luni, 4 februarie 2008

Mai avem nevoie şi de iarbă?

uneori chiar mă satur să mă întreb chestii d-astea! serios acum. stau în Constanţa, oraş frumos şi destul de aerisit. sau cel puţin aşa era în amintirile mele de copil. ştiu că ieşeam la joacă, împreună cu Andreea şi Luci (o să povestesc mai pe larg despre ei) şi ne jucam în parcul dintre Tomis I şi Tomis II. iarbă, aer curat... ce mai, tot tacâmul. îmi aduc aminte mirosul pe care copacii din parc îl răspândeau, nu pot să uit că ne murdăream hăinuţele cu verdele ierbii şi că ne bălăceam pe ascuns picioarele în apa fântânii de vis-a-vis de cofetăria Amfiteatru. Licuţă al meu (tataia faristu`) i-a spus parcului ăla Maracana, de când mă ştiu eu. chiar n-am idee de ce a asemuit locul nostru de joacă celebrului stadion, dar acum, după atâţia ani mă gândesc că, într-adevăr, locul a fost arena năzdrăvăniilor noastre. mă uit cu drag acum (chiar dacă atunci m-a durut îngrozitor şi probabil că am bocit pe măsură) la semnul pe care încă îl am în genunchi. am căzut şi pielea mi s-a zgâriat într-un pătrăţel prefabricat care forma modelul de pe pavajul din parc. mereu căutam castane, asta îmi aduc aminte şi ne uitam oarecum speriaţi dar şi fascinaţi în acelaşi timp la bătrâneii care jucau table sau şah pe lângă noi. uneori ne enervau pentru că nu puteam sta pe bănci din cauza lor. era teribil. ne ascundeam printre copacii cu trunchiuri groase, culegeam floricele şi admiram, chiar n-am idee de ce, mâlul strâns pe fundul fântânii. de fapt ne amuza faptul că, dacă întram cu picioarele în apă, alunecam şi făceam clar o năzbâtie ce se putea lăsa cu o pedeapsă. fapt de un foarte mare curaj :)) poate că povestirea mea pare haotică şi fără noimă, poate că amintirile copilăriei mele nu au importanţă, însă mă uit acum la parcul care mi-a fost loc de joacă şi mi se face milă. nu simt asta doar pentru că nu mai văd locul luminos şi dătător de zâmbete, ci pentru că micuţii de acum nu mai au şansa pe care noi am avut-o. la Revoluţie eram într-a doua. ţin minte un vers din toată perioada de dinainte de evenimentele din decembrie: "Slavă, slavă, pururi slavă celuri ce ne-a dezrobit, slavă, slavă pururi slavă, neînvinsului partid“. mai reţin cozile la care mă ducea mamaia şi desenele cu Mihaela. ştiu că aştepta seara, după telejurnal, ştirile sportive, care nu se transmiteau mereu. mai ţin minte cum nu aveam lumină şi multe altele, însă aveam aer. nu plâng după comunism, pentru că nu îmi permit. nu am suferit din cauza lui, dar ştiu că multi au simţit dureri de nedescris. nu deplâng o perioadă anume, ci situaţia în care a ajuns iarba acum. ca o paranteză, când venise vremea să mă pregătesc pentru facultate, auzisem că într-un an s-a dat un subiect care mie mi s-a părut ciudat: să scrii cam ce gândeşte un fir de iarbă. acum chiar ar fi un exerciţiu interesant, nu? poate dacă mai marii urbei s-ar obliga măcar pentru cinci minuţele să gândească în locul unui fir de iarbă, alta ar fi situaţia. dar nu! noi facem foişoare, blocuri, mall-uri, biserici... şi multe altele. o să ajungem, peste câţiva ani, să umblăm cu tubul de oxigen după noi. mai bine m-aş muta pe Marte