We’re free, we’re so alive

Când citiţi aceste rânduri va fi trecut deja mai bine de o săptămână neagră pentru România. Timp în care sentimentele contradictorii ne-au făcut să răbufnim, să ne revoltăm. Scriu miercuri, 4 noiembrie. O parte din acest text a fost scris duminică, 1 noiembrie. Nu ştiu ce va fi până sâmbătă, atunci când aceste rânduri vor ajunge la voi. Mi-aş dori, cel puţin, să avem mai multă speranţă.

Emoţia uneşte. Iar ceea ce s-a întâmplat în Colectiv ne-a atins pe toţi din punct de vedere emoţional. Fiecare a avut un motiv al său să se pună în locul celor cărora viaţa li s-a schimbat pe 30 noiembrie 2015. „Puteam să fiu eu”, „putea fi copilul meu”, „erau oameni deschişi, iubitori de concerte, pozitivi, la fel ca mine”, „putea fi prietenul meu, şi el cântă rock”, „dacă aş fi ajuns acolo…”. Empatia este omenească. Din păcate, ultimele zile ne-au arătat şi răul din oameni. Răutatea fără margini. O înşiruire de cuvinte fără noimă, veninoase: satanişti, fără Dumnezeu, Halloween, au cerut-o, depravaţi… Mizerii.

Revenind, emoţia uneşte. Suferinţa uneşte. Nu te pune cu un popor suferind…

Recunosc, până în dimineaţa dezastrului nu am auzit de Goodbye to Gravity. Ascult rock din generală. Am început cu Nirvana, Doors, Janis Joplin, Metallica, dar am ajuns şi la Cradle of Filth, Manowar, Eternal Tears of Sorrow, Dimmu Borgir şi alţii…. mai hard.



Mai am şi acum tricourile cu Nirvana. Pe unul mi l-a adus Cristi Ţentu, fost coleg şi bun prieten, din Germania atunci când Interitus Dei, trupa în care cânta, ajunsese pe acolo. Da, nemţii apreciau rock-ul constănţean, românesc. Noi nu.



Gusturile muzicale nu ne împart în satanişti şi creştini. Muzica înseamnă libertatea pe care uneori nu o găsim în altă parte. O supapă.
Am văzut că mulţi s-au legat de numele piesei The day we die. Câţi i-au ascultat versurile? Nici măcar eu până acum. Dar am făcut-o, pentru a nu fi tentată să judec aiurea.

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die

Tinerii din Colectiv se simţeau liberi şi vii. Nu merită să fie judecaţi pentru nimic, niciodată. Singura lor vină este că s-au născut într-o ţară de judecători, în ţara ideilor preconcepute, într-o ţară în care muzica pe care o asculţi te pune în spatele unui gard şi îţi lipeşte pe frunte o etichetă. SATANIST. Au trăit printre oameni care, atunci când nu înţeleg ceva, din lipsă de educaţie, de empatie, de interes, dau cu parul. Oameni lipsiţi de decenţă. Este trist. Pentru ei, pentru noi.

AC/DC sunt satanişti? Doar cântă Highway to hell…



Ascultaţi piesa fără porcării de genul „ce e cu grohăielile astea”. Citiţi versurile, sunt în descrierea clipului



F*** all your wicked corruption
It’s been there since our inception, but we couldn’t see
All the times we’ve felt so hollow
As our hopes were hanged in gallows
All this time we’ve been locked away
And there was nothing left to say
Until today

Constanţa a trecut printr-o tragedie asemănătoare celei din Bucureşti, dar cu mai puţine victime. De fapt, cine are dreptul să compare cifre atunci când este vorba despre vieţile unor tineri? Ironic, gândindu-ne la numele clubului, orice tragedie de acest fel este colectivă.

Trăim în colectiv, avem emoţii în colectiv. Ne doare ce s-a întâmplat în Colectiv. Şi trebuie să înţelegem că generaţia Colectiv, generaţia căreia i-au pierit prietenii în foc, este mai bună decât cele de dinainte. Nu sunt satanişti, nu sunt needucaţi, huligani sau cum vreţi să le spuneţi. Sunt tineri frumoşi, citiţi, tineri care fac şcoli în străinătate şi duc numele ţării peste hotare. Care vorbesc limbi străine la fel de bine ca limba maternă. Care câştigă olimpiade internaţionale sau excelează în meseriile pe care le-au ales. Tineri apreciaţi şi angajaţi de multinaţionale. Tineri frumoşi, care ştiu să se distreze, care-şi trăiesc viaţa fără bariere şi idei preconcepute.

Ei sunt cea mai bună variantă a noastră. Să nu îi dezamăgim. Şi să nu uitam ce cântam în adolescenţă cât ne ţineau plămânii



We were born
Born to be wild
We can climb so high
I never wanna die
Born to be wild

Tinerii aceştia, „sataniştii”, trăiesc liber. Este dreptul lor. Şi este de datoria noastră să le oferim ţara pe care o merită.

Putere şi linişte tuturor. Celor care au rămas şi celor care nu mai sunt.

Olaf

Olaf a ajuns în vieţile noastre destul de neaşteptat. Ne-am îndrăgostit de el, am ştiut că trebuie să fie al nostru... şi asta a fost. Fără să ne gândim prea mult la consecinţe, la nimic. Şi foarte bine am făcut.

Olaf m-a învăţat enorm. M-a învăţat...:

Că iubeşti chiar dacă te cerţi.
Că te poţi trezi la 5 jumate dimineaţa plin de energie şi cu zâmbetul pe buze.
M-a învăţat să fiu mai responsabilă.
Să nu mai fiu egoistă. Să nu mă gândesc prima dată la mine.
Că la 6 dimineaţa te poţi plimba, fie ploaie, fie vânt.
Că la ora aia aerul este MINUNAT!!!
Că o clipă de iubire face cât un milion de zile de ceartă.
Că revederea TREBUIE să fie exuberantă.
Că iubirea se arată. Şi se arată mult, mult, mult
Că apropierea fizică, lipirea de corpul celuilalt, este nu doar un gest, ci un sentiment. Îţi arăţi dragostea şi încrederea
Că, dacă vrem, putem fi mai atenţi la ceilalţi şi le putem simţi stările, durerile, doar din felul în care respiră sau privesc.
Că iubirea asta neînţeleasă de mulţi ne ajută să trecem peste tot în alt fel decât înainte. Că suntem 3, iar lumea noastră împreună este minunată.
Că poţi vorbi pe Viber cu un căţeluş :) da, da, e adevărat
Că fericirea nu este presetată. Fiecare este fericit şi iubeşte în felul lui
Că poţi renunţa la shopping pentru un vaccin/o radiografie/o pastilă/un set de analize/o hăinuţă nouă pentru Olaf


Olaf este, poate, pentru alţii, doar un căţel. Ştiu că voi fi numită nebună sau mai ştiu eu cum. Mi s-a spus că mai bine făceam copii. Tare mi-aş dori ca unii să nu mai judece atât de mult lucruri de care n-au habar. Serios, nu-mi pasă. Pentru mine, Olaf este o lecţie de viaţă. O cascadă de sentimente. Copleşitor, obositor, dar MINUNAT. Este iubire şi afecţiune în stare pură. Încercaţi, voi care aveţi nevoie de aşa ceva în vieţile voastre. Este cel mai bun remediu... :)

Are şi pagină de Facebook: https://www.facebook.com/OlafThePug  :D

Pauză de linişte - Portul şi marea mea

Întotdeauna am fost fascinată de Port. Îmi place mirosul de cherestea, de rumeguş umezit de apa sărată a mării, forfota de camioane şi tituri, îmi place apropierea de marea mea şi mi se par fascinante vapoarele. Acum ceva ani am făcut un test stupid care mi-a "dezvăluit“ că într-o viaţă anterioară am fost marinar grec :)) poate d-asta iubesc acum Portul şi marea. Şi poate din cauza asta mi-a zis mama la un moment dat, ca o glumă-"blestem“ că numai un navigator ar putea să mă suporte pe mine aşa nebună şi pretenţioasă cum sunt. probabil că are dreptate, cu toate că mi-am demonstrat că n-aş fi bună ca nevastă de marinar. prietenii ştiu de ce ;))

revenind, astăzi am fost din nou prin Port. forfota obişnuită vara s-a transformat anul ăsta într-o linişte aproape mormântală. silozurile lui Saligny sunt goale, iar mirosul acrişor-uscat al cerealelor lipseşte cu desăvârşire anul ăsta. miroase a lemn, ca şi cum ai traversa o tâmplărie, iar tirurile au fost înlocuite de maşinile de teren "bengoase“ ale diverselor companii care-şi au sediul acolo. însă, Portul are o istorie, una fosrte interesantă pe care poate că ar fi bine să o cunoaştem înainte de a-l privi doar ca loc în care unii se îmbogăţesc, alţii-şi rup spatele, iar alţii, ca mine, visează... :)

Chocolitious - Torturi de poveste

http://nataliapetrovici.ro

A fost nuntă mare'n cartier :)

Nu a fost o perioadă prea veselă. chiar dimpotrivă. cu o singură excepţie a fost chiar tristuţ... însă... s-a măritat Geta! :) a trecut aproape o săptămână dar, din cauza faptului că am fost f supărată în ultimul timp, nu am scris despre faptul că Georgiana mea a devenit doamna Tarcea. Pun şi câteva poze, să vadă lumea ce frumoşi au fost.

PS: nu întrebaţi ce-a fost cu ţolu` de scandal. important e că mă pot reprofila oricând... ospătar/Polaris.. ş.a.m.d. :D




cu socrul mic, socrul mare şi naşu' pungaşu' :)

îmi ascundeau ţolu' de scandal :D

Pauză de linişte – Let me go

A vrut de multe ori să fugă. De nenumărate ori şi-a impus să nu-i mai răspundă la telefon, să dispară din viaţa lui pentru ca el să dispară cu totul dintr-a ei. Dar niciodată nu a putut. S-a trezit într-o dimineaţă gândindu-se la faptul că el, în realitate, nu a fost niciodată al ei. Că realitatea ei nu corespundea cu a lui şi că, de fapt, totul a fost un vis urât. Coşmarul pe care îl trăia de atâta timp a făcut-o să realizeze că vrea mai mult de la viaţă, că nu îşi mai permite să se mulţumească doar cu jumătăţi de măsură, că nu mai poate trăi în visare şi nu mai poate respira numai pentru că el este în lumea ei. A realizat faptul că, la un moment dat, toate se vor schimba, iar el va deveni definitiv al alteia. Şi nu putea suporta gândul.
Fuga devenea acum singura opţiune, unicul remediu pentru un somnambul care nu şi-a găsit liniştea niciodată în această ecuaţie. I s-a părut mereu apăsător faptul că el, atunci când o simţea că vrea să fugă, să evadeze, făcea ceva să o oprească. Îi dădea un strop de viaţă, o aprindea, o făcea din nou să viseze, îşi lua toate măsurile de precauţie şi fugea din nou. Se jucau de-a şoarecele şi pisica şi situaţia devenise de nesuportat. Îşi dorea să fie ca un cal sălbatic, să fugă fără a se uita în urmă, să şteargă totul şi să calce totul în copite, până dispărea. Va fugi… Las-o să fugă...

Asculta mai multe audio Muzica

Pauză de linişte – Poftă de piersici

Nu a ştiut niciodată de ce a fost atât de atrasă de el. Poate era chimie… poate doar dragoste. A simţit întotdeauna că el este cea mai bună prăjitură pe care viaţa i-a oferit-o, că nu se poate abţine să nu guste măcar puţin, chiar dacă se simţea ca un diabetic care încalcă cea mai importantă regulă a existenţei sale, care îşi face rău conştient şi, cu toate astea, nu se poate opri din mâncat zahărul care îi poate aduce chiar şi moartea. Nu s-a putut opri niciodată când a fost vorba despre el. Uneori, atunci când îl ura şi era foarte supărată din cauza nepăsării lui, îşi spunea că nu-l va mai dori niciodată, că în vecii vecilor nu-l va mai atinge şi nu-l va mai lăsa să o atingă. Însă, în momentul refuzului se arunca fără a mai privi înapoi. Ca şi cum lumea s-ar fi oprit în loc, iar gândurile-i făceau parte dintr-o lume paralelă. De parcă ea, cea care nu şi-l dorea, era o alta, nicidecum cea care tremura de fiecare dată când privirea lui o atingea. De fapt, asta a fost mereu povestea ei cu el. O viaţă paralelă pe care nimeni nu o recunoştea, dar pe care toţi o intuiau. Îl privea cu ochii unui copil care a văzut în vitrina unui magazin cea mai mare, cea mai frumoasă, cea mai gustoasă şi cea mai zemoasă piersică din lume. Era ca fructul oprit. I se făcea poftă de el. Uneori îl vedea cel mai frumos bărbat din lume, alteori i se arăta ca un monstru. Însă, dacă făcea o medie a sentimentelor, nu putea nega că pentru ea, el chiar era cel mai frumos din lumea asta. La un moment dat l-a zărit pe stradă, iar ochii i s-au oprit la el, fără a-l mai putea părăsi. „Doamne, cât de frumos eşti !“, îi venea să-i spună, în ciuda faptului că ştia că nu ar putea să-i ofere satisfacţia asta. „Mi-e poftă de tine“, ar fi vrut să urle atunci când el, jucându-se cu ea, îi refuza orice. Dar se uita la ea şi o vedea cum se topeşte. Îi vedea ochii care-l adulmecau asemenea copilului care pune piersica în dreptul năsucului pentru a-i simţi parfumul înainte de a o gusta. Zâmbea diabolic şi o lăsa să-l poftească. Ştia că asta este cheia… Că mereu îl va dori şi îl va pofti la fel de mult. Ca pe o piersică transformată în fructul interzis. Sau ca pe fructul paradisului dintr-un univers paralel.

Pauză de linişte - Povestea unui blestem

Vântul aspru al începutului de primăvară îi înroşea faţa. Pletele-i blonde pluteau în aer, parcă pregătite să-şi ia zborul împreună cu gândurile negre care-i patronau mintea. Ochii îi erau mai albaştri, de parcă marea se oglindea în ei. Lângă ea stătea el, cu capul plecat şi cu grimasa neputinţei pe faţă. Brunet, cu negrul ochilor creionat parcă pentru a-i face opoziţie cu toată fiinţa lui. Arătau ca Ying şi Yang, iar asemănarea cu cele două semne i-a marcat de-a lungul existenţei lor împreună. Stăteau în direcţii opuse, fiecare pe câte o piatră şlefuită de valurile mării, fiecare cu gândurile proprii care se reuneau într-un sigur punct. Despărţirea îi elibera şi îi liniştea, îi chinuia deopotrivă şi îi fericea într-un mod aproape nebunesc. Nu mai ştiau ce să-şi spună, dar parcă valurile şopteau pentru ei. Vântul le unea parfumurile, aşa cum depărtarea inimilor îi făcea să se respingă, să se izbească de câte un perete imaginar de fiecare dată când încercau să-şi rostească ceva. De ce au mai încercat să-şi vorbească… Nici ei nu ştiau. Sau poate că povestea este atât de veche încât niciunul dintre ei nu-şi mai poate aminti. Nu au mai putut povesti după aceea, pentru a fi explicat. Tăcerea nu le-a fost de ajuns şi, ca un blestem rostit parcă în ciuda sorţii el a spus: „Stai Liniştită! Nu voi face niciodată copii cu alta!“. Vorbe spuse fără rost, cuvinte aruncate în vântul rece care le biciuia feţele. Blestem pus asupra propriei fiinţe?! Vorbele lui au urmărit-o, fără să ştie de ce, mult timp de atunci. S-a temut ca blestemul lui să nu se răsfrângă asupra ei, i-a fost frică de faptul că cineva, la un moment dat, i-a spus că soarta-i este legată încă de a lui. L-a urât prea tare pentru a realiza de fapt că la un moment dat îl iubise. Nu mai înţelegea de ce i-a fost drag, nu-şi mai putea explica nebunia de a face orice pentru el, dorinţa de a fi a lui pentru tot restul vieţii. Erau aspecte care se estompaseră, care nu mai aveau sens, cărora nu li se mai găsea înţelesul. A făcut totul pentru a scăpa de gândul că încă este legată de el, chiar dacă nu mai ştia nimic despre fiinţa care-i distrusese mintea, îi golise inima, îi schilodise sufletul. Căuta scăparea oriunde, în oricine, se dădea ieftin oricui numai pentru a-şi demonstra că a scăpat de blestem. Îl detesta pentru că i-a ieşit în cale. Şi îşi vedea de drum năucă, asemenea unei fantome care nu-şi găseşte liniştea de apoi, încercând cu orice preţ să-şi demonstreze că numai ea are dreptate şi că viaţa-i nu a fost marcată de el. Va găsi lumina?, se întreba obsesiv, fără să observe că lumina era în faţa ei. Însă o orbea, era incapabilă să o vadă. Blestemul îi luase vederea.

sonia PD-L-ista - poveste de 1 iunie

Ea este Sonia, cel mai dulce copil pe care l-am văzut vreodată. are vreo patru sau cinci anişori. o ştiu de vreun an şi ceva şi nu cred că am văzut-o tristă până acum. râde mereu. însă niciodată nu mi-am dat seama cum un copil cu zâmbetul pe buze are ochii atât de... trişti. ieri am mers la o plimbare cu Sonia. stătea în maşină, în spatele meu şi-mi povestea diferite chestii. d-ale ei. la un moment dat îmi spune uitându-se fix în ochii mei:

Corina, eu nu vreau să plec în Italia.

De ce Sonia?

Păi tătăica nu vrea să mă dea acolo. Ştii, acolo sunt Andrei şi Giuseppe (fraţii ei).

Dar nu îţi este dor de mami?

Eeee... ba da... - a spus ea neconvingător. Dar trebuie să-mi trimită procura (?!?!?!) Şi dacă mă duc stau doar o zi. mă duc cu tătăica. şi... ştii. eu nu vreau să plec pentru că vreau să te văd în fiecare zi - mi-a spus Sonia şi m-a blocat.

am plecat ochii şi nu am mai ştiut ce să-i spun. chiar nu mi-am găsit cuvintele. mi-am amintit că mama ei este plecată de ani buni în Italia. acolo s-a recăsătorit şi a mai făcut un copil. l-a luat pe Andrei din România, iar pe Sonia a lăsat-o în grija bunicilor care o tratează ca pe o prinţesă. nu-s oameni cu bani, însă copilului nu-i lipseşte nimic. decât mama. repet, este un copil vesel mereu. mergând pe stradă spune: "Corina, uite... PSD!!!“. Tătăica este PD-L-ist convins iar prin gardul casei lor poţi vedea un mare afiş cu EBA care ia atitudine. Sonia ştie cine e Băsescu şi îi place de el. nu ştie cine e Boc dar zâmbeşte frumos când aude de Elena Udrea. spune că este frumoasă. Soniei îi plac rujurile, lacurile de unghii, hainele frumoase şi îngheţata. vorbeşte mult, piţigăiat, dar foarte frumos. vorbeşte mereu despre Stătică şi Flăcărica (mi-a zis ea că-s personajele telenovelei cu ţigani) şi vrea să asculte manele. cântă, dansează şi... după cum este vorba românească, îi vorbeşte şi curu'. ieri, după ce am plimbat-o a primit un cadou de la tătăica: o eşarfă cu PD-L. mândră, m-a pus să i-o aşez la gât şi mi-a spus răspicat: de acum încolo să-mi spui Sonia PD-L-ista. la mulţi ani de ziua copilului, Sonia mea :)