Prăjitura deşteaptă

Am găsit această reţetă pe site-ul www.gourmandine.ro şi mi s-a părut că are un nume haios şi că nu este greu de făcut. Mia mult, numele m-a făcut curioasă. De ce este deşteaptă această prăjitură?

Reţeta originală spune să folosim margarină, însă eu am ales untul. Nu este nicio diferenţă, prăjitura iese chiar mai bună. Nu se face greu, doar că vă trebuie un castron mai mare. Credeam despre al meu că este mare, dar s-a dovedit aproape neîncăpător. Dacă urmaţi paşii din reţetă, nu are cum să nu vă iasă. Încă ceva: nu lăsaţi la foc foarte mic, pentru că nu se încheagă. Eu am lăsat aproape o oră la 170 de grade.




Ingrediente:

8 ouă
250g unt

225g făină
2 linguri apă
1 litru lapte călduţ
Vanilie

300g zahăr

Zahăr pudră pentru decorat

Mod de preparare:

Punem la topit untul pe care îl lăsăm apoi la răcit.

Batem albuşurile spumă. Într-un alt castron amestecăm bine gălbenuşurile, cu zahărul, vanilia şi lingurile de apă. Adăugăm untul răcit, făina, laptele şi, la final, albuşurile bătute spumă.

Compoziţia rezultată trebuie să aibă consistenţa celei pentru clătite, dar mai aerată din cauza albuşurilor.

Tapetăm tava cu hârtie de copt şi punem prăjitura la cuptor.

Aici intervine deşteptăciunea ei. La final veţi avea, dintr-o singură compoziţie, o prăjitură cu trei staturi. Este magie! :)

Poftă bună!

Pui cu legume

Ianuarie mi se pare cea mai grea lună din punct de vedere culinar. După ce sărbătorile au fost îndestulate, iar mâncarea ne-a „acaparat” existenţele, în ianuarie ne este greu să ne decidem ce să mai gătim, ce să mai mâncăm. Aşa că în această ediţie vă propunem o reţetă simplă, care se prepară foarte uşor, dar foarte gustoasă.

Nu avem nevoie decât de:

- piept de pui dezosat

- legume congelate (eu am pus amestec mexican)

- 50-100 ml vin alb

- o lingură de unt

- condimente: busuioc, oregano, cimbru, sare, piper

Tăiem puiul în cubuleţe şi îl călim în jumătate de lingură de unt până se rumeneşte. Îl dăm deoparte într-un castron. În aceeaşi tigaie punem restul de unt şi legumele congelate. Acum, dacă aveţi timp şi chef puteţi folosi legume proaspete la fel de bine. Eu am ales amestecul mexican pentru că are şi puţin orez. Când legumele s-au dezgheţat punem vinul şi lăsăm să scadă. Cu cinci minute înainte de a fi gata punem puiul peste legume, amestecăm bine pentru că şi carnea are nevoie de minunatele arome de legume şi vin, şi condimentăm după gust.

Poftă bună!

Crème pâtissière

Cu o denumire pompoasă, crema pâtissière este, de fapt, celebra cremă de vanilie care umple eclerurile. Bineînţeles, se poate folosi în multe preparate. Eu, spre exemplu, am folosit-o pentru a umple conuri şi cupe făcute din aluat dulce.

Ingrediente:

500 ml lapte

6 gălbenuşuri

100 gr zahăr pudră

40 gr făină

Vanilie

Se încălzeşte laptele în care am pus miezul păstăii de vanilie, dar şi păstaia.

Într-un castron amestecăm gălbenuşurile cu zahărul, adăugăm făina, apoi încorporăm laptele încălzit (din care, bineînţeles, am scos păstaia de vanilie). După ce am amestecat bine transferăm lichidul rezultat înapoi în crăticioara în care am încălzit laptele şi lăsăm la foc mic, amestecând încontinuu, până se îngroaşă.

După ce crema a devenit de consistenţa dorită trebuie lăsată încă vreo două minute pe foc, pentru a se găti bine făina din ea.

Apoi… o folosiţi cum poftiţi: la ecleruri, tarte cu fructe, cremşnit, rulouri sau cupe.

We’re free, we’re so alive

Când citiţi aceste rânduri va fi trecut deja mai bine de o săptămână neagră pentru România. Timp în care sentimentele contradictorii ne-au făcut să răbufnim, să ne revoltăm. Scriu miercuri, 4 noiembrie. O parte din acest text a fost scris duminică, 1 noiembrie. Nu ştiu ce va fi până sâmbătă, atunci când aceste rânduri vor ajunge la voi. Mi-aş dori, cel puţin, să avem mai multă speranţă.

Emoţia uneşte. Iar ceea ce s-a întâmplat în Colectiv ne-a atins pe toţi din punct de vedere emoţional. Fiecare a avut un motiv al său să se pună în locul celor cărora viaţa li s-a schimbat pe 30 noiembrie 2015. „Puteam să fiu eu”, „putea fi copilul meu”, „erau oameni deschişi, iubitori de concerte, pozitivi, la fel ca mine”, „putea fi prietenul meu, şi el cântă rock”, „dacă aş fi ajuns acolo…”. Empatia este omenească. Din păcate, ultimele zile ne-au arătat şi răul din oameni. Răutatea fără margini. O înşiruire de cuvinte fără noimă, veninoase: satanişti, fără Dumnezeu, Halloween, au cerut-o, depravaţi… Mizerii.

Revenind, emoţia uneşte. Suferinţa uneşte. Nu te pune cu un popor suferind…

Recunosc, până în dimineaţa dezastrului nu am auzit de Goodbye to Gravity. Ascult rock din generală. Am început cu Nirvana, Doors, Janis Joplin, Metallica, dar am ajuns şi la Cradle of Filth, Manowar, Eternal Tears of Sorrow, Dimmu Borgir şi alţii…. mai hard.



Mai am şi acum tricourile cu Nirvana. Pe unul mi l-a adus Cristi Ţentu, fost coleg şi bun prieten, din Germania atunci când Interitus Dei, trupa în care cânta, ajunsese pe acolo. Da, nemţii apreciau rock-ul constănţean, românesc. Noi nu.



Gusturile muzicale nu ne împart în satanişti şi creştini. Muzica înseamnă libertatea pe care uneori nu o găsim în altă parte. O supapă.
Am văzut că mulţi s-au legat de numele piesei The day we die. Câţi i-au ascultat versurile? Nici măcar eu până acum. Dar am făcut-o, pentru a nu fi tentată să judec aiurea.

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die

Tinerii din Colectiv se simţeau liberi şi vii. Nu merită să fie judecaţi pentru nimic, niciodată. Singura lor vină este că s-au născut într-o ţară de judecători, în ţara ideilor preconcepute, într-o ţară în care muzica pe care o asculţi te pune în spatele unui gard şi îţi lipeşte pe frunte o etichetă. SATANIST. Au trăit printre oameni care, atunci când nu înţeleg ceva, din lipsă de educaţie, de empatie, de interes, dau cu parul. Oameni lipsiţi de decenţă. Este trist. Pentru ei, pentru noi.

AC/DC sunt satanişti? Doar cântă Highway to hell…



Ascultaţi piesa fără porcării de genul „ce e cu grohăielile astea”. Citiţi versurile, sunt în descrierea clipului



F*** all your wicked corruption
It’s been there since our inception, but we couldn’t see
All the times we’ve felt so hollow
As our hopes were hanged in gallows
All this time we’ve been locked away
And there was nothing left to say
Until today

Constanţa a trecut printr-o tragedie asemănătoare celei din Bucureşti, dar cu mai puţine victime. De fapt, cine are dreptul să compare cifre atunci când este vorba despre vieţile unor tineri? Ironic, gândindu-ne la numele clubului, orice tragedie de acest fel este colectivă.

Trăim în colectiv, avem emoţii în colectiv. Ne doare ce s-a întâmplat în Colectiv. Şi trebuie să înţelegem că generaţia Colectiv, generaţia căreia i-au pierit prietenii în foc, este mai bună decât cele de dinainte. Nu sunt satanişti, nu sunt needucaţi, huligani sau cum vreţi să le spuneţi. Sunt tineri frumoşi, citiţi, tineri care fac şcoli în străinătate şi duc numele ţării peste hotare. Care vorbesc limbi străine la fel de bine ca limba maternă. Care câştigă olimpiade internaţionale sau excelează în meseriile pe care le-au ales. Tineri apreciaţi şi angajaţi de multinaţionale. Tineri frumoşi, care ştiu să se distreze, care-şi trăiesc viaţa fără bariere şi idei preconcepute.

Ei sunt cea mai bună variantă a noastră. Să nu îi dezamăgim. Şi să nu uitam ce cântam în adolescenţă cât ne ţineau plămânii



We were born
Born to be wild
We can climb so high
I never wanna die
Born to be wild

Tinerii aceştia, „sataniştii”, trăiesc liber. Este dreptul lor. Şi este de datoria noastră să le oferim ţara pe care o merită.

Putere şi linişte tuturor. Celor care au rămas şi celor care nu mai sunt.

Don`t forget!

Olaf

Olaf a ajuns în vieţile noastre destul de neaşteptat. Ne-am îndrăgostit de el, am ştiut că trebuie să fie al nostru... şi asta a fost. Fără să ne gândim prea mult la consecinţe, la nimic. Şi foarte bine am făcut.

Olaf m-a învăţat enorm. M-a învăţat...:

Că iubeşti chiar dacă te cerţi.
Că te poţi trezi la 5 jumate dimineaţa plin de energie şi cu zâmbetul pe buze.
M-a învăţat să fiu mai responsabilă.
Să nu mai fiu egoistă. Să nu mă gândesc prima dată la mine.
Că la 6 dimineaţa te poţi plimba, fie ploaie, fie vânt.
Că la ora aia aerul este MINUNAT!!!
Că o clipă de iubire face cât un milion de zile de ceartă.
Că revederea TREBUIE să fie exuberantă.
Că iubirea se arată. Şi se arată mult, mult, mult
Că apropierea fizică, lipirea de corpul celuilalt, este nu doar un gest, ci un sentiment. Îţi arăţi dragostea şi încrederea
Că, dacă vrem, putem fi mai atenţi la ceilalţi şi le putem simţi stările, durerile, doar din felul în care respiră sau privesc.
Că iubirea asta neînţeleasă de mulţi ne ajută să trecem peste tot în alt fel decât înainte. Că suntem 3, iar lumea noastră împreună este minunată.
Că poţi vorbi pe Viber cu un căţeluş :) da, da, e adevărat
Că fericirea nu este presetată. Fiecare este fericit şi iubeşte în felul lui
Că poţi renunţa la shopping pentru un vaccin/o radiografie/o pastilă/un set de analize/o hăinuţă nouă pentru Olaf


Olaf este, poate, pentru alţii, doar un căţel. Ştiu că voi fi numită nebună sau mai ştiu eu cum. Mi s-a spus că mai bine făceam copii. Tare mi-aş dori ca unii să nu mai judece atât de mult lucruri de care n-au habar. Serios, nu-mi pasă. Pentru mine, Olaf este o lecţie de viaţă. O cascadă de sentimente. Copleşitor, obositor, dar MINUNAT. Este iubire şi afecţiune în stare pură. Încercaţi, voi care aveţi nevoie de aşa ceva în vieţile voastre. Este cel mai bun remediu... :)

Are şi pagină de Facebook: https://www.facebook.com/OlafThePug  :D

O simplă scrisoare (completată)

Foştii colegi de la ZIUA de Constanţa m-au invitat să scriu un editorial aniversar. Au trecut 14 ani de ZIUA la Constanţa. Am scris cu greu. Recunosc, am vrut să refuz, m-am fâstâcit, nu am avut idei... până când acest text a curs din mintea şi din sufletul meu în câteva minute. Aş fi vrut să spun mult, mult mai multe. Bune şi rele, aş fi vrut să i le spun, să le ştie, să "nu avem vorbe la proces" :) De mult nu am mai scris cu atâta emoţie. Iar emoţia este cadoul pe care eu îl ofer ziarului ZIUA de Constanţa. Faptul că după atâţia ani încă mai trezeşte în sufletul meu sentimente extrem de puternice.

I-aş mai spune să dragei mele ZIUA de Constanţa să nu mai spună oricând şi oricui "te iubesc". Să iubească pe cine merită, cu măsură, să-şi arate cu sinceritate aprecierea şi admiraţia, să fie echilibrată şi cumpătată. În toate, mereu :)

Aş mai fi scris că una dintre cele mai drage scriituri îmi este cea cu ajutorul căreia am descoperit copilul şi adolescentul care s-au transformat într-un adult, credeam atunci şi sunt convinsă acum, abject. Am luat primă în concediu, nu? :))

Începutul la ZIUA a fost mirific. Terifiant şi minunat, un amalgam de sentimente. Un nea Andrei care tuna şi fulgera, un Charlie care ne-a lăsta, pe mine şi pe Ţenţu, prea devreme singuri printre hiene :)) O Moni poetică lângă mine, fotbal pe plajă, Pizzico, Vraja Mării, pisicile lui nea Ţipa, câinii, Peninsula, Cazinoul, simţeam lumea, o cunoşteam, poveste... Nu aveam simţurile aproape abolite, ca acum...

O poveste fără început şi fără sfârşit :)

Cu această ocazie revin şi pe blog. Sper să scriu mai mult, mai des, mai frumos. Să ascultăm muzică, aşa cum o făceam înainte, şi să citim cuvinte frumoase scrise de alţii, să privim fotografii sau picturi. Şi, din când în când, să facem câte o prăjitură


Draga mea ZIUA de Constanţa,

În ultimul editorial scris în paginile tale, înainte să-mi văd de altă viaţă, îmi comparam anii petrecuţi în redacţie cu o poveste de dragoste. A fost. Cu bune şi cu rele, cu fericire şi amărăciune, cu iubire şi cu ură, cu zâmbete şi cu lacrimi, cu bucurii imense şi frustrări, cu victorii şi eşecuri. Dragostea completă, adevărată. Mi-e greu să-mi adun sentimentele pentru a scrie aceste rânduri. Ştii şi tu cum este cu dragostea, odată lăsată în urmă păstrezi sentimente pe care nu le poţi şterge vreodată. Sentimente risipite în suflet, care cu greu se adună. Emoţie.
Povestea mea cu tine a început în 2005 pe o stradă mică, din Peninsulă, în spatele Arhiepiscopiei. Nu voi uita vreodată ziua în care am intrat în redacţie pentru prima dată. Nu o voi uita niciodată pe Theodora Minciu, iar cele mai dragi scrieri îmi sunt cele despre Gil Dobrică, Cristi Iacob, Lavinia Răducanu, Beatrice Rancea, Ilie Floroiu, Dumitru Antonescu, Gabi Paraschiv, Mark, cinematograful Republica sau campania pentru draga mea Feri. Nu voi uita experienţa minunată numită Bună ziua, Constanţa!
Nu îi voi uita niciodată pe Charlie, nea Andrei, Claudia, domnul Verioti, Adriana, Nicu, Vio, Gina, Cristina, Angi, doamna Elena, Moni, Ţenţu, Paul, Cecilia, Ada, Claudia Candet, Alexandra, Dani, Geluţu, Marius, Cipix, Borcan, Cami, ubita Cornelia, Luiza, Lavinia Profor, Ionuţ Moldoveanu, Mădă, Nico, Ştefania (ordinea este absolut aleatorie). Iar lista poate continua. Ei au fost şi sunt ZIUA de Constanţa. Nu un ziar, ci o stare de spirit, nu un grup de oameni adunaţi într-o redacţie, ci un organism într-o continuă mişcare şi transformare.
Cei şapte ani şi jumătate pe care i-am trăit ca parte a acestui organism m-au transformat în adultul care sunt acum. Rezistent la stres (mult stres), cititor de ziare la 6 dimineaţa, atent la detalii, la nume, la pierderi şi greşeli în titluri, un om căruia nu îi este frică să privească pe oricine în ochi cu mândrie. Pentru că, în redacţia ZIUA de Constanţa a intrat un copil şi a ieşit un om mare (care încă scrie acre în loc de care) :).
14 ani de poveste, din care eu am trăit şi simţit jumătate.
Draga mea ZIUA de Constanţa., îţi doresc viaţă lungă şi frumoasă. Să ai grijă de oamenii tăi, să îi preţuieşti şi să te lupţi pentru ce mai buni dintre ei. Să continui lupta. Să nu te laşi niciodată pradă deznădejdii. Să nu te crezi niciodată cea mai bună, chiar dacă eşti. Să te baţi mereu pentru primul loc. Să fii mereu locul în care nişte copii, mai mici sau mai mari, iubesc jurnalismul, trăiesc pentru a scrie, respiră ştiri şi visează să îşi pună semnătura pe cele mai frumoase reportaje şi cele mai incisive anchete. Şi să nu îţi uiţi poveştile, pentru că ele te ţin în viaţă.

La mulţi ani!

Cu drag,

Love, Cook... Eat?!

Iubim! Iubim cu patimă, uneori isteric, specific feminin, iubim arzând şi ardem iubind, ne topim în vâlvătaie şi renaştem din propria noastră cenuşă. Fluturaşi, confuzii, dorinţă de confirmare. Aşa iubim noi, femeile, adorăm, iubim enorm, ne oferim ofrande pe altarul amorului nostru. Şi am ajuns la concluzia că suntem genetic programate să gătim bărbatului nostru ca într-un ritual aproape erotic. „Îţi place?“, întrebi temător, după ce ai gătit cu tot sufletul fredonând în minte „I’m in the mood for love simply because you’re near me...“. Aşa începe aventura culinară, este ca un fel de iniţiere în viaţa de... amorezată. Iubeşti complet, îţi doreşti să hrăneşti omul de lângă tine, să-i împlineşti dorinţele culinare. Şi, odată cu aceste porniri, înveţi. Citeşti, admiri. Treci de la toate blogurile de profil la „grei“: Julia Child, Anthony Bourdain, Jamie Oliver, Martha Stewart... Suntem masterchef-ii bucătăriei noastre şi ai sufletului celui drag. Găteşti cu drag, mănânci cu drag. Treci de la newsletter-ele cu reţete la cele cu... reţete, dar de slăbit. Le alternezi: un cheesecake, un măr, trei cupcakes, două roşii, o negresă, doi castraveţi. Te trezeşti şi realizezi că nu tot ce se găteşte se mănâncă şi că, oricât ne-am dori, caloriile nu ard din dragoste. Eşti invidioasă: „De ce el nu se îngrăşă? De ce eu? Pfff, metabolism de femeie! Uită-te la el ce arderi are!!!!“, te plângi în gând, iar în cap îţi zboară „endomorf, ectomorf, mezomorf“. Citeşti, te documentezi, nu mai ştii ce să alegi dintre miile de cărţi, miile de diete. Ce mi se potriveşte? Ce să fac? Mă las de gătit? Dar îmi place! Măcar, după experienţa culinaro-amoroasă, după ce ne debarasăm de sperietura nebună şi necuvenită, rămânem cu cititul, cu gătitul, dar şi cu un bărbat fericit (pentru că ai scăpat de frustrări şi eşti iar zâmbitoare, fericită şi frumoasă). Şi învăţăm că, orice ne-ar spune programarea (genetică ori ba), dragostea nu trece întotdeauna prin stomac. Sau nu trebuie să treacă printr-al nostru.

Cât înseamnă Constanţa pentru Mazăre? Episodul 0 (zero)

„Prejudiciul este zero" - aşa zice primarul Radu Mazăre despre dosarul retrocedărilor. Procurorii DNA zic cu totul altceva. Eu cred că, de fapt, oraşul acesta înseamnă zero pentru Mazăre. Nefiind născut aici nu s-a ataşat de el, îi este indiferent. Sau nu prea. De-a lungul vremii am citit atât rechizitoriul DNA-ului, am văzut expertiza în baza căreia procurorii şi-au întocmit cauza, am fost şocată de hărţi, să văd cât din Constanţa a ajuns pe mâinile... cuiva în urma acestor retrocedări, dar am mai avut ocazia să aflu ceva. Un detaliu semnificativ pe care mulţi nu îl iau în seamă: la cine au ajuns terenurile retrocedate nu de Mazăre singur, ci de un adevărat batalion de oameni. „Armata" primarului zice că şi-a făcut treaba. Eu nu pot să judec asta, aşa cum nu pot spune dacă faptele lor sunt sau nu ilegale ori de natură penală. Este treaba altora să facă asta. Eu, în schimb, pot să văd finalitatea unor acte care au început la puţin timp după ce Radu Mazăre a ajuns primarul Constanţei. Văd cum un medic oarecare venit din Bucureşti, ajuns şef de secţie la Constanţa, are o declaraţie de avere împopoţonată cu terenuri prin oraşul nostru drag. Cartierul Compozitorilor vă zice ceva? E, acolo a fost şi poate că încă este mare moşier acest medic. Cică a ajuns în secţie anul trecut şi a întrebat cadrele medicale ce terenuri au prin Constanţa. Nu prea aveau. Jenant! Mai pot spune că, tot prin Compozitorilor, mai găsim şi nişte firme conduse de un anume domn Valentin Gheorghe Ionescu. Fost coleg de Institut de Marină, Ionescu a fondat alături de Mazăre, Nicuşor şi Strutinsky Contrastul, apoi nu s-a mai înţeles cu prietenii. A fost luat de regretatul Gheorghe Cârciog la Evenimentul Zilei şi a văzut cum se scrie istoria presei post-decembriste. Ce-i al lui e al lui, nu-i aşa? Apoi, când cu retrocedările, a fost adus înapoi la „matcă". La ora asta este un aprig luptător şi pe câmpul eolienelor dobrogene. Firmele conduse de Sorina Hortolomei Moscu, Pomacost, City Park Mall-ul adus în Constanţa de Elan Schwartzenberg, Sorin Gabriel Strutinsky, Virgil Calina, Paraschiva Barbu, Aqua Magic, Five Holding, Nisipuri, Spectrum Residence - sunt numai câteva cuvinte cheie ale afacerii post-retrocedare. Da, n-o fi ilegal, dar cu siguranţă este în vreun fel.

Cadouri UPDATE

http://www.obsidian.ro

Idei de cadouri :))

:D Din nou, lista de cadouri. Asta îmi doresc pentru ziua mea. Nici nu-i mult, nu? :)) În realitate, am cam tot ce îmi doresc... Astea ar fi doar bonus-uri :)

CLXXXIII - Vasile Voiculescu

Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea ţărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim îcremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au staile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

Ce am mai gătit: Pizza

Oricine ştie să facă pizza. Până anul trecut eu nu am făcut pentru că nu ştiam cum să fac blatul. Dar şi când am învăţat... :))
Nu ştiu cantităţi, eu pun "după ochi“. Făină, drojdie, puţin zahăr, ouă, ulei de floarea soarelui, ulei de măsline, sare şi apă călduţă.
Punem drojdia la dospit cu puţină făină, puţintel zahăr şi apă. când face balonaşe o punem peste făină. Adăugăm: puţin zahăr, un ou sau două, în funcţie de câtă făină aveţi, şi, în cantităţi egale, ulei de măsline şi ulei de floarea soarelui.

Frământăm cu apă călduţă şi lăsăm aluatul să crească. Ungem tava cu ulei de măsline şi întindem coca. Ungem cu suc de roşii, apoi presărăm oregano şi busuioc din belşug. Adăugăm ingredientele, în funcţie de ce pofte avem. Merge orice combinaţie. Eu am pus doar muşchi file, salam de Sibiu, măsline negre, ou şi caşcaval. Ţinem la cuptor până se rumeneşte. :)

Pt sos, puneţi suc de roşii într-o crăticioară şi adăugaţi oregano, busuioc şi piper în funcţie de cât de iute îl vreţi. Mai puneţi şi ulei de măsline şi nişte boia sau alte condimente care vă plac, dacă vreţi.

Enjoy!

Interviu: „Fără să vrei, meseria de jurnalist te face să descoperi lumea, cu bune şi cu rele”

„M-am născut în Constanţa în a treia zi a toamnei lui 1981.[...] am fost prima dintre „samoilonci“ născută în Constanţa, mama fiind tulceancă, tata cernavodean, mamaia născută în Lanurile (o comună din judeţul Constanţa), tataia pe lângă Brăila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatălui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câţiva ani buni locuieşte în Canada, împreună cu familia. Pot spune că sunt printre puţinii norocoşi cărora viaţa le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la părinţi. Însă, am o soră. O cheamă Andreea şi este prietena mea cea mai bună de când eu aveam aproape 3 ani şi ea cu unul mai mult. De atunci… aşa o ducem, cu multă iubire, cu secrete numai de noi ştiute şi, în ciuda faptului că locuim în oraşe diferite (ea este în Bucureşti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?!” – ne spune Corina-Mihaela Samoilă, redactor şef adjunct al ziarului „ZIUA de Constanţa”.

A crescut alături de bunici, fiind răsfăţata bunicului care îşi dorise un nepot, fapt pentru care a reuşit să-i insufle dragostea pentru fotbal, devenind o mare microbistă, după cum ne şi mărturiseşte: „mai băiat decât nepotul pe care îl visa. Cred că prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Băncuţele verzi, din lemn, se încălziseră de soarele «de la matineu», îmi frigeau pulpiţele, iar eu, ca o domnişoară, mă mândream cu rochiţa mea în carouri alb-bleu, cu pieptar pe care erau brodate o raţă şi nişte floricele. Marea dezamăgire a lui Licuţă, în ceea ce mă priveşte, a fost că am devenit mare rapidistă şi nu am ţinut cu Farul, echipa lui de suflet…”

Deşi încă din liceu visa să facă jurnalism şi a urmat timp de un an cursurile facultăţii de profil din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti, revine la Constanţa şi absolvă Facultatea de Psihologie, secţia Psihopedagogie Specială, din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa, după care revine la prima dragoste, jurnalismul.

Este spontană, deschisă şi foarte realistă, conştientă fiind de faptul că meseria de jurnalist, mai ales în cazul femeii, nu este o meserie pe care să o practici până la adânci bătrâneţi: „Femeia are nevoie să fie aproape de casă, are responsabilităţi, iar job-ul acesta este mare consumator de timp şi de energie!”. Crede în valorile familiei şi se dedică în aceeaşi măsură profesiei şi celor dragi, deşi „agitaţia cotidiană ne împiedică, deseori, să mai avem pasiuni, să mai citim ori să ne plimbăm” şi aşteaptă ca atunci când va avea o viaţă liniştită să se poată bucura din plin de „cărţile rămase neatinse în bibliotecă”.

***

Octavian CURPAŞ: Ce anume v-a determinat să alegeţi profesia de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Prin clasa a X-a sau a XI-a mi-am dorit să lucrez în radio. Tatăl meu era prieten cu directorul de atunci al unui post local de radio şi mă încurajase într-un fel spunându-mi că acestuia îi place vocea mea, dar şi gusturile mele în materie de muzică. De acolo până la jurnalism… Îmi doream să dau la Medicină Veterinară însă m-am convins că nu am atâta sânge rece. Am absolvit liceul şi am devenit studentă la Jurnalism, în Bucureşti. M-am întors acasă după un an din cauza unei anume conjuncturi (dor de casă, nişte probleme în familie) şi am dat la Psihologie.

Octavian CURPAŞ: Când aţi început să lucraţi pentru ziarul „ZIUA de Constanţa”?

Corina SAMOILĂ: La două săptămâni de la absolvire am intrat în redacţia „ZIUA de Constanţa”. Era 29 iulie 2005. Tata îl cunoştea pe redactorul-şef adjunct de pe atunci şi i-a zis că au nevoie de oameni. Nu cred că voi uita vreodată ziua aceea. Ştiu şi acum ce haine purtam, ce s-a întâmplat, cu cele mai mici detalii. Poate a fost soarta.

Octavian CURPAŞ: Cum arată o zi de lucru din viaţa dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Mereu altfel. Sau, de cele mai multe ori altfel. Începem programul la 9.00 şi plecăm înspre casă în jur de 19.00, în funcţie de finalizarea ediţiei. Uneori mai intervin evenimente şi după orele de program, alteori sâmbăta… Asta este viaţa de jurnalist. Presa scrisă şi-a schimbat coordonatele. Scriem nu numai pentru ediţia print, ci şi pentru cea online. Orice ştire este publicată în timp real, trebuie viteză de reacţie. Ziarul, în forma lui online, a devenit agenţie de ştiri. Este destul de solicitant.

Octavian CURPAŞ: Care este ştirea cea mai de impact pe care aţi publicat-o vreodată?

Corina SAMOILĂ: Dacă ne luăm după citirile de pe site cred că este acest reportaj: http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/reportaj/tatuajul–arta-din-spatele-trend-ului-galerie-foto.html. Este pe locul 2 în Top 500 al celor mai citite materiale de pe www.ziuadeconstanta.ro. Înseamnă ceva, nu?

Octavian CURPAŞ: Vă rog să numiţi un aspect al profesiei de jurnalist care vă fascinează cel mai mult?

Corina SAMOILĂ: Nu te poţi plictisi niciodată. Treci prin multe stări. Uneori te plafonezi, eşti apatic zile întregi, îţi lipseşte pofta de a scrie, nu ai inspiraţie. Întotdeauna se întâmplă câte ceva care te va scoate din starea asta. În plus, cunoşti oameni, treci prin situaţii, participi la evenimente. Sunt particularităţi ale meseriei. Părţile frumoase. Din păcate există şi părţi mai urâte.

Octavian CURPAŞ: Există anumite momente din cariera de jurnalist care se detaşează net de activitatea dumneavoastră obişnuită?

Corina SAMOILĂ: Momentele sunt multe. În şapte ani am trăit atâtea în meseria asta… încât anumite momente intense şi foarte importante se şterg rapid din memorie. Sau poate că nu am puterea să aleg ceva. Totuşi, într-un an, eram în concediu şi plecasem în Bucureşti, la prietena mea cea mai bună. Stăteam singură în casă şi mă plictiseam când mi-am amintit că primarul Radu Mazăre este născut în Bucureşti. Dintr-o declaraţie de avere am găsit adresa şi am mers acolo, am vorbit cu vecinii, cu cei care l-au văzut crescând. Nu mi-a plăcut niciodată Mazăre, nu sunt printre fanii săi, dar atunci am văzut copilul din adultul pe care aproape că îl dispreţuiesc. A ieşit un reportaj foarte frumos. Să nu mai spun că am luat şi primă în concediu. La câtva timp după aceea i-am luat un interviu lui Radu Mazăre. Am folosit informaţiile aflate pe teren şi i-am reamintit de copilărie, de tatăl său decedat. I-au dat lacrimile. Pentru mine, să „scot“ omul din Radu Mazăre, a fost o realizare. Am avut onoarea să-i iau interviu lui Gil Dobrică, regretatul cântăreţ, şi el un mare iubitor al Rapidului.

Octavian CURPAŞ: Sunt anumiţi jurnalişti pe care i-aţi avut ca model când v-aţi decis să deveniţi jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Nu cred că am avut un model. Cred că mi-a plăcut doar foarte tare să scriu.

Octavian CURPAŞ: Care consideraţi că sunt cele mai întâlnite mituri despre profesia de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: În România? Că jurnaliştii iau şpagă, că jurnalistele sunt femei uşoare. Din păcate, exemple de acest gen au fost destul de multe şi astfel s-au întipărit în mintea oamenilor. Nu este o regulă. Acestea sunt ideile negative preconcepute. Apoi, oamenii cred că un jurnalist ştie tot şi când spun tot mă refer la absolut TOT. Nu este chiar aşa. Avem şi noi „felia“ noastră.

Octavian CURPAŞ: Ce părere aveţi despre legile care guvernează meseria de jurnalist? Ce anume consideraţi că lipseşte din legislaţie cu privire la statutul jurnalistului?

Corina SAMOILĂ: Jurnalistul trebuie să fie foarte atent la ce scrie, să se documenteze bine, să… doarmă liniştit noaptea. Însă, justiţia din România este aşa cum o ştim şi… niciodată nu poţi fi prea sigur, dacă te dă cineva în judecată. Toţi am dat măcar o declaraţie la Poliţie sau am avut vreun proces. Legea din România nu prea apără jurnalistul, mai degrabă îl pune la zid.

Octavian CURPAŞ: Cum vedeţi colaborarea dintre jurnalişti şi autorităţile locale? Există cooperare din partea autorităţilor?

Corina SAMOILĂ: Depinde de autorităţi, de politicieni, de oameni. Jurnaliştii sunt văzuţi de mulţi ca nişte duşmani. Nu înţeleg oamenii, şi pace, că tu îţi faci treaba şi nu ai nimic personal cu ei. Dacă scrii rău de vreunul se transformă automat în duşmanul tău. Din fericire, am întâlnit şi excepţii. Anumiţi oameni înţeleg rolul ziaristului şi văd omul din spatele celui care „îl dă la gazetă“. Fără să vrei îţi faci mulţi duşmani.

Octavian CURPAŞ: Ce schimbări aţi dori să vedeţi în urma publicării articolelor dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Aş vrea să văd că autorităţile iau măsuri, că iau în seamă ce scriem noi. Se întâmplă rar, din păcate. Oricât de documentate şi de adevărate ar fi informaţiile pe care noi le scriem, rareori au efect vizibil. Este vorba despre cutuma românească de a ascunde gunoiul sub preş. Aşa ne facem şi noi că nu vedem neregulile, ilegalităţile. Aici, cred eu, de vină este alegătorul. De fapt, alegătorul român este „orb“, nu vrea să gândească, să se informeze înainte de a vota.

Octavian CURPAŞ: Consideraţi că presa din România este, în general, obiectivă atunci când elogiază sau critică pe cineva? Jurnaliştii se documentează suficient înainte de-a scrie?

Corina SAMOILĂ: În general… presa din România reacţionează bine la stimuli. Unul ar fi banii. Patronii implicaţi în politică, ai televiziunilor sau ziarelor de pe aici fac mult rău branşei. Mulţi sunt văzuţi ca „tonomate“ care spun sau scriu numai ce şi cum vrea şeful. Sunt şi cazuri dintr-astea. Din nou, se generalizează foarte mult. Există excepţii care confirmă regula. Iar anchetele, oricât de stimulate ar fi ele, trebuie luate în seamă, pentru că atrag atenţia asupra unor adevăruri.

Octavian CURPAŞ: Petreceţi foarte mult timp în redacţie. Când vă mai faceţi timp şi pentru dumneavoastră şi familie?

Corina SAMOILĂ: Pe Cătălin, iubitul meu, îl văd seara, acasă, dar comunicăm destul de mult în timpul zilei. Vorbim la telefon, prin sms-uri sau cu ajutorul unor programe pe Internet. Mâncăm împreună seara şi dimineaţa, nu sărim peste mesele împreună decât foarte rar. Părinţii mi-i văd destul de rar, la fel şi pe bunica. Dar vorbim. Noroc cu telefoanele…

Octavian CURPAŞ: Cum arată litoralul românesc în sezonul 2012?

Corina SAMOILĂ: Vă spun sincer, nu am călcat în Mamaia ori în zona sudică a litoralului vara aceasta. Pot să vă spun că staţiunea din apropierea Constanţei s-a transformat într-un soi de cartier, mai ales din cauza numeroaselor imobile de locuinţe construite în ultima vreme şi că alternează bodegile, să nu ne ferim să le spunem pe nume, cu localurile de fiţe în care ochelarii de soare nu se scot nici seara (e un moft al „cocalarului“ român, să conducă/meargă/stea la terasă purtând ochelarii de soare chiar şi după apusul soarelui). Nu intuiesc mari schimbări faţă de anii trecuţi.

Octavian CURPAŞ: La Constanţa veneau, pe vremuri, nordicii şi nemţii, cehii şi polonezii… Mai sunt la fel de mulţi turişti străini şi din ce ţări?

Corina SAMOILĂ: Din păcate, nu prea mai vedem străini. Celebrele suedeze au rămas doar în memoria taţilor noştri. În Constanţa mai vezi filipinezi, marinari veniţi cu vasele ce ajung prin Port sau studenţii străini. Poate or mai fi şi turişti, dar rari… „Străinii“ noştri au devenit bucureştenii, care vin în fiecare sfârşit de săptămână pentru o noapte, două, în club şi nişte plajă. Trist…

Octavian CURPAŞ: Privatizarea hotelurilor de pe litoral a fost benefică pentru unii, dezastruoasă pentru alţii. Cum au influenţat aceste schimbări numărul turiştilor străini care vizitează litoralul românesc?

Corina SAMOILĂ: Aşa cum am spus anterior, nu prea sunt străini. Este adevărat, Mamaia are hoteluri de 5 stele, faimoase în branşă, la care „trag“ oameni cu bani din ţară sau din străinătate. Unul dintre acestea este Hotelul Vega, cel în care a fost filmat „Nea Mărin Miliardar“. Totuşi, românul de rând nu-şi poate permite preţuri de 5 stele. Mai mult decât atât, întreg litoralul românesc este foarte scump, iar românii au început să ia calea altor ţări pentru vacanţe. Auzi mai degrabă de sejururi în Bulgaria, Grecia, Turcia, decât la Mamaia sau Neptun. Şi mi se pare firesc. Nu avem un litoral cu care ne putem mândri în mod deosebit. Dacă nici românii nu vin… d-apăi străinii.

Octavian CURPAŞ: Pe de altă parte, la Venus, Neptun, Jupiter ş.a.m.d. am înţeles că există hoteluri noi, la standarde occidentale. Sunt afaceri profitabile aceste hoteluri de 3, 4 sau 5 stele, având în vedere faptul că pe litoralul românesc şi hotelurile de 2 stele sunt foarte scumpe? Atrag suficient de mulţi turişti?

Corina SAMOILĂ: Nu, nu cred că sunt. Astfel de hoteluri găsim pe tot litoralul, pentru că a fost un hobby pentru înstăriţii de după revoluţie să investească în turism şi în imobiliare. Cine are bani de 4, 5 stele? Nu românul. Iar străinul nu prea mai alege litoralul nostru. Acum, turiştii străini preferă alte zone ale României.

Octavian CURPAŞ: Cred că de când a apărut baza militară de la Kogălniceanu e plină Constanţa de alt tip de turişti decât în urmă cu 20-30 de ani… soldaţi americani în weekend-urile din sezon. Am dreptate?

Corina SAMOILĂ: Sunt câţiva. Recunosc, nu prea ies eu în weekend, mai ales pentru că sâmbăta este singura mea zi liberă şi absolut insuficientă pentru a rezolva toate problemele restante ale săptămânii. Totuşi, americanii nu au împânzit Constanţa. Cred că sunt foarte aşteptaţi de patronii de baruri şi cluburi. Totuşi, nu lipsesc din peisaj.

Octavian CURPAŞ: În ce fel i-a influenţat pe constănţeni, în timp, contactul cu turiştii străini? Sunt constănţenii mai occidentali decât alţi români care nu au contact cu străinii tot timpul?

Corina SAMOILĂ: O, nu, eu nu sunt de părerea aceasta. Spre exemplu, ardelenii sunt mult mai open minded decât noi. Constănţenii nu se pot lipsi de „aura“ aceea balcanică, total nepotrivită în vremurile noastre. Noi suntem ca într-un film de Emir Kusturica, la noi se ascultă manele (proaste), sunt cluburi de gen, tinerii admiră indivizii plini de aur, nicidecum pe cei culţi, şcoala nu prea mai contează, însă maşina pe care o conduci are mare importanţă. Trăim după standarde total nepotrivite, lucru pe care nu îl pot înţelege. Mulţi tineri nu lucrează din comoditate, din plăcerea de a sta pe banii părinţilor. Standardele de viaţă s-au schimbat foarte mult în ultima vreme, nicidecum în bine.

Octavian CURPAŞ: Litoralul românesc este astăzi la mare concurenţă cu cel bulgăresc. Litoralul bulgarilor e mai arid, plajele mici, munţii lângă plaje, dar cu toate acestea atrag mai mulţi turişti pentru că e mult mai ieftin decât în România iar serviciile sunt de calitate superioară.

Corina SAMOILĂ: Un cântec aflat acum în topurile noastre spune că „un weekend la Mamaia e cât un sezon la Varna“. Cred că acesta este răspunsul. Românii sunt „capră râioasă cu coadă băţoasă“, cum spun bătrânii. Avem nevoie de turişti, mai ales de cei străini, însă nu facem nimic să-i atragem. Nici măcar pe cei autohtoni. Mamaia a devenit staţiune de sfârşit de săptămână, un loc în care patronii de cluburi trăiesc bine, dar cam atât. Eu, recunosc, pot număra pe degete dăţile în care am fost, anul trecut, în Mamaia. Nu-mi mai place. Constanţa nu mai are cu ce să atragă turiştii. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie a fost reabilitat abia anul acesta, zona peninsulară este distrusă, Cazinoul… de nedescris. Ce să vadă turiştii? Noi, localnicii, vedem doar planuri şi aşteptăm să fie puse în aplicare. Ei văd doar gropi şi ruine. Bineînţeles, Constanţa mai are încă aerul acela boem în zona peninsulară, iar acum miroase minunat a tei. Aş vrea să se înţeleagă faptul că oraşul nostru nu este urât, ci doar, din punctul meu de vedere, defectuos administrat.

Octavian CURPAŞ: Am omis să vă întreb dacă cunoaşteţi limbi străine şi care sunt acelea.

Corina SAMOILĂ: Franceză, engleză şi puţină spaniolă. Îmi place foarte tare portugheza, mi-ar plăcea să o învăţ.

Octavian CURPAŞ: Ce ţări aţi vizitat până în prezent?

Corina SAMOILĂ: Nu am călătorit foarte mult. Nici pe departe atât cât mi-aş fi dorit. Am fost, cu autocarul, în Franţa. Aşa că am văzut Ungaria, Austria, Germania…

Octavian CURPAŞ: Ce destinaţii preferaţi pentru viitor?

Corina SAMOILĂ: Oriunde am de văzut ceva frumos şi interesant.

Octavian CURPAŞ: Aveţi şi un blog personal, https://coripucca.blogspot.com/. Ce ne puteţi spune despre conţinutul lui? Când l-aţi conceput şi cu ce scop?

Corina SAMOILĂ: Am început să scriu pe blog din dorinţa de a nu mă plafona cu textele făcute pentru job. Când scrii pentru tine şi pentru sufletul tău este altceva, când nu te presează nimeni şi nimic, când poţi să-ţi pui sufletul în cuvinte. Am scris destul de mult într-o perioadă, iar blogul mi-a devenit confident. Am scris poveşti adevărate amestecate cu poveşti închipuite, părţi din viaţa mea, din sufletul meu. Nu am mai scris de câtva timp, însă postez mâncărurile pe care le prepar. L-am transformat în blog de bucătăreasă începătoare.

Octavian CURPAŞ: Cum vă petreceţi timpul liber? Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Mai nou îmi place foarte tare să gătesc pentru iubitul meu. Este noua mea pasiune. Mă cred un mic Master Chef. Îmi place foarte tare să citesc, să ascult muzică şi să călătoresc. Însă, pentru toate este nevoie de timp.

Octavian CURPAŞ: Fiindcă aţi adus vorba, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre iubitul dumneavoastră. Cum priveşte meseria de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Iubitul meu, Cătălin, munceşte la fel de mult ca şi mine, deci ne vedem seara, acasă. Ne leagă o poveste de mai bine de 8 ani, ca un film. Cred că dacă ne-am pune pe scris am scoate un roman, în adevăratul sens al cuvântului, din povestea noastră. Dar, simt că ne-am găsit liniştea şi când ajung acasă, relele zilei nu mai există. Acasă este raiul pe pământ. Asta este tot ce contează.

Octavian CURPAŞ: Ce fel de muzică ascultaţi?

Corina SAMOILĂ: Am fost o adolescentă îndrăgostită de Jim Morrison şi de Kurt Cobain. Ascult rock, mai ales dintr-acela vechi, Janis Joplin, Led Zeppelin, The Doors, dar şi blues, latino şi mai toate genurile de muzică, mai puţin house şi manelele care au făcut celebră România.

Octavian CURPAŞ: Planuri de viitor? Puteţi să ne împărtăşiţi câteva dintre ele?

Corina SAMOILĂ: Îmi doresc să fim sănătoşi, eu şi ai mei. Cred că este cel mai bun plan de viitor. În plus, aş vrea să am mai mult timp pentru viitoarea mea familie.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona, SUA

30 iunie 2012

PS: A fost flatant, interesant şi puţin stânjenitor, fiind prima dată intervievat, în loc de persoana care adresează întrebările. Am descoperit că este mai greu să răspounzi decât să întreb. Mulţumesc, Octavian Curpaş :)

I think my body is rejecting me

Revendicarea „Reginei Maria“

Oraş turistic fără cinematografe. Pare o imagine ireală. Însă, din nefericire, Constanţa a mai rămas cu un singur loc unde cinefilii se pot duce să vizioneze filme pe marele ecran. O parte închiriate, o altă parte retrocedate, sălile constănţene de cinema au dispărut încet, încet, de pe harta oraşului. Afectaţi sau nu, locuitorii Constanţei parcă încep să ducă dorul unui cinematograf, loc de întâlnire, de distracţie şi de naştere a idilelor, înainte de 89.

Una dintre sălile de cinema retrocedate în urmă cu câţiva ani este şi fostul cinematograf Majestic. Cine a putut uita clădirea de pe strada Ştefan cel Mare, unde tinerii se adunau pentru a vedea filmele în vogă ale vremii. Numit pe rând „Regina Maria, apoi „Progresul“, pentru ca să ajungă la „Majestic“, cinematograful a fost revendicat şi retrocedat de către Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmului (RADEF) RomâniaFilm, în anul 2003. Prin procesul verbal de predare-primire numărul 2215 din 16 iulie 2003, cinema Majestic a intrat în posesia Gherghinei Anton, o bătrână constănţeancă, reprezentată de doi procuratori, Cornel Dan şi Despina Elena. Actele au dovedit că bătrâna, domiciliată la acea dată pe strada Soveja nr. 25, ap 29, este moştenitoarea de drept a imobilului construit în 1911, cu o suprafaţă de 904,3 metri pătraţi. Documentele ataşate dosarului de predare-primire arată faptul că, în 1911, Chiriac Savopol a vândut Mariei Kalust Anton o clădire cu două etaje pe strada Griviţei, compusă din patru camere cu o sală la etaj. De asemenea, pe 23 septembrie 1929, Grigore Vasile şi Athina Sotir Hristu îi vând lui Kalust Anton imobilul din strada Ştefan cel Mare nr. 29, colţ cu General Manu, imobil denumit la acea dată „cinema Regina Maria“.

Despina, „nepotul“ Gherghinei

În anul 1940, în foaia de date pentru înscriere în Cartea Funciară, proprietarii clădirii figurează, după decesul lui Kalust Anton, Eduard şi Manuel K. Anton. Cu primul dintre cei doi s-a căsătorit Gherghina şi, astfel a devenit moştenitoarea clădirii după decesul soţului. Clădirea a intrat în posesia statului prin decretul 92 din 1950 privind naţionalizarea încăperilor cu destinaţie de locuinţă şi apoi, a intrat în patrimoniul RADEF RomâniaFilm, din cauza destinaţiei de exploatarea filmului. După ce a reuşit să-şi recupereze bunul moştenit, ajutată fiind de Dan Cornel şi de Elena Despina, sora controversatului om de afaceri constănţean, George Despina. Dealtfel, se pare că acesta din urmă s-a mândrit de câteva ori că cinematograful va intra pe mâinile sale, pentru că Gherghina Anton ar fi mătuşa sa. Oricum, ajutată de cei doi procuratori, cărora le-a dat drepturi depline pentru a o reprezenta, bătrâna a reuşit să-şi recapete cinematograful. Printr-o procură specială, Gherghina Anton i-a împuternicit pe cei doi procuratori cu puteri depline pentru a rezolva problema preluării sălii Majestic de la RADEF. Însă se pare că, până la urmă, treaba lui Dan Cornel şi a Elenei Despina era de a înlesni retrocedările pe numele bătrânei, pentru ca apoi să cumpere de la aceasta imobilele şi terenurile reposedate.

Slabu, „cinefil“ de vază

Afacerea a fost profitabilă pentru Despina şi Dan, din moment ce, la foarte puţin timp după ce Gherghina a fost pusă în posesie, clădirea a fost vândută preşedintelui clubului CS Tomis, Gheorghe Slabu. În conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi cei doi procuratori, Slabu a plătit pentru clădirea familiei Anton nu mai puţin de 250.000 de dolari, echivalentul, la acea dată, a opt miliarde două sute douăzeci şi cinci milioane de lei. Din întreaga sumă, 40% i-a revenit lui Cornel Dan, iar diferenţa de 60%, Elenei Despina. Apoi, după ce a închis cinematograful, Slabu a pus bazele centrului comercial Prestige, care tronează şi acum pe locul fostei săli de cinema. Conform unei declaraţii semnate de aceeaşi Gherghina Anton, bătrâna declară pe proprie răspundere că a primit de la cei doi, Cornel Dan şi Elena Despina, „sumele cu titlu de preţ pentru următoarele imobile: imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare nr 39 (colţ cu General Manu) - Cinematograful Majestic, imobilul teren în suprafaţă de 414,28 mp, lotul 9, careul 24 şi construcţie situate în staţiunea Mamaia cunoscut sub denumirea de Vila Albastră, imobilul situat în Constanţa, str. Griviţei nr. 9, imobilul situat în Constanţa, str. Gen. Manu nr. 18 şi terenul extravilan în suprafaţă de 35 ha situat în localitatea Lazu, com. Agigea, jud. Constanţa cu care sunt de acord să le vândă conform mandatului pe care l-am dat acestora şi nu mai am nici un fel de pretenţii de la aceştia cu privire la imobilele descrise mai sus“.

BZC - 14 nov 2007

Ce am mai gătit: Coconut Cheesecake

Nu este prima dată când fac cheesecake. Prima încercare a fost aceasta: http://www.ebucataria.ro/articole/426/cheesecake-cu-ciocolata.html . Şi a doua, şi a treia :)) Este un cheesecake foarte bun. Totuşi, azi am încercat altceva: http://www.bucataras.ro/retete/coconut-cheesecake-19417.html. Dar am făcut nişte modificări: am pus 2 pachete de biscuiţi digestivi. Adică 180 gr. Am mărit şi cantitatea de unt. Pentru glazură am pus ciocolată neagră, dar şi o lingură mare de Nutella. De asemenea, am adăugat la cremă nişte esenţă de vanilie şi am pus mai multă nucă de cocos.
Un desert răcoros şi uşor de făcut, merită încercat :)

MIRUnăţii

Am descoperit-o pe Miruna pe Facebook, iar minunăţiile din poze m-au fascinat.Acum am şi eu!!! :D Şi sunt tare fericită. sunt nişte... MIRUnăţii. http://kimirubijoux.blogspot.com/