vineri, 30 mai 2008

Reacţii la sufletul pereche

Alinutza Alina: cu sufletul pereche..
Alinutza Alina: dc il astepti si il cauti niciodata nu o sa apara..
corinutza samoila: pai nu`l gasesc si nu`l caut
corinutza samoila: era doar o idee
corinutza samoila: ...
corinutza samoila: un subiect
corinutza samoila: nimic mai mult
corinutza samoila: m`am analizat pe mine, dar nu am spus ca eu caut asta
Alinutza Alina: nu esti singura
Alinutza Alina: doar stii f bine
Alinutza Alina: toti intr-un fel sau altul..barbati sau femei..ni-l cautam
Alinutza Alina: s ne mai si dorim sa il gasim..c
orinutza samoila: eu nu cred in perechi d`astea
corinutza samoila: cred in intamplari mai degraba
Alinutza Alina: da..
Alinutza Alina: pai s eu la fel
Alinutza Alina: ai zis bine
Alinutza Alina: ca eu nu stiam cum sa ma exprim..
corinutza samoila: chestia cu perechea e doar in capul nostru
corinutza samoila: vrem sa credem in sufletul pereche
corinutza samoila: dar nu exista
corinutza samoila: e o chestie de conjunctura
Alinutza Alina: da ..conjunctura exact :D

Scrieri la care ţin

Gil Dobrică: „Marele val de fustiţe, de hip-hop şi dance reprezintă o mare păcăleală“

# Maestrul Gil Dobrică este unul dintre cei mai longevivi artişti autohtoni # Cu o carieră începută în 1961, marele cântăreţ încântă, şi după atâţia ani, iubitorii de muzică soul şi rythm & blues

Intro

Având strungăria ca meserie de bază, Gil Dobrică a rămas în memoria iubitorilor de muzică din România ca unul dintre cei mai buni interpreţi de soul şi rythm & blues. Spune că talentul nu se învaţă la şcoală şi că valul de muzică „uşoară“ din ultimii ani este trecător.

De unde a început să se creeze brand-ul Gil Dobrică?

Eu am început în 1961, venind de la ţară. Atunci am avut prima dată contact cu oraşul, cu Craiova. Tinerii ascultau Beatles. Am ascultat fel de fel de muzică şi am ales ce îmi venea mie mai bine la glas. Am fost un tânăr venit de la ţară, care a făcut o şcoală de meserii, strungăria.

Are talentul legătură cu studiile?

Nu cred că are. Sunt zeci şi sute de talente făcute. Câte unii fac de la 7-8 ani vioară, pian, studiat şi parastudiat la şcolile populare de artă şi la cele de muzică, la conservator. Sunt talente cultivate şi canalizate. Nativii sunt cu totul altceva.

Acum există talente naturale, dar şi multe fabricate. Cum ne mai putem da seama de diferenţa dintre ele?

Foarte simplu. Eu cânt live. Marele val de fustiţe, de hip-hop şi dance, trupe care au apărut după 90 la contactul cu occidentul, reprezintă o mare păcăleală. Şi este păcat, pentru că oamenii au venit şi încă mai vin la spectacole. Ei plătesc şi nu se cuvine să cânţi cu banda, să îţi baţi joc de ei. Eu cânt „pe bune“ de 44 de ani, şi aşa voi face până voi muri.

Care este diferenţa dintre lumea muzicală dinainte şi de după Revoluţie?

Artiştii români au căzut într-o neagră sărăcie şi mizerie după 1989. Mari actori, mari cântăreţi, artiştii în general, mor de foame, cu nişte pensii de mizerie. Au murit mulţi singuri şi nimeni nu a mişcat un deget. Acum au înflorit manelele, lăutăria proastă, hip-hop-ul, fustiţele scurte şi bâţâielile din şolduri. Toate sunt la fel şi nu rămâi cu nimic în urma lor.

Totuşi, generaţia tânără are şi exemple bune.

Da, uite... tinerii care au participat la Eurovision... Mihai Trăistariu. Cei ca el ridică ştacheta.

Aveţi o carieră longevivă şi aţi văzut multe lucruri întâmplate în muzica din ţara noastră. Aţi putea să ne faceţi o cronică a acesteia?

În 1961, când am ajuns în Craiova erau în floare festivalurile de la Braşov şi cel de la Mamaia. Era o modă. Erau peste tot festivaluri... la Corabia, la Amara. Era dorinţa de afirmare, nu erau selecţii şi preselecţii, de la copii de 7-8 ani. Este jenant să îi pui să se comporte pe cei mici ca oamenii mari şi să-i pui să mişte din umeri şi din şolduri ca Shakira. Atunci, selecţia era naturală. Aşa a fost până în 1989. Odată cu pătrunderea culturii occidentale s-a văzut cât de izolaţi eram. Nu vedeam decât Bulgaria, nici o altă ţară străină, decât cele din zona socialistă. La revoluţie s-a văzut că bătrânele doamne ale cântecului chiar sunt bătrâne. Trebuia un suflu nou, cu oameni noi, cu aparatură performantă. Aşa am ajuns, după mulţi ani de trudă, la Eurovision. Compozitorii nu mai compun nici ei ca înainte. Odată cu trasul nostru pe linia moartă a fost nevoie să promoveze ceva şi i-au ales pe cei care cântă muzică facilă. De 40 de ani, eu am fost martorul la naşterea şi la moartea a zeci de trupe. La noi, au fost nevoiţi să-i promoveze. Marea baftă a lor a fost că au luat contact cu arta de afară, cu realitatea occidentală, unii s-au procopsit cântând la coloniile de români din occident.

Cum a fost să jucaţi în „Nea Mărin miliardar“?

Eram cunoscut în ţară, dar nu aveam ştampila televiziunii. Aveam multe turnee. Cântam la barul Paradis, în Jupiter, iar Sergiu Nicolaescu era la final de filmări la „Nea Mărin“ şi căuta o moacă. M-a găsit acolo şi m-a pus să-i cânt ceva. I-am cântat vreo patru cinci piese şi s-a oprit la „Babyface“, melodia pe care o interpretez în film. Eram tânăr, bronzat, subţire, în vână, în filmul ăla. Aşa a ieşit cea mai mare comedie a tuturor timpurilor.

Erau artiştii nevoiţi să se supună regimului în timpul lui Ceauşescu?

Majoritatea erau angajaţi la diverse teatre. Am avut mari probleme toată viaţa, pentru că ei spuneau că îi sfidez. Cu securitatea nu am avut, însă, mari probleme. Regimul spunea să cântăm 90% în româneşte, numai că în baruri era imposibil, pentru că era plin de străini. Eu am fost un rebel, care şi-a cântărit şansele. Nu am avut intrare în televiziune decât în 1978 cu „Hai acasă“, melodie de un mare succes, compusă de John Denver.

Cum v-a marcat perioada pe care aţi petrecut-o în Cenaclul Flacăra?

A fost o perioadă foarte înfloritoare. Aveam turnee prin ţară, iar Adrian Păunescu le organiza foarte bine. Aveam multe deplasări. În 1977 a început toată nebunia. Aveam şi eu „felia“ mea de muzică americană. Cenaclul a lansat vedete, mari nume ale muzicii româneşti. Lumea era flămândă după astfel de spectacole.

------------------------------------------------------------------------------------------------

Cristi Iacob: „Îi urăsc pe cei care fac o carieră din a-şi înjura ţara“

Chapeau

Actor la Teatrul Mic din Bucureşti, Cristi Iacob s-a remarcat, totuşi, ca prezentator al unor concursuri la Pro TV, în anii de debut ai acestei televiziuni. Se prezintă ca fiind un nonconformist. Trăieşte cu pasiune şi a lucrat cu unii dintre cei mai mari regizor ai ţării şi ai lumii, Sergiu Nicolaescu şi Francis Ford Coppola. Cu primul a lucrat la pelicula „15“, o poveste de dragoste care se derulează în timpul Revoluţiei din 1989 şi în care le-a avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Despre cel din urmă spune că a fost îndrăgostit platonic. Citează din Ţuţea şi din Nietzsche şi consideră că românul s-a născut... voyeur. Nu îi plac filmele româneşti premiate la Cannes pentru că, după spusele lui, prezintă „o naţiune defavorizată“. A jucat în seriale TV, cum ar fi „Băieţi buni“ şi „Martor fără voie“, însă nu ar interpreta niciodată un rol în telenovele pentru că cei care o fac sunt „urmăriţi“ de această imagine. Actorul are un rol în piesa „Îmblânzirea scorpiei“ de la Teatrul Naţional Constanţa, rol care i se pare o provocare. Cristi Iacob a acceptat să ne acorde un interviu în care ne prezintă viziunea lui asupra carierei, dar şi a lumii artistice din ţara noastră.

Cum îţi vezi cariera?

Eu nu mă gândesc la cariera mea. Astea sunt prostii. Merg înainte. M-a ajutat Dumnezeu să fac multe lucruri, mai bune, mai proaste, asta publicul decide. Mă şi înspăimântă discuţiile prea serioase. De obicei dobitocii sunt solemni. Nu am o perspectivă asupra mea. E o vorbă a lui Ţuţea care spunea că pentru a vedea lucrurile din jurul tău, trebuie să te pui în paranteză de cele mai multe ori. Altfel, te îndrăgosteşti de tine însuţi, uiţi că sunt oameni în jurul tău, că ai o viaţă de trăit şi o moarte care te aşteaptă, un Dumnezeu care te priveşte şi un soare care te luminează. Altfel, te uiţi în propriul tău buletin şi pierzi timpul sau într-un aparat foto. În loc să te uiţi la culorile toamnei le fotografiezi şi îţi dăruieşti singur pixeli în loc să-ţi dăruieşti o stare sufletească pură.

Lumea te cunoaşte de la emisiunile TV pe care le-ai făcut mai mult decât din piesele de teatru sau din filme.

Din nefericire, nici nu se poate altfel. Statistic vorbind, la teatru vin 300-500 de oameni, depinde câte locuri are sala. La televiziune se uită toată ţara.

Are nevoie un tânăr actor de telenovele şi de reclame pentru a se lansa?

Are, pentru ca să trăiască. Numai că televiziunea nu are suflet, însă teatrul are. Şi este cu dus şi întors. Uite, mă uit la băieţii ăştia din telenovele, care sunt nişte actori buni, dar lumea îi va cunoaşte numai prin prisma telenovelelor. Spre exemplu, Dan Bordeianu, care mi-e bun prieten, va fi cunoscut numai ca băiatul care joacă în nu ştiu ce telenovelă. Este altceva dacă un actor cum este Gheorghe Visu joacă într-un astfel de film, pentru că el este deja un nume. Pe de altă parte, Florin Piersic jr. nu cred că va fi cunoscut numai ca doctorul din „La Urgenţă“, pentru că are în spate multe alte realizări şi, mai mult decât atât, are un nume.

Cum ai ajuns să joci la Constanţa?

M-a rugat Cristi Şofron, directorul adjunct al Teatrului Naţional Constanţa, într-o seară. Se îmbolnăvise unul dintre actori, domnul Nicodim şi m-a întrebat dacă pot să îi ajut. În general îmi plac chestiile de genul ăsta. E ca o ştachetă.

Cum vezi experienţa constănţeană?

Foarte mişto. E un public excepţional aici.

Totuşi, nu se văd prea mult influenţele orientale?

Asta este o chestie valabilă pentru toată ţara, nu numai pentru Dobrogea sau pentru Constanţa. Să vezi ce este pe la Vaslui, încolo, Turnu Măgurele. Sau prin Bucureşti. Pare că este altceva pentru că vezi doar spoiala. Nu numai la Constanţa se ascultă manele. Iar cei care ascultă, nici nu ştiu ce-s alea. Eu ştiu două manele din 1800 şi ceva. Este un gen muzical levantin. Oamenii ascultă aşa ceva pentru că asta le dă societatea. Spre exemplu, eu pot să trăiesc cu o puştoaică de 15 ani, dar dacă difuzez asta pe un post naţional... e altceva. Eu am voie să fac orice, bineînţeles în limitele legii. Să zicem că am 80 de ani şi trăiesc cu o fetiţă de 18 ani. Ea acceptă, eu accept. Dar nu difuzez asta la televizor pentru că zăpăceşti copiii de cap. Ei nu o să înţeleagă nimic.

Este o tendinţă a românilor spre voyeurism?

În general oamenii sunt voyeurişti. Uită-te la Big Brother. Când nu am o viaţă a mea, prefer să mă uit pe gaura cheii la a altuia şi să comentez.

Ai jucat în „15“, unul dintre cele mai recente filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Cum a fost să lucrezi cu unul dintre cei mai longevivi regizori români?

Filmul este o poveste de dragoste petrecută în zilele Revoluţiei din decembrie 89. A prins la public. Despre Sergiu Nicolaescu, o grămadă de „binevoitori“ mi-au spus că e nebun, că e fascist şi că o să dea cu mine de pământ. Sincer să fiu, nu m-au înspăimântat. Nu aveau cum, pentru că există mereu o cale de comunicare între doi oameni, dacă există şi puţină inteligenţă. Mi-a cerut nişte lucruri foarte grele, le-am făcut şi a fost o reacţie foarte bărbătească şi foarte pe faţă. Nu este un sentimental. Este un foarte bun general. Este un conducător. Gândeşte-te că, dacă din 300 de soldaţi pe care îi filmezi, unul se scobeşte în nas, s-a dus totul. Sau când ai 2000 de figuranţi. În cazuri d-astea, trebuie să fii comandant de oşti. Este o personalitate extrem de puternică, te calcă dacă nu este bine.

În „15“ le-ai avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Cu care dintre ele te-ai înţeles mai bine?

Mă înţeleg foarte bine cu toate trei. Dacă mă întrebi care îmi place mai mult pot să îţi spun că Mihaela îmi este prietenă de foarte mulţi ani. Sunt trei femei puternice. De Mihaela am fost şi îndrăgostit. Platonic. Cu Ioana am fost coleg. Ne-am înţeles foarte bine pentru că în general sunt un partener bun şi nu am fiţe.

Cum a fost trecerea de la Sergiu Nicolaescu la Francis Ford Coppola? Există vreo comparaţie între cei doi?

Bineînţeles. Orice lucru este comparabil pe lumea asta. Sigur, „Naşul“ este „Naşul“ şi „Mircea“ este altceva. Să lucrez cu Coppola a fost foarte frumos. Ce este frumos la el este că din primele cuvinte el este cel care reducea distanţa între faptul că el este cel care a făcut „Naşul“ şi „Apocaypse Now“ şi că tu eşti un actor din Galaţi. Pe de altă parte, Frydrich Nietzsche are un aforism care este foarte mişto: „Este uşor să fii modest când eşti celebru“. Altfel... a fost o atmosferă foarte caldă la filmări.

Ai jucat în două seriale mai cunoscute. Ce au însemnat ele în cariera ta?

Când îmi place scenariul, mă duc. Orice lucru este binevenit. Sigur, reclamă am făcut o singură dată şi nu o să mai fac toată viaţa, pentru că este ridicol sistemul. Este o porcărie pentru că plătesc foarte prost şi îşi bat joc de noi. Gândeşte-te că pentru un minut de publicitate în prime time se plătesc câteva mii de euro şi tu primeşti o sută de euro. Şi te mai şi arată lumea pe stradă dup-aia.

Ce înseamnă pentru cinematografia românească valul ăsta de filme autohtone date pe TV?

O gură de aer, asta înseamnă.

Ce părere ai despre filmele româneşti care au ajuns la festivalul de la Cannes în ultimul timp?

(Râde) Oricum suntem o naţiune chipurile defavorizată. Sunt oportunităţi şi sunt anumiţi regizori care profită de ele. Arată mizeria de aici, de parcă afară ar fi altfel. Parisul este cel mai împuţit oraş în care am fost vreodată. Nu aş sta nici să mă baţi acolo. Pute. Intri la metrou şi îţi vine să verşi. La noi e mult mai curat. Îi urăsc pe cei care fac o carieră din a-şi înjura ţara. Nu este normal. Uită-te la Nae Caranfil, unul dintre cei mai importanţi regizori tineri. El nu îşi înjură ţara. Te face să râzi, ceea ce este cu totul altceva. Când vezi „E pericoloso sporgersi“ care este un foarte bun film, sau „Filantropica“ sau „Asfalt tango“ care sunt unele dintre filmele lui excepţionale nu simţi că îşi înjură patria. Nu numai la noi este mizerie şi nu numai la noi mor oamenii pe stradă.

Multă lume nu ştie că ai scris versurile cântecului „Hotel Cişmigiu“ al formaţiei Vama Veche. Care este povestea versurilor?

Este un cântec pe care l-am scris când eram în facultate. Într-adevăr multă lume nu ştie că versurile sunt ale mele. Tudor Chirilă m-a întrebat dacă poate să-l cânte şi am fost de acord. Povestea a fost sinistră. O fată a căzut pe lift, pentru că uşile de la etajul 3 nu se închideau. A stat vreo 2 ore acolo, fără să o audă nimeni. Oricum, aia a fost o stare de spirit, pentru că noi stăteam acolo. A fost mai mult o chestie personală. Totuşi, eu nu aş cânta aşa ceva, pentru că este ca o chestie de tabără, nu pentru public. Ca şi Mihai Mărgineanu, care îmi este prieten. Gore din Chitila cântam împreună. Şi Zavalaidânga tot de la mine ştie şi de la Constantin Florescu. Sunt nişte porcării pe care le cânţi în tabără. Sigur, el e un soi de şmecher, pentru că iese la suprafaţă „pantelimonezul“ din el. Bravo lui, să câştige bani pe chestia asta. Măcar are umor.

Ce planuri de viitor ai?

Fac un serial pentru Pro TV, foarte frumos. Am făcut şi un documentar în Mexic despre civilizaţia maya. Sculptez. Cânt. Am o grămadă de preocupări.

--------------------------------------------------------------------------------------------

toSalvaţi faleza nord!

# Cotidianul ZIUA de Constanţa lansează un apel pentru a le aduce aminte oamenilor importanţa mării şi a plajei în vieţile lor # Împreună cu cei care au fost aleşi să aibă grijă de oraş şi cu instituţiile care ar trebui să aibă ca obiectiv principal păstrarea şi promovarea acestor adevărate averi ale oraşului, putem readuce soarele şi pe plaja şi faleza „Trei papuci“ # Acest loc a fost în trecut Mamaia celor care nu se aflau în concediu la mare, locul în care localnicii preferau să se „ascundă“ de agitaţia cotidiană şi să-şi petreacă măcar o oră în intimitate cu marea # Bucăţi de nisip, golfuleţe formate de diguri, frânturi decupate parcă din paradis, au fost multă vreme refugiile băştinaşilor, după o zi plină de căldura verii, dar şi agitată din cauza valurilor de „sezonişti“ # Acum, pe locurile îndrăgite domnesc stâncile aduse de furtuni, dar şi mormane de gunoaie # Ceea ce în trecut era un adevărat paradis a început să se transforme într-un depozit imens de deşeuri # Plaja „Trei papuci“ şi faleza din apropierea ei arată acum ca un loc uitat de lume şi oferă o privelişte înspăimântătoare # Ceea ce s-a dorit să fie la un moment dat începutul unei faleze amenajate, acum s-a transformat într-un morman de scări dărâmate, aranjate parcă fără noimă de o forţă supranaturală

Chapeau

Peisajul sălbatic şi liniştea pe care plaja şi faleza „Trei papuci“ le ofereau constănţenilor sunt beneficii de mult timp uitate. Mizeria a luat locul nisipului, iar stâncile aduse de furtunile de peste an nu permit nici măcar plimbarea. Locul ferit de zgomotul oraşului, din spatele blocurilor cartierului constănţean Faleză Nord s-a transformat, treptat, dintr-un colţ de paradis, într-o „gură de iad“. Cotidianul ZIUA de Constanţa lansează un apel către toţi cei care iubesc marea şi care au admirat măcar o dată frumuseţea şi sălbăticia plajei „Trei papuci“, către autorităţile publice locale şi judeţene şi către toţi cei care au puterea de a face ceva în această privinţă. Împreună putem readuce strălucirea locului care ne oferea în trecut liniştea binemeritată după o zi călduroasă de vară, dar şi pacea regăsită după o perioadă agitată.

Marea a fost mereu aliatul constănţeanului. Iubită mai mult iarna decât vara, adorată şi conştientizată ca o prezenţă permanentă, ca parte din fiinţa celui care îşi duce traiul pe malul sau în apropierea ei. Cei care trăiesc aici o apreciază, o iubesc şi în extrasezon, nu numai în zilele însorite în care oferă o binemeritată răcoare. Farmecul oraşului nostru ar fi ştirbit fără mare, fără mirosul sărat, dar şi în lipsa nisipului mângâiat de valurile înspumate. Plaja, ca o continuare a Mării Negre, face parte din fiinţa ei. Locuitorii Constanţei aleg, de cele mai multe ori, locurile retrase, puţin ştiute de cei care „invadează“ litoralul vara, pentru a face plajă. Bucăţi de nisip, golfuleţe formate de diguri, frânturi decupate parcă din paradis, au fost multă vreme refugiile băştinaşilor, după o zi plină de căldura verii, dar şi agitată din cauza valurilor de „sezonişti“. Omul care locuieşte la mal de mare o preţuieşte şi preferă să îi simtă din plin binefacerile. O savurează ca pe un pahar de vin vechi, o include în fiinţa lui. Din păcate, după o perioadă în care chiar şi aceste adevărate colţuri de rai fuseseră îngrijite şi cât de cât amenajate, nepăsarea unora le-a adus la stadiul de gropi de gunoi. Adevărate pubele în aer liber, în care putem găsi orice lucru nefolositor din gospodăriile celor care locuiesc în apropiere. Într-adevăr, unele bucăţi de plajă au fost amenajate şi îngrijite.

Paradis în destrămare

Printre singurele peisaje sălbatice ce aparţin litoralului Mării Negre, aşa-numita plajă „Trei papuci“ este cea mai cunoscută şi mai iubită de către constănţeni. Ascunsă în spatele blocurilor cartierului Faleză Nord, întinderea de nisip a constituit refugiul pentru multe generaţii de constănţeni. Devenise Mamaia celor care nu se aflau în concediu la mare, locul în care localnicii preferau să se „ascundă“ de agitaţia cotidiană şi să-şi petreacă măcar o oră în intimitate cu marea. Fiecare colţişor de nisip, fiecare stâncă ieşită din mare, erau considerate „inamicele“ celor mai în vogă astfel de locuri din lume. Pentru că nu conta locul. Important era faptul că „marea noastră“ se afla lângă noi. Degradarea a început treptat. Furtunile de peste iarnă au adus din ce în ce mai multe stânci la mal. Nisipul s-a pierdut sub valuri, iar apa sărată a devenit stăpână în multe porţiuni. Malul, format în cele mai multe părţi din lut a început să se surpe sub greutatea anilor şi sub asediul valurilor. Problemele au început să apară una după alta, iar ceea ce în trecut era un adevărat paradis a început să se transforme într-o „gură de iad“. Plaja „Trei papuci“ şi faleza din apropierea ei arată acum ca un loc uitat de lume şi oferă o privelişte înspăimântătoare. Ceea ce s-a dorit să fie la un moment dat începutul unei faleze amenajate, acum s-a transformat într-un morman de scări dărâmate, aranjate parcă fără noimă de o forţă supranaturală. Pentru că, dacă stai să priveşti acum plaja şi faleza „Trei papuci“ nu îţi poţi imagina că forţa omului a putut produce un asemenea dezastru. Cu toate acestea, distrugerile nu le sunt chiar străine celor care „sălăşluiesc“ în zonă.

Copiii post-decembrişti au distrus realizările comunismului

An de an, zilele şi mai ales nopţile călduroase de vară scot afară din casă „găştile“ de tineri care locuiesc în cartierul Faleză Nord. Copii cărora întunericul serii le-a umbrit de multe ori şi gândirea şi care au început să distrugă amenajările realizate pe vremea regimului comunist. Pentru că după Revoluţie, partea aceea de oraş a fost uitată. Şi-au adus aminte numai cei care, nu se ştie în ce mod, au putut pune mâna pe terenul aflat în apropierea digului, pentru a-şi construi adevărate palate. Vilele ultramoderne nu se potrivesc, însă, cu peisajul dezolant. Gunoiul pare adunat în acele locuri de mulţi ani, buruienile au invadat orice colţişor. Cu toate că peisajul este cutremurător, într-o parte a plajei au apărut două beach baruri. Nisipul este cât de cât curat, iar două tractoare tronează în peisaj, ca un semn al interesului ce îl arată cei care au închiriat zona. Totuşi, şi în această bucăţică aproape amenajată, majoritatea celor care vin să facă plajă sunt tot locuitorii din zonă. Turiştii preferă agitaţia şi zumzetul staţiunilor, însă constănţenii vor numai să „simtă“ marea. Singurii care pot face ceva pentru a repara dezastrul din această zonă a Constanţei, suntem noi, cei care cunoaştem şi iubim marea. Împreună cu cei care au fost aleşi să aibă grijă de oraş şi de instituţiile care ar trebui să aibă ca obiectiv principal păstrarea şi promovarea acestor adevărate averi ale oraşului, putem readuce soarele şi pe plaja şi faleza „Trei papuci“. Astfel, cotidianul ZIUA de Constanţa lansează un apel pentru a le aduce aminte oamenilor importanţa mării şi a plajei în vieţile lor. Faceţi
tot ce vă stă în putere pentru a salva faleza nord!

----------------------------------------------------------------------------------------

Rada din musicalul Şatra

Lavinia Răducanu, în spiritul romanes în viaţă şi pe scenă


Chapeau

Lavinia Răducanu este o tânără artistă de 26 de ani din Arad. Ea interpretează rolul Rada din piesa Şatra, care a avut premiera săptămâna trecută la Teatrul Naţional Constanţa. Lavinia este de etnie rromă şi emană forţă, optimism şi dragoste pentru neamul din care se trage. Este mândră de apartenenţa sa etnică, însă recunoaşte că acest fapt a fost uneori o piedică. Este studentă în anul V la Conservatorul din Timişoara şi face în fiecare săptămână naveta pentru a încânta cu rolul său publicul constănţean. Până la 20 de ani a fost pianistă de concert, a trecut la operă şi acum la teatru. Lavinia Răducanu a acceptat să ne acorde un interviu, în care ne vorbeşte despre debutul său în actorie, despre viaţa unui artist de etnie rromă şi despre plăcerea de a fi pe scenă.

Cum ai ajuns să joci rolul Rada?

Prin Beatrice Rancea, regizoarea spectacolului, care, de altfel, îmi este şi o prietenă foarte bună. Şatra pentru mine este prima intrare în scena teatrului. Eu, la bază, sunt solistă de operă.

Cum a fost contactul cu teatrul?

Eu am întâlnit-o pe Beatrice acum doi ani, în Timişoara. Joc acelaşi rol şi pe scena Teatrului Maghiar de acolo. Interpretez în limba maghiară, care îmi este total necunoscută. Din fericire, am primit tot ajutorul din partea partenerului meu, de aici şi de acolo, Andras Demeter. Cu Beatrice m-am întâlnit, ne-am plăcut, ne-am împrietenit, însă ea căuta atunci actriţe de origine maghiară pentru rolul Rada. Eu îi tot fusesem recomandată şi din cauza apartenenţei mele etnice. Aşa că îi cam apăream în toate drumurile. Mi s-a propus la un moment dat să o ajut, ca stil, ritm şi muzică. Atât am făcut iniţial. Apoi, s-a hotărât să joc eu rolul Rada. De atunci, între mine şi Beatrice s-a creat o legătură cu totul şi cu totul specială. Dacă nu erau ea şi partenerul meu, nu cred că făceam faţă rolului. Eu, deşi am mai păşit în scenă, mi-am dat seama că opera este cu totul altceva decât teatrul.

În ce fel diferă opera de teatru?

Pe scena teatrului liric s-a uitat să se mai joace. Sunt foarte rari soliştii care cântă şi joacă în acelaşi timp. Marea majoritate se axează numai pe partea interpretativă, muzicală. Şi asta reprezintă o mare pierdere pentru spectacol. Foarte mulţi schiţează rolul pe care îl joacă.

Actoria a fost un vis mai vechi?

Nu m-am gândit vreodată să fac actorie. M-a prins „microbul“ ei, dar am unele rezerve, pentru că nu am studii de specialitate. Rolul Rada este unul în care mă regăsesc. L-am îmbrăcat total. De aceea am fost aleasă eu. Nu mai trebuie să duc o luptă inutilă pentru a învăţa cum să mă mişc, cum să mă port sau cum să vorbesc. Acolo sunt inserate foarte multe fraze în limba romanes şi nu a mai trebuit să învăţ. Însă, intrarea într-un alt rol, de o altă factură, probabil că mi-ar crea probleme. Dacă în faţa mea nu ar fi Beatrice, nu ştiu dacă aş mai face actorie. Deja în piesa asta nu se mai simte lipsa mea de experienţă în domeniu. În rolul asta, eu mă simt acasă. Mă comport exact ca în şatră.

Ai trăit vreodată în stilul ăsta nomad, în şatră?

Cu toate că sunt născută în Slobozia, crescută în Buzău, apoi mutată în Arad, primul an de facultate l-am făcut în Oradea, apoi m-am transferat în Timişoara şi acum am ajuns în Constanţa, nu am avut viaţa nomadă specifică celor din etnia din care fac parte. Însă cunosc foarte bine obiceiurile, tradiţiile care sunt foarte frumoase, care sunt foarte greu de urmat în zilele noastre. Fetele în special sunt crescute cu stricteţe, au o anumită educaţie, însă, în momentul în care „ies în lume“ uită de obiceiurile noastre. Şi eu sunt un exemplu de acest fel. Trăiesc printre străini, nu între ai mei.

Cum ai ajuns să spargi „tiparul“ fetei de etnie rromă?


Pe mine, Dumnezeu m-a binecuvântat cu o familie minunată şi cu nişte părinţi extraordinari. La noi, familia este mai mult decât mamă şi tată. Când spun familie mă gândesc la unchi, mătuşi, veri, la neamuri. Noi suntem un tot unitar, chiar dacă suntem unul într-o parte şi unul în alta, suntem foarte apropiaţi. În ceea ce priveşte cariera şi educaţia, eu am fost sprijinită foarte mult de ei. Sunt singura din familie, în afară de tatăl meu care are studii superioare, care am făcut un liceu şi urmez o facultate şi care a reuşit să pătrundă în lumea asta. În muzică îl urmez pe unchiul meu, care a fost un mare naist, Nicolae Răducanu, dar care a urmat calea credinţei şi a părăsit lumea dificilă a lăutarilor.

Din punctul tău de vedere, etnia din care faci parte îţi influenţează talentul?

Este inexplicabil dar, când vorbeşti despre muzică, dans şi talente artistice în general, vorbeşti despre rromi şi despre evrei. Nu pot să spun de ce e aşa. Însă, marea majoritatea a celor care fac parte din etnia mea cântă, au o ureche muzicală foarte bună şi dansează minunat. Acum, interesul lor pentru a învăţa este mai mic şi dacă nu cultivă talentul nativ nu pot face mare lucru. Însă, deja la un moment dat când ajungi să îţi explorezi talentul, să dezvolţi ce ai în tine totul devine invers proporţional. Trebuie să fie 1% talent şi 99% muncă. Ca să faci ceea ce îţi place, de multe ori nu faci din plăcere, ba din contră, cu lacrimi. Eu am ajuns aici datorită unor persoane foarte importante pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Una dintre aceste persoane este profesorul meu de canto, care mă instruieşte de zece ani. Dânsul m-a învăţat cum să mă port, cum să vorbesc, ce atitudine să am pe scenă. M-a învăţat să fiu artist.

Te-ai „lovit“ vreodată de atitudini rasiste din cauza etniei din care faci parte?

Da, din păcate nu numai o dată. S-a întâmplat cu nişte oameni de la care mă aşteptam cel mai puţin. Nu vreau să deschid subiectul pentru că nu vreau să fac publicitate proastă nimănui, iar dacă omul asta simte, nici măcar nu mă pot supăra pe el, pentru că este vorba de educaţia pe care a primit-o.

Este vinovată mentalitatea românului?

Nu ştiu dacă este neapărat problema românului, cât este şi a rromului.

Există rasism şi din partea rromilor?

Eu una nu sunt. Nu cred că suntem rasişti. Atâta timp cât suntem acceptaţi, acceptăm şi noi, orice şi pe oricine. Dacă ne simţim puţin respinşi, nici noi nu mai reacţionăm frumos. Problema noastră cea mai mare este că suntem foarte orgolioşi. Ţine şi de români şi de rromi. Din păcate, cei din etnia mea nu sunt „uşă de biserică“, ba din contră, mult mai rău. Marea majoritate sunt îndreptaţi pe căi „malefice“, hoţie, înşelătorie. Asta se întâmplă mai ales din lipsă de educaţie. Familiile sunt mari, au copii mulţi care trebuie hrăniţi. Românii nu sunt de acord cu asta, ei vor ca rromii să fie cinstiţi. Însă, când ei nu au nici o urmă de educaţie şi în loc de semnătură pun degetul... la ce te poţi aştepta?

Care este condiţia tânărului artist în România?

În meseria asta trebuie să ai şi puţin noroc ca să pătrunzi în lumea artistică. Eu am avut norocul de a-i întâlni pe profesorul meu de canto, pe Beatrice Rancea şi pe Andras Demeter. Datorită lor fac ceea ce fac acum şi sunt în acest spectacol, care are un succes imens. Din păcate, acum se merge foarte mult pe „nepotisme“, iar cei care sunt cu adevărat talentaţi nu mai au loc de multe ori. Din fericire, mai există şi oameni ca Beatrice Rancea, pentru care talentul este cel mai important criteriu de selecţie. Eşti talentat, eşti bun acolo sau nu eşti bun. Ea a făcut nişte lucruri minunate pentru Teatrul din Constanţa şi pentru oamenii de aici. Este un om cu totul deosebit.

Cât de mult te solicită un spectacol?

Întotdeauna, în orice faci, în momentul în care pui suflet şi eşti acolo pentru cei din faţa ta, solicitarea este maximă. În meseria asta nu există jumătăţi de măsură. Ori dai tot, ori stai acasă.

Te vom mai vedea la Constanţa?

În fiecare săptămână cu Şatra. În afară de acest spectacol, aş mai avea ceva oferte, însă nu am luat nici o hotărâre.

------------------------------------------------------------------------------------------

Beatrice Rancea readuce faima pierdută a teatrului constănţean

Fostă balerină, regizoare şi actuală directoare a Teatrului Naţional Constanţa, Beatrice Rancea este persoana care a dat o nouă dimensiune culturii constănţene în ultimul timp. A revitalizat teatrul pe care îl conduce şi încearcă să aducă proiecte noi şi interesante care să redeschidă apetitul publicului pentru teatru şi pentru cultură. Numită directoare a TNC în luna iunie a anului trecut, Beatrice Rancea a câştigat, printre altele, premiul UNITER pentru debut în 1993 şi Premiul publicului la Festivalul Internaţional de Teatru de la Piatra Neamţ, pentru piesa „Romeo şi Julieta“ în anul 1994. A fost aleasă una dintre femeile de succes ale anului trecut, premiu pentru care a fost nominalizată şi în 1998. Renumita regizoare a acceptat să ne acorde un interviu, în care îşi exprimă părerile despre cultura constănţeană, dar şi dorinţele în ceea ce priveşte instituţia pe care o conduce.

Cum vi se pare că se prezintă cultura constănţeană, ţinând cont de faptul că este un spaţiu în care amalgamul de culturi este mai vizibil decât în orice parte a ţării?

Este o picanterie de care ar trebui să profităm. Farmecul oraşului este dat de acest amalgam unic şi este specific locului. Din păcate, în ultima perioadă nu prea s-a mai auzit de teatrul de aici. Singurii care au reprezentat oraşul în ultimii ani au fost cei din trupa de balet Oleg Danovski. Mi-am pus şi eu foarte des întrebarea de ce în Constanţa nu se pot realiza nişte spectacole importante de teatru, oraşul având puterea financiară şi economică pe care o are şi fiind o urbe atât de mare şi atât de aproape de Capitală. Din păcate, anul trecut, când eu mi-am anunţat amicii din lumea teatrului că urmează să vin la Constanţa, toţi mi-au spus să mă gândesc mai bine pentru că, aşa cum mi-a spus un prieten, este „un teatru belea“. De asemenea, mi s-a mai spus că aici, actorii montează între ei şi că nu vin regizori importanţi care să facă spectacole mari, pentru că era un spaţiu foarte închis, un stat în stat. Ajunsă aici, mi-am dat seama că, într-adevăr, sunt obstacole, sunt unele lucruri greu de realizat, însă sunt de principiul că nimic nu este complicat.

Este teatrul prea puţin mediatizat în oraşul nostru?

Acum nu. De un an se aude foarte mult de Constanţa. Eu, de câte ori am avut prilejul să particip la emisiuni pe posturile naţionale sau să dau interviuri în presa centrală, am amintit de teatrul de aici. Accept să particip la emisiuni şi profit de orice ocazie mi se oferă, numai ca să amintesc de teatrul de aici şi să arăt ce se face la Constanţa. Nu întâmplător, majoritatea designerilor de costume cu care colaborez pentru spectacole sunt cunoscuţi. Ei vin cu o presă a lor, benefică pentru spectacolul pe care îl realizăm şi pentru teatru. Acum lucrăm, pentru Şatra, cu Liza Panait. Încerc să-mi folosesc cele mai bune relaţii pe care le am şi să implic cei mai influenţi oameni pe care îi ştiu în proiectele teatrului, pentru o mai bună mediatizare a lui.

Cu ce designeri importanţi veţi mai colabora?

Pentru spectacolul Revizorul vom lucra cu celebra Doina Levintza, care a lucrat şi la Îmblânzirea Scorpiei. Urmează să avem un proiect important peste două luni, un spectacol numit Cabaret. Pentru acesta, costumele vor fi realizate de Cătălin Botezatu.

Cum este să fii o femeie de succes şi o femeie-regizor, într-o Românie încă acaparată de bărbaţi?

Eu mă simt foarte bine, însă mă sperie că e din ce în ce mai acaparată de bărbaţi. Dacă până acum nu am avut nici o problemă legată de acest aspect, începe să mă alarmeze faptul că tendinţa este din ce în ce mai misogină, mai ales în lumea teatrului. Au apărut foarte multe femei care au dovedit că au fost cel puţin la fel de inspirate în ceea ce au făcut ca şi bărbaţii. Nu înţeleg de ce se încearcă înlăturarea femeilor. Este un fenomen foarte ciudat. Am auzit pe mulţi spunând că nu pot suporta ideea să-i conducă „o muiere“.

Care sunt proiectele Teatrului Naţional Constanţa pentru următoarea perioadă?

Sâmbătă am avut premiera spectacolului Şatra. Peste două săptămâni vom avea premieră cu Revizorul, iar pe 11 aprilie se va monta un spectacol de teatru-dans, montat de o coregrafă renumită la nivel mondial. În paralel cu acesta, un regizor american va monta o piesă contemporană, de foarte mare succes la New York. Pentru că acest proiect are o distribuţie mică, de numai cinci actori, putem merge în paralel cu aceste spectacole. Apoi, îl avem invitat pe marele regizor şi om de teatru Ion Cojar, care va monta Gaiţele. În paralel cu această piesă vom pune în scenă spectacolul Cabaret. Vom ieşi cu cele două producţii aproape în acelaşi timp. Până în iunie, avem în proiect şi lucrul la Noaptea furtunoasă a lui Caragiale, spectacol care va fi regizat de Horaţiu Mălăele.

Ar putea Constanţa să devină, în timp, un centru cultural de nivelul Bucureştiului?

Cred că va putea. Cu un repertoriu important şi cu regizori mari care să monteze aici şi care să îi ajute pe cei tineri, se va putea ajunge la nivelul acela. Ideea este ca tânăra generaţie de regizori să fie bine formată, iar pentru acest lucru ei trebuie să înveţe de la regizorii experimentaţi. Trebuie să ne lansăm pe piaţă, să se audă că avem o trupă bună, cu actori tineri, nu numai cu cei consacraţi pe care publicul deja îi cunoaşte. Eu cred că în scurt timp se poate. Totul depinde de bani. În momentul în care ai finanţare se poate face orice. Din fericire, noi suntem foarte bine sprijiniţi din acest punct de vedere. Este şi motivul pentru care am acceptat să vin aici, pentru că ştiam că voi fi susţinută financiar de autorităţi. Avem tot sprijinul Consiliului Judeţean, de care suntem subvenţionaţi. Lumea din toată ţara este invidioasă pentru că noi ne putem baza pe cei care ne finanţează.

Cum aţi adus Şatra pe scena constănţeană?

Proiectul acesta nu era în planul nostru. Imediat după Îmblânzirea Scorpiei trebuia să avem un alt proiect, care nu s-a mai materializat în acel moment. Atunci mi-a venit ideea, pentru că aveam nevoie de un spectacol deosebit, mare, să pun în scenă Şatra, spectacol pe care l-am realizat şi în Timişoara, anul trecut, la Teatrul Maghiar de acolo. A fost o muncă imensă pentru toată lumea, începând cu maşiniştii care au stat câte 14 ore în teatru şi terminând cu actorii care au stat câte 10 ore la repetiţii. Pregătirea muzicală a actorilor a fost intensivă, pentru că se cântă toată partitura originală live. Nu a fost uşor, este o partitură pe mai multe voci, foarte complexă, cu instrumente live pe scenă. Ne-a costat foarte mult, mai ales din punctul de vedere al energiei. Actorul care îl joacă pe Zobar, Andras Demeter, a făcut naveta de la Bucureşti în fiecare zi pentru a putea fi prezent la repetiţii. Iniţial am pregătit două actriţe din teatru pentru rolul Rada, însă, din cauza timpului foarte scurt şi a volumului foarte mare de muncă, am renunţat la această idee. Este un spectacol făcut special pentru public.

--------------------------------------------------------------------------------------------

Vreau la plajă !!! :(

Aseară mi-ai dat basma, vedea-te-aş spânzurat cu ea ;)





după campania asta vom rămâne doar cu eşerfele, nu? aş vrea să pot vedea o parte bună în toată mascarada asta, dar nu reuşesc. îmi este imposibil. şi asta, în ciuda pomenilor electorale, a chindiilor cu chiolhane proţăpite deasupra focului şi a micilor... din ce în ce mai mari. politicienii şi-au încotoşmănat gâtlejurile cu eşarfe. care mai de care mai colorate, în funcţie de nuanţele în care se boiesc formaţiunile politice. şi ştiţi cum e... o să ne dorim, într-un final, ca toţi să se spânzure cu fularele lor electorale. oare cred ei, aşa-zişii politicieni autohtoni, ca o eşarfă te face popular? că dacă un individ primeşte un astfel de obiect şi îl pune la gât, automat este fanul lui number one? eu zic că nu este aşa. şi mai cred că apucăturile fotbalistice ale candidaţilor nu fac decât să le creeze o imagine total deformată asupra realităţii. HELLOOOO!!! o să vă treziţi, stimabililor, mai huliţi ca Bănel după cel mai spectaculos autogol de care a fost în stare. şi vă mai spun ceva: cu eşarfe colorate sau fără, tot papagali viu coloraţi sunteţi. numai unul şi unul!




Aseara ti-am luat basma - Ana Hossu
Asculta mai multe audio Muzica »