sâmbătă, 1 martie 2008

Ziariştii, închişi de comunişti

Florian Bichir Sâmbătă, 01 Martie 2008

http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/793907/Ziaristii-inchisi-de-comunisti/

Pe 4 iunie 1945, 14 jurnalişti, printre care Stelian Popescu, directorul de la „Universul“, şi Pamfil Şeicaru, directorul de la „Curentul“, au fost condamnaţi de noul regim „democrat“.
Continuăm astăzi serialul dedicat dispariţiei presei interbelice cu un episod dedicat procesului „ziariştilor fascişti“. Imediat după 23 august 1944, prezenţa militară a Armatei Roşii în România a radicalizat masele în căutarea şi pedepsirea celor socotiţi vinovaţi de consecinţele nefaste ale războiului.
„Comuniştii şi simpatizanţiilor, mulţimea oportuniştilor au fost cei care, într-o atare conjunctură, au pus mâna pe putere. Arhitecturile politice hotărâte la Ialta au contat în sensul sprijinirii acestor curente. Printre cei dintâi vizaţi de noile organisme au fost ziariştii. Mai ales aceia care, prin scris şi atitudini publice, s-au plasat între factorii de reală influenţă.
Aceia care au condus marile cotidiene - «Universul», «Curentul », «Porunca Vremii», «Gândirea » - au fost consideraţi responsabili ai naţionalismului, legionarismului, susţinători ai hitlerismului şi fascismului. Ei au primit etichete de antisemiţi, antisovietici, antidemocraţi şi au fost judecaţi drept criminali de război“, scrie Ioan Opriş în „Procesul ziariştilor «naţionalişti», 22 mai-4 iunie 1945“ (editura Albatros 1999), poate cel mai bun studiu al presei postbelice.
Aprilie 1945, judecaţi în procedură de urgenţă
Primul semnal al epurării care va urma a fost dat în octombrie 1944, când cei mai importanţi ziarişti şi editori au fost excluşi din Sindicatul Ziariştilor Profesionişti. Printre aceştia se aflau cei care vor compune, la rândul lor, lotul celor 14: Stelian Popescu, directorul „Universului“; Pamfil Şeicaru, directorul „Curentului“; Ilie Rădulescu, directorul „Poruncii Vremii“; Nichifor Crainic, fondator al „Gândirii“, dar şi alte celebrităţi ale condeiului interbelic, precum Romulus Dianu, Romulus Seişanu, Ilie Rădulescu, Radu Demetrescu- Gyr, Ilie Popescu-Prundeni, Alexandru Hodoş, Grigore Manoilescu, Pantelimon Vizirescu, Aurel Cosma, Vladimir Christi.
Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945 i-a declarat pe toţi aceştia vinovaţi, fiind judecaţi în procedură de urgenţă. Cu excepţia celor plecaţi din ţară (Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru şi Vladimir Christi), restul au fost arestaţi şi judecaţi în regim de urgenţă. Actul de acuzare - semnat de dr. Petru Groza şi Gheorghe Tătărescu pe 17 mai 1945 - i-a găsit vinovaţi pentru că „prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi au contribuit prin acţiunea lor la susţinerea unui regim odios (...), la antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării“. Prin acest proces înceta libertatea presei din România. „Procesul ziariştilor a anunţat, mai evident ca orice altă decizie politică, încetarea oricărei libertăţi a presei. Puţini intelectuali au sesizat, pe moment, fondul respectiv“, scrie Ioan Opriş.
„VIPERE“
Jurnaliştii, priviţi „cu scârbă şi ură“
Procesul a fost prezidat de Alexandru Voitin, viitorul acuzator al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, dar şi autor de piese de teatru (unele cu un succes relativ important, precum „Procesul Horia“, piesă jucată pe scena Teatrului Bulandra, în regia lui Liviu Ciulei). „Viperele“ era cel mai folosit apelativ la adresa jurnaliştilor. „Cu scârbă şi ură priveşte poporul român la ei, cu ură şi scârbă privim boturile lor mânjite cu sânge“, şarja „democratul“ Miron Constantinescu. (Vlad Stoicescu)
LOTUL ZIARIŞTILOR
Temniţă pe viaţă şi confiscarea averilor
Iată pedepsele pronunţate de Tribunalul Poporului în lotul ziariştilor, pe 1 iunie 1945:
> Pamfil Şeicaru - detenţiune pe viaţă şi degradaţiune civică pe 10 ani, cu confiscarea averii sale, a soţiei şi a descendenţilor săi.
> Stelian Popescu, idem
> Ilie Rădulescu, idem
> Ilie Popescu-Prudeni, idem
> Grigore Manoilescu, idem
> Ion Dumitrescu, 20 de ani detenţiune rea şi 10 ani degradaţiune civică, cu confiscarea averii
> Romulus Dianu, idem
> Romulus Seişanu, idem
> Alexandru Hodoş, idem
> Radu Demetrescu-Gyr, 12 ani detenţiune rea şi 5 ani degradaţiune civică, cu confiscarea averii
> Gabriel Bălănescu, detenţiune grea pe viaţă şi 10 ani degradaţiune civică cu confiscarea averii
> Pan Vizirescu, idem
> Aurel Cosma, 12 ani şi jumătate temniţă grea
> Nichifor Crainic, detenţiune grea pe viaţă şi 10 ani degradaţiune civică, cu confiscarea averii
DEMOCRAŢIA POPULARĂ
Printre judecători: muncitori şi plugari
Cine erau judecătorii? Pe 27 aprilie 1945, Regele Mihai a semnat Decretul nr. 1402 de numire a acuzatorilor publici, în număr de 17. Tribunalul Poporului va funcţiona cu judecători propuşi de formaţiunile politice aliate: PSDR, Frontul Plugarilor, Partidul Comunist, PNŢ - Anton Alexandrescu, Uniunea Patrioţilor, Federaţia Generală a Muncii din România, Partidul Liberal - aripa Gh. Tătărescu.
Tribunalul Poporului
Pe 12 mai 1945, ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a dispus, la rândul său, compoziţia Tribunalului Poporului din Bucureş ti, format din Ilie Ţabrea (consilier la Curtea de Apel), Al. Voitinovici (procuror), Niţă Vasile (muncitor, membru PCR), Gh. Ionescu (constructor, membru PNL-Tătărescu), Ioan Păun (muncitor, membru PSD), C. Bruteanu (industriaş, membru PNŢ - Anton Alexandrescu), Dumbravă Ioniţă (plugar, membru al Frontului Plugarilor), C-tin Ţiulescu (muncitor, din partea Conferinţei Generale a Muncii), Stelian Niţulescu (avocat, din partea Uniunii Patrioţilor).
Procesul în sine a fost un exemplu pentru ce avea să urmeze în România comunistă. Acuzatorul public Ion D. Ion anunţa că „Tribunalul Poporului are de judecat o frântură de echipă, din faimoasa echipă de presă a defunctului regim, aceşti mânuitori de condei, care în activitatea lor s-au dovedit a fi antidemocraţi, antisemiţi şi filogermani, aliatofobi şi care au îndemnat poporul pe drumul războiului, pe drumul învrăjbirii, ca să strice şi să fărâme pacea şi buna orânduială de la noi“.
"Otravirea sufletelor"
Verdictele erau deja date: Nichifor Crainic „a desfăşurat o campanie de otrăvire a sufletelor“, Stelian Popescu „a sus- ţinut mişcările de dreapta“ şi a pregătit „dictatura antonesciană şi aservirea noastră lui Hitler, printr-o avalanşă de articole“, făcându-se vinovat de „complicitate la crimele lui Hitler“. Ion Dumitrescu a contribuit „prin atitudinea sa la dezorientarea spiritelor şi la orbirea opiniei publice de la noi din ţară“.
Romulus Seiţan a susţinut propaganda hitleristă, Ilie Rădulescu a fost proaxist, antidemocrat şi antisemit; Şeicaru s-a dovedit „un gangster al presei române“, Romulus Dinu - un legitimator al dictaturii filogermane. De la proces n-a lipsit acuzatoarea „celebră“ Alexandra Sidorovici, nimeni alta decât soţia lui Silviu Brucan, n-a iertat activitatea ziariştilor „aserviţi burgheziei“. Pe Alexandru Hodoş l-a făcut responsabil de preamă- rirea regimului Antonescu; pe Pan Vizirescu l-a taxat drept „vechi antisemit“ şi apologet al războiului antisovietic, iar Aurel Cosma era condamnat că a publicat patru „volume de odios hitlerism“.

LINŞAJ MEDIATIC „Megafon al propagandei duse de Goebbles“
Răfuiala presei comuniste a început imediat după 23 august 1944, principalii vizaţi fiind nu doar oamenii politici democraţi, ci şi jurnaliştii. „Ziarele mari şi ziariştii - notează Ioan Opriş - directorii de opinie trebuiau incriminaţi şi asociaţi vinovaţilor de dezastrul ţării. „România liberă“ nr. 25, din 25 septembrie 1944, în articolul „Figuri de trădători“, semnat de A.G., îi numea pe Romulus Seişanu „zelos stipendiar al naziştilor“, un „megafon al propagandei duse de Goebbles“, „un trădător“.
În acelaşi mod au fost descrişi şi alţi jurnalişti, precum Romulus Dianu, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu şi Nichifor Crainic. În „Libertatea“ din 17 octombrie 1944, ziaristul Mircea Damian îl încondeia şi el pe Ilie Rădulescu: „El a îmbrăcat pielea de român, căutând să bage în sperieţi pe coregionalii săi şi terorizează în acelaşi timp pe creştini. Cu alte cuvinte, îi foloseşte pe unii contra altora, întinzându-se deasupra ţării ca întunericul şi blestemul. Dacă eşti «jidan» - nu e bine, pentru că te publică în gazetă; de eşti român, iar nu e nicio pricopseală, fiindcă Rădulescu îţi dibuie un strămoş de origine suspectă; şi te dă pe mâna opiniei publice. Şi de unde până mai ieri te ştiai creştin şi cetăţean de treabă, te pomeneşti dat în vileag că în vinele tale curge şi puţin sânge «jigănesc»“.
Ziaristul comunist Gheorghe Dinu nu i-a iertat pe cei cu care se confruntase ani la rând, declarând despre Ilie Rădulescu că „făcea o gazetărie venală“, iar cronicile lui Seişanu erau „confecţionate după ştirile de presă primite prin oficinele germane“. Nici Zaharia Stancu nu l-a iertat pe Stelian Popescu: „A dus încontinuu o campanie împotriva democraţiei şi împotriva reprezentanţilor politici ai democraţiei“.

Mazăre „grecul“




Imediat după declanşarea scandalului privind sechestrul pe averea sa, primarul Radu Mazăre s-a aciuat la Măruţă în emisiune.

Sinceră să fiu, mi-a scăpat difuzarea în direct, însă am putut vedea înregistrarea. Foarte tare, frate! N-am ce zice! După ce s-a dat în stambă şi a făcut scandal cum că DNA-ul a început nu ştiu ce campanie şi că din cauza aia l-au luat în vizor, Mazăre a ţinut morţiş să-şi arate în direct şi, după cum am putut vedea, şi în reluare, talentele de dansator.
Şi nu oricum, ci pe acorduri greceşti. Bună treabă, domn primar! A fost o pornire pur artistică sau vreţi să vă arătaţi dorinţa de a ocupa vreun scaun ministerial şi o luaţi pe urmele „artistice“ ale lui Ludovic Orban?
Sau s-a folosit de talentele de „peţitor“ pe care Măruţă le-a dovedit atunci când i-a „lipit“ pe Fiona cu măgăruşul inimii sale, Rigoletto? Că, doar, na, primarul apare prin presa de scandal cu fel de fel de duduiţe, însă poate îşi doreşte să se aşeze la casa lui. Aoleu, pardon, am uitat! Nu are casă, stă cu chirie! Scuzaţi, vă rog!
Oricum, pe mine m-a mirat că edilul a ales să se unduiască pe acorduri elene şi nu pe cele braziliene. Pentru că, dacă stăm să plecăm urechea, pe lângă faptul că este locuitor cu acte în regulă al ţării sud-americane, Mazăre este şi un mare iubitor de muzică latino, în special braziliană. Şi, nu numai iubitor, ci şi cunoscător. Cum ar fi fost să-l vedem pe cel care conduce destinele Constanţei, dansând lambada. Aia da privelişte, nu credeţi?
Însă, revenind la „Mazăre grecul“, după modelul „Zorba“, chiar mi-am pus întrebarea dacă nu cumva banii pe care edilul i-a împrumutat grecului Ioannis Poulos Skantzikas n-o fi fost vreun aconto pentru lecţii de dans. Că, doar, de unde să înveţi sirtaki ca la mama lui, dacă nu de la un grec get-beget? Mi-l şi imaginez pe mondenul nostru primar ascultând orbeşte de domn profesor Poulos. Simpatic, nu?
Oricum, extrapolând, se pare că majoritatea politicienilor mioritici tind să-şi arate talentele de artişti. Dansatori, cântăreţi, actori... găsim tot felul de „dotaţi“ din lumea imundă a politicii, pe la emisiunile de televiziune. Parcă se vor vedete dătătoare de autografe fanilor înrăiţi. Nu aveţi fani, stimabililor! Numai privitori scârbiţi. Şi, din păcate, niciunul dintre dumneavoastră nu şi-a arătat adevăratul talent: cel de mim.

http://www.ziuact.ro/display.php?data=2008-03-01&id=228268