" turci si tatari. Si acestea sunt numai cateva exemple. Amprentele culturale sunt de asemenea de o deosebita importanta. Marele poet roman Publius Ovidius Naso, cel care vegheaza si acum Constanta prin impunatoarea statuie din mijlocul pietei care ii poarta numele, considera Tomisul, in care a fost exilat din ordinul imparatului Octavian Augustus (27 i.Hr. - 14 d.Hr.), o a doua sa patrie. Activitatea intensa desfasurata in cetatea de pe malul Marii Negre, ca port si oras cultural, este scoasa in evidenta, mai ales, de marile edificii si amenajari care continua sa "supravietuiasca" inca din perioada antichitatii. Locurile in care traim sunt trecute in istoria religiilor ca fiind unele dintre primele crestinate in aceasta parte a continentului. Istoria Bisericii Ortodoxe Romane atesta misionarismul Sfantului Apostol Andrei la sciti si pe meleagurile dobrogene ocupate de stramosii nostri, getii. Civilizatia infloritoare a cetatii tomitane a fost, insa, mereu afectata de raidurile triburilor migratoare - huni, avari, protobulgari, slavilor (anti si sclavini) si mai apoi de atacurile marilor puteri care doreau sa isi extinda dominatia in bogata regiune dintre Dunare si Marea Neagra. In jurul anilor 900 s-a produs pentru prima data metamorfoza de la Tomis la Constantia, denumire devenita ulterior Custendge (sub stapanirea Inaltei Porti) si apoi Constanta. Dupa numeroase lupte si dupa ocupatia otomana, calugarul italian Mancinelli descrie orasul, in anul 1585, ca pe "un catun, unde fusese pe vremuri frumosul oras Constanta".Oras renascut la 1850, "omorat" in anii 2000"Reinvierea" orasului se produce abia dupa anii 1850, perioada in care se fac amenajari portuare, se dezvolta industria si comertul, iar Constanta devine un punct de maxim interes pentru investitorii straini, in special englezi. Dar adevarata renastere a Constantei se va infaptui dupa Razboiul de Independenta si instalarea administratiei romanesti, la 23 noiembrie 1878, in aceasta straveche provincie a lui Burebista si Mircea cel Batran. Dezvoltarea ulterioara a orasului este infloritoare. Si-au pus amprenta asupra culturii constantene marii artisti romani care au trecut, sau chiar au poposit o vreme pe aceste locuri. Constanta zilelor noastre stie sa-si ascunda destul de bine istoria. Cladirile din zona peninsulara a orasului, "martorii" trecerii prin aceste locuri a lui Eminescu, Enescu, Nottara si a altor romani care fac parte din "elita" culturii europene, zac acum in paragina. Arhitectura deosebita este bine ascunsa de rufele puse la uscat ale locatarilor. Pentru ca, in loc sa se pastreze vie amintirea unor timpuri de o reala importanta pentru istorie si cultura, autoritatile locale prefera sa considere aceste imobile simple case nationalizate, nerevendicate de proprietari, si pe care le inchiriaza la preturi mai mult decat modeste celor mai nevoiasi dintre constanteni. Acestia, multi dintre ei de etnie rroma, nu stiu ca stau in camere in care, probabil, odata, s-au odihnit mai marii culturii romane. In acelasi timp, Peninsula, din zona "mustind" de istorie si cultura a devenit un melanj intre nou si vechi. Astfel, langa cladiri pe care le putem numi monumente, isi duc acum traiul cladiri moderne care nu cadreaza deloc cu peisajul. Turistii straini, veniti in numar foarte mare in aceasta perioada, au putut "admira" alaturarea nefireasca intre vestigii ale culturii si ritmurile orientale care se aud prin ferestrele deschise ale celor care populeaza acum aceasta zona. Partea romantica a orasului devine pe zi ce trece dovada a degradarii culturii in societatea romaneasca actuala. Ruinele vechii cetati tomitane pot fi admirate acum alaturi de cladiri impunatoare si moderne in care isi desfasoara activitatea banci si diverse firme. Astfel, farmecul zonei a fost stirbit cu sau fara intentie, in incercarea de modernizare a unei zone care nu avea nevoie de acest lucru.Zona istorica devenita mahalaua ConstanteiDin pacate, ceea ce odata a fost o parte infloritoare a orasului, a devenit "casa" pentru o patura mai saraca a societatii. Bogatii orasului prefera cartierele la moda si chiar localitatile din apropierea Constantei, cum ar fi Ovidiu. Acolo isi pot ridica vilele impunatoare potrivite statutului lor si conturile din banca. Cladirile istorice existente in partea peninsulara nu sunt vazute de catre autoritati ca o prioritate, ci ca un refugiu pentru cei care nu au locuinte si care isi inchiriaza cate o camera de la stat. In timp, Peninsula a devenit o adevarata mahala, in care in ultima perioada s-au "nascut" adevarate razboaie intre bandele rivale care locuiesc in acest perimetru. Cultura s-a transformat treptat, dintr-una de importanta europeana, intr-una de strada. Apropierea de mare nu poate, insa, sa "spele" murdarirea istoriei si culturii tomitane.

ZIUA de Constanţa - 30 octombrie 2005

Tomisul, la fel de duşmănos cum îl vedea Ovidiu

Ieri s-a sărbătorit naşterea lui Ovidiu. Impropriu spus... în vechiul Tomis nimeni nu şi-a amintit. Cine este Ovidiu pentru Noi? Poate prima urmă de civilizaţie, fie ea şi romană, fie ea şi exilată...

Citeam că în cartea a doua din Triste - scrisă după sosirea la Tomis, care cuprinde o singură scrisoare, adresată lui August, cel care i-a dat pedeapsa, transformându-l din poetul preferat în exilat - Ovidiu nu-i cere să-i acorde întoarcerea acasă decât după ce va fi satisfăcut de îndelungata lui pedeapsă meritată. „Barem să-l mute din Pontul duşmănos într-un loc mai omenos, pe măsura faptelor sale nu atât de grave", găsim scris pe www.historia.ro. De pe atunci, Tomisul era duşmănos. Şi mă gândesc dacă şi după moarte a fost mai prietenos pentru Ovidiu. Mereu l-am văzut ca pe cel care străjuieşte vechiul Tomis, aşa cum dorobanţii păzesc podul lui Saligny, aşa cum orice măreţie a vremurilor apuse are câte un cerber. Paznicul nostru, al Constanţei, este mai blând, el nu pedepseşte, el scrie. El poate scrie istoria noastră mizerabilă. „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul/Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,/O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin". Oare i-o fi fost somnul lin sau la fel de agitat precum sunt vieţile noastre? Mă întreb ce gândeşte acum, de pe soclul său, Ovidiu, poetul ce ne-învăţa arta iubirii, cel care a iubit pătimaş şi, de ciuda pedepsei, a vrut chiar să-şi ia viaţa. Nu ne-am rugat pentru dânsul, aşa cum nu am spus nimic atunci când o minte nesăbuită l-a „vopsit" pe Ovidiu în verde, punându-i sub soclu lumini orbitoare, care-l făceau să pară ca trimis în Fratelli, clubul preferat al altuia, nicidecum al poetului alungat din Roma. Strada ce poartă numele oraşului în care Ovidiu a văzut pentru prima dată lumina soarelui stă să cadă. Ştiţi strada Sulmona din peninsulă? Cunoaşteţi toate celelalte străzi din ceea ce a fost, de fapt, Tomisul? Partea aceea care nu poartă doar ziduri în prag de dărâmare, ci ne poartă moştenirea? Noi suntem acolo, prin cei care ne-au dat viaţă. Dar noi nu, nu ne plângem strămoşii aşa cum nu ne-am rugat nici pentru liniştea lui Ovidiu. Noi preferăm să aducem Constanţa la nivel de paradis în destrămare. Locuitorul vechiului Tomis „nu se luptă cu nimeni, dar se simte învins". Fără vlagă, fără suflu, rece ca Ovidiu pe soclu. Fără trecut şi fără viitor.

Foto: Gelu Strâmboaia

Citiţi:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso
http://e-istorie.ro/antichitate/imperiul-roman/67-corinna-amanta-poetului-roman-ovidiu
http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ce-fost-exilat-poetul-ovidiu-anticul-tomis

Revendicarea „Reginei Maria“

Oraş turistic fără cinematografe. Pare o imagine ireală. Însă, din nefericire, Constanţa a mai rămas cu un singur loc unde cinefilii se pot duce să vizioneze filme pe marele ecran. O parte închiriate, o altă parte retrocedate, sălile constănţene de cinema au dispărut încet, încet, de pe harta oraşului. Afectaţi sau nu, locuitorii Constanţei parcă încep să ducă dorul unui cinematograf, loc de întâlnire, de distracţie şi de naştere a idilelor, înainte de 89.

Una dintre sălile de cinema retrocedate în urmă cu câţiva ani este şi fostul cinematograf Majestic. Cine a putut uita clădirea de pe strada Ştefan cel Mare, unde tinerii se adunau pentru a vedea filmele în vogă ale vremii. Numit pe rând „Regina Maria, apoi „Progresul“, pentru ca să ajungă la „Majestic“, cinematograful a fost revendicat şi retrocedat de către Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmului (RADEF) RomâniaFilm, în anul 2003. Prin procesul verbal de predare-primire numărul 2215 din 16 iulie 2003, cinema Majestic a intrat în posesia Gherghinei Anton, o bătrână constănţeancă, reprezentată de doi procuratori, Cornel Dan şi Despina Elena. Actele au dovedit că bătrâna, domiciliată la acea dată pe strada Soveja nr. 25, ap 29, este moştenitoarea de drept a imobilului construit în 1911, cu o suprafaţă de 904,3 metri pătraţi. Documentele ataşate dosarului de predare-primire arată faptul că, în 1911, Chiriac Savopol a vândut Mariei Kalust Anton o clădire cu două etaje pe strada Griviţei, compusă din patru camere cu o sală la etaj. De asemenea, pe 23 septembrie 1929, Grigore Vasile şi Athina Sotir Hristu îi vând lui Kalust Anton imobilul din strada Ştefan cel Mare nr. 29, colţ cu General Manu, imobil denumit la acea dată „cinema Regina Maria“.

Despina, „nepotul“ Gherghinei

În anul 1940, în foaia de date pentru înscriere în Cartea Funciară, proprietarii clădirii figurează, după decesul lui Kalust Anton, Eduard şi Manuel K. Anton. Cu primul dintre cei doi s-a căsătorit Gherghina şi, astfel a devenit moştenitoarea clădirii după decesul soţului. Clădirea a intrat în posesia statului prin decretul 92 din 1950 privind naţionalizarea încăperilor cu destinaţie de locuinţă şi apoi, a intrat în patrimoniul RADEF RomâniaFilm, din cauza destinaţiei de exploatarea filmului. După ce a reuşit să-şi recupereze bunul moştenit, ajutată fiind de Dan Cornel şi de Elena Despina, sora controversatului om de afaceri constănţean, George Despina. Dealtfel, se pare că acesta din urmă s-a mândrit de câteva ori că cinematograful va intra pe mâinile sale, pentru că Gherghina Anton ar fi mătuşa sa. Oricum, ajutată de cei doi procuratori, cărora le-a dat drepturi depline pentru a o reprezenta, bătrâna a reuşit să-şi recapete cinematograful. Printr-o procură specială, Gherghina Anton i-a împuternicit pe cei doi procuratori cu puteri depline pentru a rezolva problema preluării sălii Majestic de la RADEF. Însă se pare că, până la urmă, treaba lui Dan Cornel şi a Elenei Despina era de a înlesni retrocedările pe numele bătrânei, pentru ca apoi să cumpere de la aceasta imobilele şi terenurile reposedate.

Slabu, „cinefil“ de vază

Afacerea a fost profitabilă pentru Despina şi Dan, din moment ce, la foarte puţin timp după ce Gherghina a fost pusă în posesie, clădirea a fost vândută preşedintelui clubului CS Tomis, Gheorghe Slabu. În conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi cei doi procuratori, Slabu a plătit pentru clădirea familiei Anton nu mai puţin de 250.000 de dolari, echivalentul, la acea dată, a opt miliarde două sute douăzeci şi cinci milioane de lei. Din întreaga sumă, 40% i-a revenit lui Cornel Dan, iar diferenţa de 60%, Elenei Despina. Apoi, după ce a închis cinematograful, Slabu a pus bazele centrului comercial Prestige, care tronează şi acum pe locul fostei săli de cinema. Conform unei declaraţii semnate de aceeaşi Gherghina Anton, bătrâna declară pe proprie răspundere că a primit de la cei doi, Cornel Dan şi Elena Despina, „sumele cu titlu de preţ pentru următoarele imobile: imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare nr 39 (colţ cu General Manu) - Cinematograful Majestic, imobilul teren în suprafaţă de 414,28 mp, lotul 9, careul 24 şi construcţie situate în staţiunea Mamaia cunoscut sub denumirea de Vila Albastră, imobilul situat în Constanţa, str. Griviţei nr. 9, imobilul situat în Constanţa, str. Gen. Manu nr. 18 şi terenul extravilan în suprafaţă de 35 ha situat în localitatea Lazu, com. Agigea, jud. Constanţa cu care sunt de acord să le vândă conform mandatului pe care l-am dat acestora şi nu mai am nici un fel de pretenţii de la aceştia cu privire la imobilele descrise mai sus“.

BZC - 14 nov 2007