miercuri, 30 noiembrie 2011

Ce-ţi dorim noi ţie, dulce Românie

Discutam zilele trecute cu un om citit, umblat, cu legături în conducerea judeţului. Fusese „p-afară" câteva zile şi s-a întors, ca de fiecare dată, şocat de diferenţa dintre România şi alte locuri, mai apropiate decât ne-am închipui, dar atât de diferite. Este adevărat, mereu simţim această diferenţă. De la vlădică până la opincă, aşa cum se spune, România este un spaţiu atipic, infectat, din care nu poţi ieşi curat. Oare cum o fi viitoru?! O dată-n an măcar ar trebui să-i urăm ceva ţării acesteia pe care noi, fiecare, o îmbolnăvim cu răutăţile noastre, cu furtişagurile, cu ironiile de doi bani şi cu minţile corupte, cu tot ceea ce înseamnă mai rău în a fi român. Câteodată te uiţi în jurul tău şi vezi numai feţe încrâncenate. Este firesc. Tuturor ni se întâmplă. Am ajuns să ridicăm răutatea la nivel de isteţime, iar bunătatea este prostie crasă. Orice valoare morală este dată peste cap, iar principiile degenerează în orgii petrecute într-o mini-vacanţă la munte între un profesor şi o elevă. Omorâm câinii spunând zâmbitor că nu face nimic, că la fel procedăm şi cu porcii, uitând că porcul nu va muri niciodată prin auto-înfometare pe catafalcul stăpânului răpus de boală. Nu mai contează ce ai în cap, ci ce ai sub fund, ce maşină conduci, ce firmă a produs pantalonii, bluza, ochelarii, haina, părul, siliconul. Noi, ca oameni, nu mai existăm. Societatea nu ne mai transformă în fiinţe comunicative, care ştiu să relaţioneze, ci, din contră, ne transformă în monştri gata de atac la orice pală de vânt, la orice idee greşită ne trece prin cap. Suferim de mania persecuţiei şi de paranoia. Credem că toate sunt parte dintr-o teorie a conspiraţiei. Nu mai vedem cerul albastru, nu mai simţim aerul curat, ci doar pereţii şi firma de la intrarea în vreo cafenea sau vreun club. Vedem haine, nu suflete, firme, nu altceva.

Eu, Românie, îţi doresc să fii, măcar o dată-n an, normală! Să ne lipseşti de încrâncenare, de competiţia fără rost cu unii care nu ne sunt competitori, să dai răutatea deoparte şi să trăieşti numai pentru tine, nu cu ochii la alţii! Ţi-aş dori ca şi copiii noştri să-ţi spună: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!"

miercuri, 23 noiembrie 2011

Eutanasiem maidanezii. Dar pe politicieni de ce îi mai ţinem în viaţă?!

Deputaţii au votat legea prin care este permisă eutanasierea maidanezilor. Nu mă interesează absolut niciun detaliu, nicio condiţie, nimic. M-am resemnat cu faptul că nu mai suntem oameni. Vă întreb atât: de ce pe politicieni îi mai ţinem în viaţă?

Aş vrea să spun de la bun început că nu mă refer la viaţa terestră a politicienilor, nu atentez la nimic şi nu instig în niciun fel la violenţă, dar fac referire la viaţa lor politică. „Eu te-am făcut, eu te omor", zice vorba românului cu alcoolu'-n bot. Aşa şi cu ei, cei ajunşi prin Parlament, pe la Primării sau Consilii Judeţene. Noi îi facem, prin voturile şi susţinerea noastră. Noi ajutăm la crearea monstrului, noi îi dăm drumul în lume, apoi noi nu îl putem stăpâni. În loc să voteze legi pentru a ne face viaţa mai uşoară, ei nu ştiu cum să fure mai bine. Câinele fură de foame, voi din îndestulare şi din lăcomie, dragi politicieni! Câinele muşcă, dar nu te linge mai apoi, aşa cum faceţi voi cu locurile în care scuipaţi şi pe care aveţi grijă să vă plimbaţi limbile, domestici şi ascultători. Câinele nu-i parşiv, el oferă afecţiune sinceră. Câinele nu oferă pomeni electorale cu lacrimi false în ochi pentru ca mai apoi să plece în vacanţe însorite în celălalt capăt al lumii. Aţi văzut vreodată un câine râzând, suferind, plângând? I-aţi simţit durerea? Da, şi câinii simt, spre deosebire de voi, care aveţi orice senzaţie abolită. Voi, ca oameni, aproape că nu mai existaţi. Şi vina este a noastră, a celor care nu au capacitatea de a vedea sub masca zâmbitoare şi binevoitoare, care nu percep intenţiile din spatele gesturilor aparent frumoase, care nu văd mizeria şi putreziciunea sufletelor. Câinele îşi însoţeşte stăpânul chiar şi după moarte. În schimb, voi, politicienii acestei ţări, sunteţi în stare să înfigeţi pumnalul în spatele oricui vă incomodează. Credeţi că sunteţi mai buni numai pentru că mergeţi în două labe încălţate cu pantofi de mii de euro, că vă ascundeţi blana sub ţoale de firmă şi vă alungaţi mirosurile neplăcute cu parfumuri ale celebrelor case? Vă înşelaţi... Nemernicia nu poate fi ascunsă nici de cele mai bune farduri.

Omorâţi câinii! Poate că şi noi vom avea vreodată ocazia să vă „omorâm" pe voi.

marți, 18 octombrie 2011

Foarte mică pauză de linişte: Scârbă

Suntem un popr al dracu' de scârbos. "Nu, nu mă interesează ai cui sunt banii, de la cine, cum au fost obţinuţi, contează că îmi sunt daţi mie şi copilului meu bolnav. Nu mai contează nimic altceva. Nici dreptate, nici alte prostii. Nu discut subiecte d-astea“. Exact cuvintele astea au fost spuse astăzi de ochii unei femei care a primit bani de la Radu Mazăre. Nu contează câţi bani, nu ăsta este subiectul. Şi da, copilul ei este foarte bolnav. Dar este şi irecuperabil. Orice şi oricine mi-ar spune, oricâte tratamente ar face, copilaşul acela va suferi de tetrapareză spastică toată vieţişoara lui. Şi, probabil că nu va conştientiza vreodată că mama lui i-a pupat, prin cuvinte, nu la propriu, tălpile unuia care... Nu merită să scriu. Ştim cu toţii...
Pot să spun un singur lucru: Mi-e scârbă, foarte scârbă!



miercuri, 21 septembrie 2011

„Ai mei, ai mei, ai mei, ai mei, n-au avut habar..."

„Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!...".

Ne dăm rotunzi că avem „prinţipuri". Ne arătăm lumii mai albi ca Albă-ca-Zăpada şi mai oropsiţi ca Cenuşăreasă. Ne creionăm o personalitate mai mult decât falsă pe care o arătăm celor din jur ca pe o mască de carnaval care ni s-a lipit pe feţe. Nu mai ştim care sunt reperele realităţii sau dacă trăim într-o lume imaginată. Ne ducem traiul mimând bogăţia şi opulenţa. N-avem moral, avem corupţie, iar de principii nici nu poate fi vorba. A, da, în faţa celorlalţi suntem mai catolici decât Papa, ne recităm principiile după care spunem că ne ghidăm vieţile mai abitir ca pe cele zece porunci. Mai bine le-am învăţa pe cele din urmă... O societate bolnavă, în care un Vuitton face mai mult decât o diplomă la facultate, în care o geantă Gucci este mai de preţ decât onoarea unei familii, în care o pereche de Loubis ţine loc de casă şi masă, în care un smartphone face cât cei şapte ani de acasă. Gândirea de turmă a înlocuit ideea de familie, de neam, de uniune. O lume în care familia nu mai este celula de bază a societăţii, în care copiii se fac cu frică. Nimeni nu mai ajută pe nimeni, nu se mai iubeşte, nu se mai trăieşte. Asta-i societatea de consum? Ne consumăm între noi?! Guess Who cântă că o să ajungă „tot mai sus", dar câţi mai visează la aşa ceva? Nici visurile nu le mai avem, le-am consumat şi pe ele se pare. Ne robotizăm şi ne place. Vrem gadget-uri care gândesc în locul nostru, pentru că noi nu mai suntem capabili. Ne sălbăticim, suntem îndoctrinaţi şi nu ştim, de fapt şi de drept, care-i adevărul, cine îl deţine. Pe cine să crezi, pe cine să votezi. Până la urmă, la asta se rezumă totul, nu? Auzim o dată la patru, cinci ani că votăm pentru un viitor mai bun. Uite, momentul alegerii se apropie. Ce vei vota tu, om care munceşti opt, nouă, zece ore pe zi, te chinui să-ţi duci traiul şi eşti frustrat că nu mai ai la ce spera? Votezi? Probabil că nu. Atunci unde este relevanţa rezultatului?! Avem de unde alege sau sunt toţi o apă şi-un pământ?

În esenţă, trăim într-o societate maladivă. Ne transformă nu în fiinţe civilizate, în cetăţeni, ci în hiene avide să se înfrupte din insuccesul altuia, nicidecum din propria reuşită. Vedetele nu mai poartă numele Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Radu Beligan... ci Daniela Crudu, Ramona Gabor sau Sânziana Buruiană. Toate-s false, de la gânduri până la gene sau unghii. Îl confundăm pe Ştefan cel Mare cu Adi Minune şi ne gândim... încotro?! Grăim cu vorbele altora. Acţionăm cu alte gesturi. Ne vedem din ce în ce mai mici într-o lume în care angajaţii sunt trataţi ca sclavii, în care nu se ţine cont de vieţile celor din jur, în care contează numai banii. Tind să cred că în câţiva ani nu ne vom mai hrăni cu mâncare, ci cu bancnote şi carduri, vom bea esenţă de monede şi ne vom mumifica sufleteşte. Plângem pe Facebook, iubim prin sms-uri şi urâm pe bloguri. Asta au vrut părinţii noştri să avem în viaţă? Asta-i evoluţia? Aş vrea să o refuz dacă se poate. Sau poate ne vom transforma în oameni într-un final...

sâmbătă, 20 august 2011

stuff


















Pauză de linişte - All the things I hate about YOU

Ante scriptum: acel you nu se referă la cineva în mod special, ci la noi toţi...

- urăsc ipocrizia. suntem campioni la asta. zâmbim frumos în faţă, râdem, glumim, pupăm, iubim, apoi, pe la spate, muşcăm cum nu se poate mai rău, împroşcăm cu venin şi facem harcea-parcea o persoană. ne vin lacrimi aproape compătimitoare apoi râdem până nu mai putem de problemele unuia sau altuia. ne dăm mari cinstiţi când, de fapt şi de drept, suntem lipsiţi de scrupule
- urăsc "firmaţii". da, da. nu-mi placeţi mie, pur şi simplu, na! mi se pare foarte urât să apari cu firma la vedere numai ca să te vadă nu ştiu cine şi să ţi se creeze o anume imagine în oraş, în lume, în univers. nici nu mă interesează. prefer să mi se pună marca de om decât de "firmată". mi se pare foarte aiurea şi înjositor pentru cineva să se acopere de firme şi... atât. restul nu mai contează?! să mergi în locuri "de firmă", să te plimbi cu maşini de fiţe, să ai ţoale de nu ştiu unde. nu mi-aş dori aşa ceva pentru nimeni, iar cel mai puţin pentru mine. mi-aş dori să mă abţin de la superficialitate. recunosc, îmi plac parfumurile bune, ceasurile frumoase şi anumite telefoane. da, este adevărat, pe multe dintre ele nu mi le permit. dar aş prefera orice altceva decât o firmă atârnată de gât. prefer să fiu eu, omul, firma mea... oricât de nefirmată, neinteresantă, nemondenă, neumblată aş fi.
-urăsc că analizăm. orice, pe oricine. de ce, cum, ştim noi mai bine cum sunt şi cum gândesc alţii. nu ştim, nu vom şti vreodată. nu suntem psihologi din naştere, nici după o şcoală de profil nu suntem. suntem răi şi atât. şi ne credem atotştiutori. nu suntem. şi tot d-aia...
- urăsc faptul că întotdeauna credem că le ştim pe toate. guess what? nu le ştim...
- urăsc că îi punem pe alţii să ne rezolve problemele. din comoditate şi ca să fim interesanţi. toţi facem asta. "ştiu pe cineva, dau un telefon şi rezolv". mi s-a întâmplat şi mie de multe ori. apoi mi-am dat seama că sunt penibilă şi că eu, d euna singură, nu aş fi rezolvat nimic
- urăsc faptul că întotdeauna ne comparăm cu alţii. "ăla de ce face, de ce drege, de ce câştigă mai mult, de ce are nu ştiu ce". poate pentru că, aşa cum se zice-n cartier, e cu 5 minute mai deştept. sau pentru că tu nu ai face niciodată ce face el pentru a obţine ceva. cu gândul ăsta te linişteşti, faci socoteala, tragi linie şi realizezi că scopul nu scuză întotdeauna mijloacele.
- urăsc că uneori ne este ruşine cu ceea ce iubim. de ce? păi tot d-aia. "aoleu, ce o să zică ăla, ce o să bârfească celălalt?!?!?!". în final, noi suntem proştii, că ne pasă... ne pasă prea mult de ceea ce cred oamenii care nu contează.
- urăsc că ne credem cei mai buni. nu suntem. mereu, în anumite privinţe, vor fi alţii mai buni. asta nu înseamnă că noi suntem proşti. suntem doar oameni.
- urăsc că încercăm să arătăm universului că fără noi se stinge. până una, alta, va trăi în continuare. mai bine, mai rău, dar va trăi.
-urăsc că trăim cu frica de a trăi, că suntem paranoici şi că nu putem realiza că nu oricine, oricând, oricum, ne va "fila"
- urăsc că nu suntem statornici. deloc, în nicio privinţă. azi urâm, mâine iubim. şi invers. lucruri, persoane, situaţii. nici măcar cu propria persoană nu putem fi constanţi
-urăsc oamenii care, ca să se dea culţi în cap, folosesc anumite cuvinte foarte pompoase, preţioase, fără rost. OMFG, eu, par exemple, câteodată-mi bag pula. sunt needucată, ne... preţioasă, necultă-n cap?!?!?!

Va urma

Post scriptum: Nu urăsc totul. Iar multe dintre chestiile din listă îmi aparţin şi aş dori să le pot schimba. Altele nu.... dar n-am ce face :)

luni, 8 august 2011

Concluzie

Ceea ce pare de dimineaţă cea mai frumoasă zi nu se termină întotdeauna la fel de bine...


Mică pauză de linişte: Cea mai frumoasă zi...

Când te trezeşti dimineaţa mirosind a el şi nu a tine, când deschizi ochii în miez de noapte şi-l vezi în pragul uşii de la dormitor, chiar dacă nu te aşteptai să fie acolo, când ştii că nu te mai cuibăreşti doar în braţele lui, ci în suflet, când te gâdilă pentru a te trezi cu zâmbetul pe buze şi când, la 7 dimineaţa are chef de joacă, când închide uşa în urma lui apoi sună la sonerie pentru că ştie că te amuză şi când ştii că şi mâine va fi la fel... Aşa începe cea mai frumoasă zi...

sâmbătă, 6 august 2011

bright side of life :)



Pauză de linişte: Crize - Viaţă în insolvenţă

Ieri am fost întrebată pentru prima dată ce-mi doresc cadou de ziua mea, că doar împlinesc 30 de ani şi este o ocazie deosebită. Am stat, m-am gândit, iar răspunsul pe care mi l-am dat mie a fost unul singur: îmi doresc... să nu mai fiu o povară.
Luna viitoare voi împlini 30 de ani. Şi, evident, am atins pragul psihologic. Stau şi mă gândesc că am ajuns la vârsta asta şi nu am decât o maşină pentru care încă mai plătesc rate (şi o voi mai face multicel de acum înainte...), un laptop cumpărat de mama, un telefon (la fel ca în cazul laptopului), nişte haine (din ce în ce mai puţine), pantofi, genţi şi alte chestii trebuincioase (nimic de firmă, scump sau nou). Şi atât. La asta se rezumă viaţa mea din punct de vedere material. Nu am casă, stau cu chirie, nu-mi pot permite să mă gândesc la o familie, în calculez banii până la ultimul leu şi... fac 30 de ani. 30!!!???!!! Sincer, mi se pare prea mult, în sensul că acum pot spune cu toată convingerea că nu am făcut nimic în viaţa mea. Nimic! Viaţa mea se calculează în „semnele“ de pe paginile ziarului, în materiale de presă şi cam atât... Fac 30 de ani şi trăiesc din banii mamei mai mult decât dintr-ai mei, fac 30 de ani şi nu am făcut un copil, nu am plantat un copac.... ce să mai zic de casă... Fac 30 de ani şi sunt frustrată, mă uit în jurul meu şi ştiu că nu vreau să-mi alung frustrarea prin metode neortodoxe, fac 30 de ani şi sunt o povară pentru mama. Vreau să fiu nefrustrată şi fericită... Dar cum se face asta?! Cum faci să te menţii pe linia de plutire, cât rezişti gândindu-te mereu că mâine se termină banii? Cum dai randament la muncă, cum mai poţi iubi fără griji, cum poţi fi mulţumit de tine? Cum mai poţi accepta nemulţumirile şi reproşurile atunci când tu, la două săptămâni depărtare de salariu, mai ai în portofel bani pentru două zile? Munceşti, te zbaţi, vrei să faci, dar parcă nu mai poţi, parcă nu mai ai de ce. Iubeşti şi vezi că dragostea nu ţine de foame... Fac 30 de ani şi văd că trebuie să-mi iau viaţa în mâini... Fac 30 de ani şi mă simt neputincioasă în faţa vieţii. Fără vinovaţi, fără nimic. Şi fără perspectivă...

luni, 18 iulie 2011

song of the night


Nothing to win and
Nothing left to lose

quote of the day

Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost. - OCtavian Paler

joi, 7 iulie 2011

quote of the day

Avea un defect ce îl făcea nefericit, era bănuitor; acest defect la un om ce iubeşte cu patimă este o adevărată cauză de amărăciuni pentru el şi pentru cel ce el iubeşte.
Dimitrie Bolintineanu - Elena

joi, 16 iunie 2011

Papa, how I miss you kissing me goodnight...


Papa, can you hear me?
Papa, can you see me?
Papa can you find me in the night?
Papa are you near me?
Papa, can you hear me?
Papa, can you help me not be frightened?
Looking at the skies I seem to see
A million eyes which ones are yours?
Where are you now that yesterday
Has waved goodbye
And closed its doors?
The night is so much darker;
The wind is so much colder;
The world I see is so much bigger
Now that I'm alone.
Papa, please forgive me.
Try to understand me;
Papa, don't you know I had no choice?
Can you hear me praying,
Anything I'm saying
Even though the night is filled with voices?
I remember everything you taught me
Every book 1've ever read...
Can all the words in all the books
Help me to face what lies ahead?
The trees are so much taller
And I feel so much smaller;
The moon is twice as lonely
And the stars are half as bright...
Papa, how I love you...
Papa, how I need you.
Papa, how I miss you
Kissing me good night...

luni, 13 iunie 2011

The truth is mine


Dr. Linus Wagner: Everything you told me is total fiction, isn't it?.
Patrick Jane: Yes.
Dr. Linus Wagner: Why? I can tell you're in real pain. Why not tell the truth
Patrick Jane: The truth is mine.
http://www.imdb.com/title/tt1196946/

sâmbătă, 11 iunie 2011

quote of the day

"Dragostea adevarata inseamna sa ii spui celuilalt: Indiferent de ce ai face, esti oricand binevenit alaturi de mine." - Tom Hanks

miercuri, 8 iunie 2011

Mică pauză de linişte - Battery low


Mă simt ca şi cum mi se termină bateriile şi ar trebui să intru de urgenţă pe alimentare cu panouri solare. Pur şi simplu s-a dus orice urmă de energie pe care o mai aveam acolo, în vreun colţişor. Dimineaţă mă trezesc mai obosită decât m-am culcat şi nu îmi pot alunga gândul că vreau să dorm, pe tot parcursul zilei. Poate că ultimele evenimente din viaţa mea m-au supărat, m-au obosit dar, pe de-o parte, o mică, mică parte, un colţ al sufletului, m-au liniştit. Dacă înainte nu dormeam, acum nu mă mai satur de stat în pat. Ştiu că telefonul nu va mai suna noaptea, ştiu că nu mi se va mai spune "am chemat salvarea“, ştiu că acum este linişte şi în casă şi în suflet. Acum se odihneşte. Şi poate de aici vine somnul meu. Nu mai stau în alertă, pentru că nu mai am de ce, iar lupta mea cu mine, felul în care trăgeam să fiu mereu trează, orice s-ar fi întâmplat, s-a terminat acum...O linişte ciudată, amestecată cu multă tristeţe şi cu o inimă care doare aproape fizic de dor. Şi epuizare fără margini...

"Este cu neputinţă să fugim de tristeţea din noi“, citeam într-o carte. Nu putem fugi, ci dormim mult din cauza ei...



vineri, 3 iunie 2011

Mică pauză de linişte

Castelul de nisip al copilăriei mele s-a destrămat azi. Da, abia azi. Abia acum, la aproape 30 de ani... Uneori este greu să realizezi durerea, chiar şi atunci când o simţi foarte tare. Nu o vrei, nu o primeşti. Nu te laşi să crezi. Apoi nu mai poţi nega realitatea. Rămân răni, care probabil se vor cicatriza, mări de lacrimi şi multe amintiri ca alinare. Momente, cuvinte, alinturi şi multă iubire. Astea nu vor trece niciodată... Este pentru prima dată în viaţa mea când nu mai întreb "ce face?“, când mă uit la un meci şi nu mă pot opri să nu mă gândesc "oare se uită?“... când mă gândesc ce greu va fi să vorbesc la trecut şi nu la prezentul plin de drag, ca înainte. Nisipul castelului copilăriei se duce odată cu vântul. Dragostea pentru cineva nu dispare niciodată... Şi, probabil că acestea sunt singurele momente când poţi spune cu toată inima: Te voi iubi mereu!


miercuri, 4 mai 2011

o, you can waste your lives drawing lines. Or you can live your life crossing them


"How would you feel if she called your penis angry or snide?"

"I had already fixed her before you came, but that was a nice speech."

"Just because people do horrible things... it doesn't always mean they're horrible people."

"And if we're lucky, we realize, in the face of everything, in the face of life, the true dream is being able to dream at all."

"It's important to tell the people you love how much you love them while they can hear you."

"I barely know the guy."

"Sometimes, change is everything."

"If you die, it probably won't change my life that much. But if you did, it will break Lexie."

"You can do this. No matter what, you're going down that aisle today."

"The two of us are gonna be serving Slushees at the multiplex."

"They're my family."

"We are not better."

"This is the best breakup ever."

"Just put one foot in front of the other. Just get through the day."

"Nobody chooses to be a freak. Most people don't even realize they're a freak until it's way too late to change it."

"Hostile? Did she really just call my uterus hostile?"

"You're driving awfully fast, Dr. Shepherd. The least you could do is wear a seatbelt."

"Do I have sex hair?"

"Patients see us as gods or they see us as monsters. But the fact is, we're just people."

"It's one of the things that make me happy."

"I need to put her to rest. I need to not become her. I need to not die emotionally crippled and alone. I need to not attend the wedding of Derek Shepherd and Sydney Heron. I NEED TO PUT MY MOTHER TO REST."

"I told you you can't have sex with my fake sister here."

"There is no other day. Every day is like this. Every day is a crisis."

"Pick me, choose me, love me."

- quotes from ABC.com

Meredith Grey: [after a one-night stand with Derek Shepherd] I'm going to go upstairs and take a shower. And when I come back you won't be here. So goodbye, Derek."

----------------------------------------

Katie Bryce: My head is full.
Meredith Grey: It's called thinking. Go with it.

----------------------------------------

Meredith Grey: Don't look at me like that, like you've seen me naked.

----------------------------------------

Meredith Grey: I can't think of a single reason why I should be a surgeon, but I can think of a thousand reasons why I should quit. They make it hard on purpose... there are lives in our hands. There comes a moment when it's more than just a game, and you either take that step forward or turn around and walk away. I could quit but here's the thing, I love the playing field.

----------------------------------------Meredith Grey: We're adults. When did that happen? And how do we make it stop?

----------------------------------------
Meredith Grey: At some point, you have to make a decision. Boundaries don't keep other people out. They fence you in. Life is messy. That's how we're made. So, you can waste your lives drawing lines. Or you can live your life crossing them. But there are some lines... that are way too dangerous to cross.

----------------------------------------Meredith Grey: You know how when you were a little kid and you believed in fairy tales, that fantasy of what your life would be, white dress, prince charming who would carry you away to a castle on a hill. You would lie in bed at night and close your eyes and you had complete and utter faith. Santa Claus, the Tooth Fairy, Prince Charming, they were so close you could taste them, but eventually you grow up, one day you open your eyes and the fairy tale disappears. Most people turn to the things and people they can trust. But the thing is its hard to let go of that fairy tale entirely cause almost everyone has that smallest bit of hope, of faith, that one day they will open their eyes and it will come true.

----------------------------------------
Meredith Grey: At the end of the day faith is a funny thing. It turns up when you don't really expect it. Its like one day you realize that the fairy tale may be slightly different than you dreamed. The castle, well, it may not be a castle. And its not so important happy ever after, just that its happy right now. See once in a while, once in a blue moon, people will surprise you , and once in a while people may even take your breath away.

----------------------------------------Meredith Grey: A couple of hundred years ago, Benjamin Franklin shared with the world the secret of his success. Never leave that till tomorrow, he said, which you can do today. This is the man who discovered electricity. You think more people would listen to what he had to say. I don't know why we put things off, but if I had to guess, I'd have to say it has a lot to do with fear. Fear of failure, fear of rejection, sometimes the fear is just of making a decision, because what if you're wrong? What if you're making a mistake you can't undo? The early bird catches the worm. A stitch in time saves nine. He who hesitates is lost. We can't pretend we hadn't been told. We've all heard the proverbs, heard the philosophers, heard our grandparents warning us about wasted time, heard the damn poets urging us to seize the day. Still sometimes we have to see for ourselves. We have to make our own mistakes. We have to learn our own lessons. We have to sweep today's possibility under tomorrow's rug until we can't anymore. Until we finally understand for ourselves what Benjamin Franklin really meant. That knowing is better than wondering, that waking is better than sleeping, and even the biggest failure, even the worst, beat the hell out of never trying.

----------------------------------------
Meredith Grey: Maybe we like the pain. Maybe we're wired that way. Because without it, I don't know; maybe we just wouldn't feel real. What's that saying? Why do I keep hitting myself with a hammer? Because it feels so good when I stop.

----------------------------------------

Meredith Grey: Intimacy is a four syllable word for, "Here's my heart and soul, please grind them into hamburger, and enjoy." It's both desired, and feared. Difficult to live with, and impossible to live without. Intimacy also comes attached to the three R's... relatives, romance, and roommates. There are some things you can't escape. And other things you just don't want to know.

----------------------------------------

Meredith Grey: I wish there were a rulebook for intimacy. Some kind of guide to tell you when you've crossed the line. It would be nice if you could see it coming, and I don't know how you fit it on a map. You take it where you can get it, and keep it as long as you can. And as for rules, maybe there are none. Maybe the rules of intimacy are something you have to define for yourself.

----------------------------------------

Meredith Grey: Okay, here it is, your choice... it's simple, her or me, and I'm sure she is really great. But Derek, I love you, in a really, really big pretend to like your taste in music, let you eat the last piece of cheesecake, hold a radio over my head outside your window, unfortunate way that makes me hate you, love you. So pick me, choose me, love me.

- quotes from IMDB.com
http://www.greys-anatomy.com/meredith_quotes.html

marți, 26 aprilie 2011

People have two sides. A good side, a bad side, a past, a future




Elise: It's the um... the Roman god, Janus. My mother gave it to me when I was little. She wanted to teach me that people have two sides. A good side, a bad side, a past, a future. And that we must embrace both in someone we love. And I tried...
Frank Taylor: What's he like?
Elise: He's... different, from anybody I know...
Frank Taylor: Different's good. Where I come from, the highest compliment they can offer a person is to say that they're down to earth, grounded. I hate it. It drives me nuts!
http://www.imdb.com/title/tt1243957/

Se eu não te amasse tanto assim


sâmbătă, 23 aprilie 2011

Mică pauză de linişte: Miracole

Renăştea de fiecare dată. Nu ştia cum, însă era singurul lucru la care se putea gândi şi îl vedea ca pe un miracol. Niciodată din propriile puteri, întotdeauna cu aripi date de alţii, zbura după fiecare moment de cădere. Zâmbea în sinea-i şi mulţumea sfinţilor că avea lângă ea oameni care-i puteau da aripi. Un secret: a scris ceva, a pus o parte din sufletul ei pe o “hârtie“ şi l-a dat lumii. A primit un mesaj de la cineva drag exact atunci când nu mai avea aripi, când i se rupseseră şi o lăsaseră ca pe Icar, în bătaia vântului. I-a vorbit despre forţă, negru şi lumină. Citind, a plâns de parcă-şi plângea toată amărăciunea. Apoi a simţit că poate zbura din nou. Miracol?! Probabil. Privim întotdeauna miracolele ca pe ceva supraomenesc. Se spune că învierea Mântuitorului este cel mai mare miracol al umanităţii. Dar ea, cu sufletul frănjurat şi cusut din loc în loc, poate spune cu tărie că miracolele există în fiece clipă, cu fiecare respiraţie, cu orice gest şi cuvânt. În ciuda oricăror dureri, greutăţi şi a miilor de lacrimi. Chiar dacă simţim că murim, că ni se dezintegrează sufletul şi că nu vom putea trăi fără ceva sau departe de cineva. Chiar dacă iubim fără speranţă sau ne vedem dragii inimii stingându-se încet, încet. Chiar şi atunci când nu mai ştim cine suntem, încotro sau către cine ne va purta viaţa, când nu mai avem puterea să vedem lumina, ci doar întunericul, atunci când un blestem ne ia vederea sau un lanţ ruginit nu se rupe. Când un sentiment pare o povară sau o zi se scurge ca un iad pe pământ. Şi, mai ales în clipa în care simţim că ne pierdem... Miracolele sunt în noi şi le putem descoperi, dar niciodată singuri. Trebuie să realizăm că le putem îndeplini. Şi trebuie să ne lăsăm aripile să crească. Din nou şi din nou şi...
Paşte fericit! Multă lumină, linişte şi puterea de a vă lăsa aripile să crească la loc.