duminică, 23 martie 2008

wish you were here...



like waves to the shore part of the ocean the stars high above part of the sky now i drift to you i dream of a river a water so blue wish i could live there wish you were here.. like the air that i breathe u'll always be there the wings that i need when i wanna fly now i drift to you i dream of a river a water so blue wish i could live there wïsh you were here..

Daţi mai departe!


Matei are aproape trei ani şi este foarte bolnav. La vârsta lui, copiii ar trebui să înveţe ce este lumea, ce este frumos pe pământ, nicidecum nu ar trebui să se lovească de necazuri.



Micuţul nu are nicio vină. Plăteşte, probabil, nişte păcate care nu îi aparţin. Nici măcar nu ştiu de ce asta este prima reacţie pe care o avem: „sigur plăteşte un păcat!“. După cum vedeţi, a fost şi prima mea reacţie. Şi nu intenţionez să şterg rândurile pe care le aştern acum. M-am implicat mult în povestea lui Matei. Poate chiar mai mult decât ar trebui, din postura în care mă aflu. Am pus o parte din ceea ce sunt eu, pentru a încerca să îl ajut. Şi la fel, oamenii din jurul meu au fost impresionaţi. S-a pus în mişcare un mecanism.
Ştiţi când eram mici şi ne jucam prosteşte, atingându-l pe cel de lângă noi, şi îi spuneam: „Dă-o mai departe?!“. Aşa ar trebui să facem şi în cazurile astea, să dăm mai departe. Măcar mesajul nostru! Matei are nevoie de bani. Mulţi. Bani care ar putea să-l ajute să trăiască, să aibă o viaţă normală. Credeţi că o sumă, oricare ar fi ea, este prea mare pentru viaţa unui copil cu ochi de înger? Eu cred că toate comorile din lume sunt nimicuri în comparaţie cu zâmbetul lui. Matei vrea să trăiască. Tot ce trebuie să facem noi este să-l ajutăm. Şi putem realiza asta. Trebuie doar să vrem. Am auzit fel şi fel de reacţii. „Dar eu nu am bani destui! Eu nu pot face asta! Emisiunea mea are o altă temă, nu putem prelua cazul!“. Ultima chestie mi s-a părut cea mai urâtă. Nu pot să cred că cineva care face o emisiune de sănătate neglijează viaţa unui copil bolnav pentru un concurs de slăbit. Mi se pare strigător la cer, de-a dreptul.
Însă, mi-a trecut repede când am realizat că nu suntem toţi la fel. Mi-am dat seama că până şi oamenii importanţi din ţara asta au inimă. Matei va primi ajutor din multe părţi. Se va face bine şi poate că, peste ani şi ani, vom merge să-l vedem jucând fotbal sau vom împărţi prima bere. Va trece peste toate cu ajutorul unor oameni care au dat mai departe mesajul. Au spus celor din jurul lor că sunt oameni care au nevoie de sprijin. Şi, răspunsul a venit prompt.
Niciodată nu vom reuşi ceva dacă nu avem încredere. Vă spun asta eu, o pesimistă convinsă. Totuşi, ar trebui să ne punem, măcar pentru o secundă, în locul lui, al lui Matei, şi în locul celor care i-au dat viaţă. Şi poate atunci vom fi dispuşi să o dăm mai departe. Să ne implicăm. Şi să le lăsăm naibii de cure de slăbire!