sâmbătă, 20 august 2011

stuff


















Pauză de linişte - All the things I hate about YOU

Ante scriptum: acel you nu se referă la cineva în mod special, ci la noi toţi...

- urăsc ipocrizia. suntem campioni la asta. zâmbim frumos în faţă, râdem, glumim, pupăm, iubim, apoi, pe la spate, muşcăm cum nu se poate mai rău, împroşcăm cu venin şi facem harcea-parcea o persoană. ne vin lacrimi aproape compătimitoare apoi râdem până nu mai putem de problemele unuia sau altuia. ne dăm mari cinstiţi când, de fapt şi de drept, suntem lipsiţi de scrupule
- urăsc "firmaţii". da, da. nu-mi placeţi mie, pur şi simplu, na! mi se pare foarte urât să apari cu firma la vedere numai ca să te vadă nu ştiu cine şi să ţi se creeze o anume imagine în oraş, în lume, în univers. nici nu mă interesează. prefer să mi se pună marca de om decât de "firmată". mi se pare foarte aiurea şi înjositor pentru cineva să se acopere de firme şi... atât. restul nu mai contează?! să mergi în locuri "de firmă", să te plimbi cu maşini de fiţe, să ai ţoale de nu ştiu unde. nu mi-aş dori aşa ceva pentru nimeni, iar cel mai puţin pentru mine. mi-aş dori să mă abţin de la superficialitate. recunosc, îmi plac parfumurile bune, ceasurile frumoase şi anumite telefoane. da, este adevărat, pe multe dintre ele nu mi le permit. dar aş prefera orice altceva decât o firmă atârnată de gât. prefer să fiu eu, omul, firma mea... oricât de nefirmată, neinteresantă, nemondenă, neumblată aş fi.
-urăsc că analizăm. orice, pe oricine. de ce, cum, ştim noi mai bine cum sunt şi cum gândesc alţii. nu ştim, nu vom şti vreodată. nu suntem psihologi din naştere, nici după o şcoală de profil nu suntem. suntem răi şi atât. şi ne credem atotştiutori. nu suntem. şi tot d-aia...
- urăsc faptul că întotdeauna credem că le ştim pe toate. guess what? nu le ştim...
- urăsc că îi punem pe alţii să ne rezolve problemele. din comoditate şi ca să fim interesanţi. toţi facem asta. "ştiu pe cineva, dau un telefon şi rezolv". mi s-a întâmplat şi mie de multe ori. apoi mi-am dat seama că sunt penibilă şi că eu, d euna singură, nu aş fi rezolvat nimic
- urăsc faptul că întotdeauna ne comparăm cu alţii. "ăla de ce face, de ce drege, de ce câştigă mai mult, de ce are nu ştiu ce". poate pentru că, aşa cum se zice-n cartier, e cu 5 minute mai deştept. sau pentru că tu nu ai face niciodată ce face el pentru a obţine ceva. cu gândul ăsta te linişteşti, faci socoteala, tragi linie şi realizezi că scopul nu scuză întotdeauna mijloacele.
- urăsc că uneori ne este ruşine cu ceea ce iubim. de ce? păi tot d-aia. "aoleu, ce o să zică ăla, ce o să bârfească celălalt?!?!?!". în final, noi suntem proştii, că ne pasă... ne pasă prea mult de ceea ce cred oamenii care nu contează.
- urăsc că ne credem cei mai buni. nu suntem. mereu, în anumite privinţe, vor fi alţii mai buni. asta nu înseamnă că noi suntem proşti. suntem doar oameni.
- urăsc că încercăm să arătăm universului că fără noi se stinge. până una, alta, va trăi în continuare. mai bine, mai rău, dar va trăi.
-urăsc că trăim cu frica de a trăi, că suntem paranoici şi că nu putem realiza că nu oricine, oricând, oricum, ne va "fila"
- urăsc că nu suntem statornici. deloc, în nicio privinţă. azi urâm, mâine iubim. şi invers. lucruri, persoane, situaţii. nici măcar cu propria persoană nu putem fi constanţi
-urăsc oamenii care, ca să se dea culţi în cap, folosesc anumite cuvinte foarte pompoase, preţioase, fără rost. OMFG, eu, par exemple, câteodată-mi bag pula. sunt needucată, ne... preţioasă, necultă-n cap?!?!?!

Va urma

Post scriptum: Nu urăsc totul. Iar multe dintre chestiile din listă îmi aparţin şi aş dori să le pot schimba. Altele nu.... dar n-am ce face :)

luni, 8 august 2011

Concluzie

Ceea ce pare de dimineaţă cea mai frumoasă zi nu se termină întotdeauna la fel de bine...


Mică pauză de linişte: Cea mai frumoasă zi...

Când te trezeşti dimineaţa mirosind a el şi nu a tine, când deschizi ochii în miez de noapte şi-l vezi în pragul uşii de la dormitor, chiar dacă nu te aşteptai să fie acolo, când ştii că nu te mai cuibăreşti doar în braţele lui, ci în suflet, când te gâdilă pentru a te trezi cu zâmbetul pe buze şi când, la 7 dimineaţa are chef de joacă, când închide uşa în urma lui apoi sună la sonerie pentru că ştie că te amuză şi când ştii că şi mâine va fi la fel... Aşa începe cea mai frumoasă zi...

sâmbătă, 6 august 2011

bright side of life :)



Pauză de linişte: Crize - Viaţă în insolvenţă

Ieri am fost întrebată pentru prima dată ce-mi doresc cadou de ziua mea, că doar împlinesc 30 de ani şi este o ocazie deosebită. Am stat, m-am gândit, iar răspunsul pe care mi l-am dat mie a fost unul singur: îmi doresc... să nu mai fiu o povară.
Luna viitoare voi împlini 30 de ani. Şi, evident, am atins pragul psihologic. Stau şi mă gândesc că am ajuns la vârsta asta şi nu am decât o maşină pentru care încă mai plătesc rate (şi o voi mai face multicel de acum înainte...), un laptop cumpărat de mama, un telefon (la fel ca în cazul laptopului), nişte haine (din ce în ce mai puţine), pantofi, genţi şi alte chestii trebuincioase (nimic de firmă, scump sau nou). Şi atât. La asta se rezumă viaţa mea din punct de vedere material. Nu am casă, stau cu chirie, nu-mi pot permite să mă gândesc la o familie, în calculez banii până la ultimul leu şi... fac 30 de ani. 30!!!???!!! Sincer, mi se pare prea mult, în sensul că acum pot spune cu toată convingerea că nu am făcut nimic în viaţa mea. Nimic! Viaţa mea se calculează în „semnele“ de pe paginile ziarului, în materiale de presă şi cam atât... Fac 30 de ani şi trăiesc din banii mamei mai mult decât dintr-ai mei, fac 30 de ani şi nu am făcut un copil, nu am plantat un copac.... ce să mai zic de casă... Fac 30 de ani şi sunt frustrată, mă uit în jurul meu şi ştiu că nu vreau să-mi alung frustrarea prin metode neortodoxe, fac 30 de ani şi sunt o povară pentru mama. Vreau să fiu nefrustrată şi fericită... Dar cum se face asta?! Cum faci să te menţii pe linia de plutire, cât rezişti gândindu-te mereu că mâine se termină banii? Cum dai randament la muncă, cum mai poţi iubi fără griji, cum poţi fi mulţumit de tine? Cum mai poţi accepta nemulţumirile şi reproşurile atunci când tu, la două săptămâni depărtare de salariu, mai ai în portofel bani pentru două zile? Munceşti, te zbaţi, vrei să faci, dar parcă nu mai poţi, parcă nu mai ai de ce. Iubeşti şi vezi că dragostea nu ţine de foame... Fac 30 de ani şi văd că trebuie să-mi iau viaţa în mâini... Fac 30 de ani şi mă simt neputincioasă în faţa vieţii. Fără vinovaţi, fără nimic. Şi fără perspectivă...