joi, 5 iunie 2008

tralala de vara :)

„Munca la morgă este la fel de frumoasă ca oricare alta“






20 sept 2007


# „Morgagii“, aşa cum sunt denumiţi, nu mai văd partea lugubră a activităţii pe care o prestează # „În meseria asta, dai peste curiozităţi care te menţin treaz, care te fac să fii interesat în fiecare zi“


„Eu îmi văd meseria ca fiind una foarte frumoasă“, îşi începe discursul Carlo Manuchian, cel mai vechi angajat al Serviciului de prosectură din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Însă, în ciuda iubirii pe care cei care lucrează aici o au pentru meseria lor, morga spitalului nu oferă o imagine foarte prietenoasă.

Sentimentul sinistru, care te cuprinde în primul moment în care treci pragul locului unde aproape toate-s reci, se alătură stării de nelinişte. Fiorul te face să te uiţi, cu frică, în stânga şi în dreapta, pentru a căuta motivul stării: vreun cadavru lăsat de izbelişte. Imaginea nu este frumoasă. Toate sunt vechi, scaunele şi fotoliile sunt jerpelite, iar ţevile sunt ruginite. Panouri vechi zac pe jos, rugina a pus stăpânire pe toate, iar liniştea pare că îngheaţă totul în jur. Nu ai cum să scapi de teamă, de răceala care te cuprinde când faci primii paşi în încăperea în care se fac autopsiile. Însă, dacă apuci să stai de vorbă cu cei care muncesc în acel loc macabru, realizezi că viaţa lor nu este chiar atât de gri. Sau, cel puţin, ei nu o mai văd aşa. „Morgagii“, aşa cum sunt denumiţi puţin peiorativ, nu mai văd partea lugubră a activităţii, pe care o prestează. Sunt obişnuiţi deja cu trupurile fără suflare care le „calcă“ pragul în fiecare zi. „În primul rând, la noi nu este morgă, aşa cum zice lumea. Morga este la cimitir. Noi facem o muncă de cercetare, noi analizăm şi facem teste. Ni se spune foarte greşit «morgagii». Şi, trebuie să ştiţi că în meseria asta dai peste curiozităţi care te menţin treaz, care te fac să fii interesat în fiecare zi. Cazuistica este foarte bogată. Nu ai cum să te plictiseşti“, explică cel mai vechi asistent al serviciului, Carlo Manuchian.

Actor pe scena necropsiilor

Povesteşte că a ajuns să muncească în domeniu dintr-o întâmplare. „Am fost balerin, actor şi cascador, însă am făcut şi mult sport: haltere şi box Eram angajat al Operei din Constanţa. Am jucat şi în Mihai Viteazul, în perioada aceea. Am plecat în armată şi am vrut să-i fentez, să fac mai puţin. Numai că, în loc de un an jumate, am făcut trei. M-au fentat ei pe mine. În armată am luat legătura prima dată cu lumea asta“, explică Manuchian. Spune că a început munca în medicină pe secţia de ortopedie. Apoi, când a vrut să facă un curs în domeniu, la Iaşi, a fost trimis „din greşeală“, la Institutul de Medicină Legală. „Locul meu la Iaşi a fost luat de fata unui mare şmecher. Şi am ajuns la IML, cu toate că mi-era o frică de sânge, de muream. Câteva luni am visat numai morţi şi schelete care pluteau. Adormeam cu mare greutate. Însă, cu timpul, m-am obişnuit şi am început să lucrez“, spune angajatul SCJU.

„Văd corpul uman ca pe o piesă care trebuie studiată“

Spune că, de-a lungul celor 35 de ani de activitate în acest domeniu, a observat o degenerare umană foarte accentuată. Cazurile cele mai frecvente se încadrează între 19 şi 50 de ani, iar tumorile canceroase sunt foarte des întâlnite. Frica nu o mai simte. „Văd corpul uman ca pe o piesă care trebuie studiată. Cercetată. Încerc să-mi creez un mecanism de autoapărare, să nu mai văd mai departe de meseria mea. Nu este nimic macabru, până la urmă. Asta este munca mea. Mi-au trecut prin mâini miniştri, senatori... nici nu le mai ştiu numărul“, explică asistentul. Carlo Manuchian spune cum, la un moment dat, le-a venit un pacient care avea un chist imens în ficat. Însă, oamenilor de la morgă, li se par cazurile de acest fel foarte interesante şi atractive.

Bicefalul, râvnit de Victor Babeş

În ciuda faptului că încăperea în care stă personalul este, evident, într-o stare destul de precară, oamenii care lucrează la Prosectură au încercat să-şi înveselească „biroul“. Pe dulapurile în care îşi ţin obiectele personale au pictat fel de fel de lucruri care să îi ajute să se binedispună. „I-am învăţat pe copiii ăştia tineri de pe aici să se îmbrace frumos, să se parfumeze, să nu arate a boschetari şi gunoieri. Aşa este frumos. Trebuie să fii echilibrat psihic pentru a face meseria asta. Vezi multe şi, dacă nu eşti tare, nu poţi rezista. Noi nu ne-am apucat nici de băut, nici de altceva“, explică Manuchian. Acesta mai povesteşte despre cele trei „exponate“ pe care le-au păstrat în formol, din cauza rarităţii lor. „Avem un copil bicefal, un ciclop şi un pitic. Din păcate, nu avem condiţii prea bune să-i ţinem. Bicefalul îl avem din 1974. Institutul Victor Babeş a vrut să nu-l ia, dar nu l-am dat. Erau de fapt siamezi, dar cu un singur corp şi două capete. Piticul l-am păstrat că mi-a plăcut mie, că e pitic. A mai venit odată, un om cu o inima ca de bou, de două - trei kilograme. Sau un altul cu un chist în ficat, foarte mare. De fapt avea doar o pieliţă de ficat“, spune, foarte relaxat angajatul Serviciului de prosectură.

Curajul se moşteneşte

În încheiere, Carlo Manuchian povesteşte că familia sa nu este afectată de meseria pe care o are, că s-a obişnuit. „Am o fată. Ea a făcut ASE-ul şi m-a respectat întotdeauna pentru ceea ce fac. Ştie că nu este uşor şi m-a uimit că a avut curajul să asiste odată la o necropsie. Nu a avut nicio reacţie, nu i s-a făcut rău. A fost foarte tare. Îţi trebuie multă putere pentru a putea vedea aşa ceva“.

Poezii din criptă






21 nov 2007


# Vântul tăios de sfârşit de toamnă întregeşte peisajul lugubru pe care îl oferă cimitirul # Tristeţe, lacrimi, deznădejde # Şi, într-un mod bizar, tabloul macabru este completat de coloritul florilor, cele mai multe artificiale şi de candelele roşii care licăresc lângă morminte

Intro
O plimbare prin cimitir pare, cel puţin la prima vedere, o idee bizară şi macabră. Ne plimbăm pe aleile mohorâte, iar starea de tristeţe te cuprinde vrei, nu vrei.

Fie că te duci acolo pentru a vizita mormântul unui cunoscut sau ai cu totul altă treabă, cimitirul te face, fără doar şi poate să te deprimi. Însă, de câte ori am stat să citim versurile gravate pe morminte? Foarte multe dintre mesajele funerare sunt standard, inventate probabil de cei de la pompele funebre sau de cei care se ocupă cu confecţionarea crucilor. Zeci de monumente funerare cu acelaşi mesaj, asta ca să nu le mai punem la socoteală pe cele care „găzduiesc“ texte presărate de greşeli gramaticale. Însă, în multe cazuri, amintirile gravate pe lespezile de marmură albă sunt, într-adevăr, gândurile celor care mai poartă doar durerea pierderii unui om drag în suflet. De multe ori găseşti poeme-dialog între cei plecaţi într-o lume mai bună şi cei care au rămas, înlăcrimaţi pe acest pământ sau cei dispăruţi lasă mesaje celor dragi. „Cei buni şi drepţi şi iubitori/ În ceruri se odihnesc/ Aici părinţi cu ai lor copii/ cu toţii se-ntâlnesc/ Fiţi drepţi şi buni şi iubitori/ Fiţi buni, părinţii mei/ Iubiţi-vă pân` la sfârşit/ Iubiţi-mă căci sunt cu voi“ scrie pe piatra funerară a unei fetiţe care şi-a găsit sfârşitul la numai trei anişori. Există cazuri când textul povesteşte o părticică din existenţa terestră a defunctului. Putem afla, spre exemplu, cum Raluca a murit la numai 20 de ani lăsând în urma ei numai „regret şi jale“.

Povestea acordeonistului împuşcat

Pe aleea principală a Centralului găsim mormântul lui Mugurel Laurenţiu Tomescu, care şi-a găsit sfârşitul la numai 24 de ani. „Mugure dragă, visurile tale frumoase nu le-ai împlinit căci prietenul tău te-a împuşcat. Nu s-a gândit o clipă la tinereţea ta. Niciodată să nu aveţi încredere în prieteni. Mama şi sora te plâng pe toate cărările. Tinereţea şi sufletul tău bun va rămâne veşnic în inimile noastre“, este gravat pe piatra funerară a tânărului. Pe cruce sunt puse mai multe poze cu Mugurel, dintre care una îl înfăţişează cu acordeonul în braţe. Alături, locul de veci al unui alt Tomescu, Constantin de data aceasta. Citind inscripţia funerară putem afla că bărbatul a murit „ars în flăcările elicopterului“. Aviatorul Horia Agarici a fost „cântat“ în versuri de păstorel Teodoreanu: „L-am urmărit în bătălie/ Cu braţul ferm şi gândul pur/ să-l urmărim şi pe hârtie/ Fiindcă vine din azur“.

Flori de plastic pentru Petrică

Pe mormântul omului de afaceri Petrică Iordache, familia a inscripţionat un text standard, ce poate fi întâlnit pe multe cruci din cimitirul constănţean: „Cum poate Dumnezeu să-ţi dea tot ce-ai visat şi atunci când nu te aştepţi să-ţi ia înapoi tot ce ţi-a dat“. Însă, puţin mai jos, pe o plăcuţă de marmură neagră, familia lui Petrică şi-a însemnat gândurile şi suferinţa: „N-am în ceruri nici o stea/Soarta mea e soartă rea/Am pierdut orice credinţă/ Înecată-n suferinţă/ Am pierdut orice putere/Nimicită de durere/Însă viaţa nu-mi blestem/ Şi nici moartea nu mi-o chem/Pentru că pe ăst pământ/Am de dus un legământ/Trebuia să fim noi doi/ În sprijin pentru cei doi“. Din nefericire, întreg peisajul este stricat de coroanele din flori artificiale, urâte, colorate strident şi stricate de vântul tomnatec.

Mitropolia salvează sodomia!

Şocul ultimelor zile a fost, fără pic de îndoială, dezvăluirile unui cotidian de scandal cu privire la înclinaţiile sexuale ale unei feţe bisericeşti.

Aşadar, călugărul Janos Fechetici a apărut a devenit vedetă în presă din cauza unui filmuleţ şi a unor fotografii care-l înfăţişau în poziţii destul de neortodoxe. După ce s-a scuzat şi s-a apărat, călugărul nostru şi-a dat arama pe faţă: a recunoscut că are o anumită orientare sexuală, diferită de cea normală şi că agăţa băieţei din locuri binecunoscute ale urbei.
Se pare că, prin părţile locului, există panouri în anumite zone unde persoanele cu preferinţe sexuale... deosebite îşi lasă numărul de telefon pentru a fi contactate de amatori. Adică, un fel de matrimoniale neconvenţionale.
Lăsând gluma la o parte, dezvăluirea nu ar trebui să ne şocheze. Cred că ştim cu toţii foarte bine că practicile sexuale deviante în rândul feţelor bisericeşti nu sunt o noutate. Dovezi ale acestor fapte au apărut mai mereu şi vor apărea şi de acum înainte, fără nici un fel de problemă. Ba mai mult, înalţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române au fost bănuiţi, de-a lungul timpului, că ar fi homosexuali. Nici asta nu mai reprezintă un secret.
Însă, mie mi s-a părut de-a dreptul incredibilă reacţia Mitropoliei Clujului, cea care îl avea sub aripă pe călugărul Janos Fechetici. După ce a cerut de unul singur Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu să fie exclus din rândul monahilor, Mitropolia Clujului a avut o reacţie care a şocat pe toată lumea: cel care a păcătuit atât cu gândul, cât şi cu fapta poate reveni la un moment dat în rândul Bisericii „dacă se îndreaptă“. Şi cam ce înseamnă asta, Prea Sfinţiile Voastre, că eu să mor de înţeleg?!
Reacţia oficială a Mitropoliei Clujului nu face decât un lucru: să aprobe, făţiş sau nu, sodomia mult-blamată de Biblie. Şi acum revenim la veşnica întrebare: oare de ce ne-am îndepărtat noi, oamenii de rând, de Biserică? Aş prefera, sincer, să păstrez aspectul retoric al interogaţiei mele.
Pentru că, dragi feţe bisericeşti, voi ştiţi cel mai bine de ce noi nu mai credem. Şi nu este vorba aici de credinţa în Cel de sus, ci în voi. Cei care ar trebui să ne fiţi duhovnici, care ar trebui să ne călăuziţi paşii în viaţă după preceptele creştine. După cum văd eu situaţia, în cazul acesta, nu faceţi altceva decât să daţi furtunos din cap în semn de aprobare a „lucrăturii Diavolului“. Nu ne dăm puritani, nu spunem că suntem mai buni, doar ne aşteptăm ca voi să fiţi!