miercuri, 25 februarie 2009

Dosarele lui Gabi Stan


Mai zâmbăreţ decât de obicei, ieri, viceprimarul Gabi Stan m-a luat prietenos de umeri şi mi-a zis mieros: „Am auzit că ai o viaţă frumoasă".

Uimită, îi spun că aşa este, chiar am. Că toată lumea îmi spune acelaşi lucru. Însă, nedumerită în continuare, n-am putut să mă abţin şi l-am întrebat de ce este aşa interesat de viaţa mea, de ce s-a interesat de ea şi dacă face dosare: „Da' pe mine mă interesează vieţile tuturor. Nu este normal? Doar sunt în conducerea administraţiei locale". Mi-a zâmbit din nou puţin ironic şi a plecat. Ce ştie viceprimarul despre mine chiar nu-mi trece prin cap. Multe nu sunt de aflat. În cluburi nu-mi place să merg, noaptea nu prea ies prin oraş, ziua mă găseşte lumea foarte uşor... nu cred că asta este o problemă. M-a amuzat însă imaginea viceprimarului Stan, încropind dosare pentru toţi locuitorii Constanţei. Cum pune cap la cap informaţiile aflate, unde merg, de ce, cu cine şi în ce scop. Apoi, pentru a vedea ce şi cum, se apucă politicianul, cu mare aplomb, de toată gaşca. Doar nu ieşi singur. Sătul să fie urmărit peste tot şi să i se observe orice mişcare, Gabi Stan a avut probabil reacţia oricărui hăituit de presă. „Ce crezi, că eu nu pot afla chestii despre tine?!?!", dau de înţeles toţi cei care se simt lezaţi în vreun fel de ceea ce am scris în ziar. Şi încearcă să-ţi pună în cârcă frustrarea celui „dat la ziar". Poate nici nu-i de condamnat. Sau poate că este. În orice caz, situaţia imaginară este chiar hilară. Ori, mai există o variantă: poate s-au săturat să fie ei cei îndosariaţi şi s-au apucat să facă acelaşi lucru. Măcar din lipsă de altă ocupaţie. Şi poate că, peste ani şi ani, vom vedea pe tarabe şi în librării cartea „Dosarele lui Gabi Stan - vol. I". Iar pe ultima copertă să scrie mare: „în pregătire, volumele II şi III". Memoriile viceprimarului poate ar avea succes. În orice caz, iniţiativa lui Stan merită lăudată: va fi viceprimarul care-şi va cunoaşte cel mai bine oraşul. Nimeni nu va mai fi ca el. Toată ţara îl va aplauda şi-l va aclama. „Ăstuia chiar îi pasă de oamenii din oraşul lui, ştie totul despre ei", vor vui mulţimile. Poate asta-i şansa de mărire a lui Gabi Stan.

Vasile Pasca: „Sunt salarii uluitoare in baschetul romanesc"


„În '86 m-am lăsat de sport şi, ca să mă întreţin, am început cursurile de brutar-ospătar din cadrul şcolii care aparţinea Navrom-ului"

Vasile Paşca a fost unul dintre cei mai valoroşi jucători de fotbal pe care i-a dat Constanţa. Vorbeşte şi acum cu multă plăcere despre viaţa sportivă şi despre modul în care îşi învaţă elevii să urmeze calea sportului de calitate. Înregistrarea integrală a interviului o puteţi asculta pe www.ziuadeconstanta.ro.

Cum v-aţi început cariera sportivă şi de ce aţi ales tocmai baschetul?
Pe vremea aceea se practica sportul de masă. Erau începuturile sportului de performanţă şi toţi profesorii de sport antrenori căutau elevi care să facă sport. Am luat pentru prima dată contact cu sportul prin 1965, când eram în clasa a VIII-a. Atunci am făcut parte din echipa de handbal a Şcolii nr. 11. Pe vremea aceea ne luptam cu Şcoala nr. 9 sau 10, unde era profesorul Bucovală, şi mai era Şcoala 12, unde mai juca şi Lucian Râşniţă. Întâmplarea a făcut ca, atunci când am intrat la Liceul Ovidius, acolo să existe o echipă de baschet stabilită de Gigel Patrichi. Într-o zi, eram în curtea şcolii şi aruncam la coş, când a venit domnul Patrichi şi m-a trimis la şcoala sportivă, care avea sediul la Liceul Pedagogic. Aşa am început baschetul, la vârsta de 16 ani. Deşi la handbal eram propus pentru lotul de cadeţi al României, nu am nici acum regrete că am ales baschetul. Anul următor am câştigat toate titlurile la acea grupă, campion naţional de juniori, al şcolilor sportive. În 1969, am fost cooptat în lotul naţional de juniori pentru Campionatul European de la Mannheim, din Germania. Antrenor era Vasile Popescu, care antrena şi echipa Stelei şi care m-a luat la echipa bucureşteană, după ce am venit de la Europene. Nu am stat mult acolo pentru că nu-mi plăcea armata, iar un an mai târziu m-am întors la Constanţa, la Farul, care era atunci în Divizia B. Am promovat anul următor. Aveam o formaţie frumoasă pe vremea aceea, atunci venind toţi jucătorii care plecaseră la alte echipe în ţară, şi am realizat şi performanţa de a intra în primele şase echipe ale campionatului.

Cum erau remuneraţiile pe vremea aceea?
Destul de slabe. De exemplu, la Steaua am jucat în Cupa Campionilor, am luat titlul de campioni, iar pentru ultima performanţă am primit 3.000 de lei, care era, pe vremea aceea, un salariu foarte bun pe plan civil. Am mai primit şi altfel de premii decât cele în bani. Însă, abia pe la 28-29 de ani am primit şi noi o casă, pentru că terminasem pe locul 3 în campionat, anul acela. Acum sunt salarii uluitoare în baschetul românesc, de 8.000, 10.000 de euro. S-a făcut o greşeală mare când s-au adus jucători din afară, în special din fosta Iugoslavie. care au adus baschetul nostru la un nivel mediu, jucători care nu ajungeau nici să spele băncile de rezerve acolo. Au venit în România şi au tras baschetul românesc în jos. Naţionala României, la ora actuală, este la pământ. Drept dovadă, anul trecut ne-a bătut Islanda în preliminariile pentru Europene, la 63 de puncte diferenţă.

Făcând o paralelă cu fotbalul, nu credeţi că patronii se implică prea mult la echipă în locul antrenorilor?
Depinde de curajul, verticalitatea antrenorilor. Noi am avut aici un tehnician foarte bun, Petricevic, care a antrenat Farul ultima dată în 2003, eu fiind pe atunci secundul lui. Ori, dacă patronul are impresia că ştie baschetul cum ştie Becali de fotbal, vă daţi seama că n-o să fie niciodată performanţă în sportul acesta. De asemenea, cei câţiva jucători români de valoare, care ar trebui să reprezinte România, fac tuşa la echipele de club, pentru că patronii au adus jucători americani care joacă în locul românilor.

Aţi mai practicat şi alte meserii?
Am fost şi navigator. În 1986, la 36 de ani, am pierdut un meci la Iaşi, în turneul final împotriva Rapidului, înfrângere în urma căreia am ratat atunci locul 3. După meci mi s-a reproşat ceva, nu am suportat şi mi-am făcut bagajele şi am plecat. M-am lăsat de sport şi, ca să mă întreţin, am început cursurile de brutar-ospătar din cadrul şcolii care aparţinea Navrom-ului. După ce am terminat, am plecat, ca ospătar, în primul voiaj, care a durat trei luni. Aveam 90 de cenţi diurna, însă nu stăteam în banii aceştia, mă mai descurcam şi astfel.

De ce credeţi că cei mai buni baschetbalişti vin din Statele Unite?
În primul rând au o arie de selecţie mare şi, de asemenea, se investesc mulţi bani în sport acolo. În consecinţă, au susţinerea şi unui public numeros la meciurile din baschet, fotbal american...

În acest moment, care este cel mai valoros jucător român de baschet?
Sunt mai mulţi. Sunt Burlacu şi Căruţaşu, care joacă la Asesoft, dar şi Silvăşan, de la Cluj. Vin însă jucători din urmă, care promit. Sunt doi copii, dintre care şi un constănţean. Unul este Adi Blidaru, care a jucat la Asesoft, acum joacă la Otopeni, un sportiv de mare perspectivă. Mai este Octavian Calotă. Mai sunt şi alţi copii foarte talentaţi, dar care joacă acum prin Statele Unite.

Copii aveţi?
Da, am un băiat. A fost un bun fotbalist, a jucat la lotul de juniori, la Farul. A avut însă un accident la 18 ani, când, la o intrare mai dură, i s-au rupt ligamentele încrucişate şi a fost nevoit să se lase. Putea să ajungă un mare fotbalist pentru România. Juca mijlocaş la închidere, avea 1,88 metri. Iniţial am vrut să-l dau la baschet, însă a ales fotbalul.

Care credeţi că a fost cel mai bun baschetbalist al României?
Cel mai bun, după părerea mea, a fost Costel Cernat, născut în Constanţa, care activa pe vremea când jucam eu. Au mai fost, înaintea mea, Mihai Albu, Alin Savu, selecţionaţi pe vremea aceea în echipa Europei, şi Dan Niculescu.

Aţi avut accidente pe vremea când eraţi jucător?
Da, o singură dată. Am avut o mână ruptă, după un meci cu Dinamo.

Credeţi că se va mai „repara" baschetul românesc?
Se va repara, însă eu nu cred că mai apuc să văd acest lucru. S-a discutat ca, la anul, să joace numai trei străini într-o echipă, pentru a face loc românilor, cu scopul de a putea creşte în valoare. Însă este problema cu patronii de cluburi, care, după cum am mai spus, dacă investesc în sport, au impresia că sunt şi specialişti în acest domeniu.

Ilie Floroiu: „Am fost singur în Brazilia, fără niciun ban în buzunar“


Odată am fost foarte aproape să ne prăbuşim cu avionul. Am plecat la Balcaniada din Iugoslavia, în 1976, când, la un moment dat, avionul a început să se zguduie“

Director general al CS Farul Constanţa, Ilie Floroiu şi-a înscris numele în topul celor mai valoroşi sportivi constănţeni. „Dacă ar fi să fac un top al performanţelor, pe primele trei locuri se află Draica, Floroiu şi cu mine“, spunea şefa Direcţiei de Sport, Elena Frâncu, despre prietenii săi de-o viaţă. Atlet de valoare, Floroiu a pus umărul la imaginea bună pe care o au atleţii autohtoni în străinătate. Calm, organizat şi foarte apropiat de sportivi, fostul atlet recunoaşte că nu poate sta departe de pistă şi că se mai antrenează şi acum. Înregistrarea integrală a interviului o puteţi asculta pe www.ziuadeconstanta.ro.


Cum v-aţi început cariera sportivă?

Am început-o foarte târziu, la 18 ani şi jumătate, pe 1 iunie 1971. La vremea respectivă se organizau crosuri, printre care şi Crosul Tineretului, care, din păcate, astăzi nu mai există. Acesta, chiar dacă era pe vremea lui Ceauşescu, pentru atletism era un bun prilej de selecţie pentru viitorii campioni. Printre cei descoperiţi la aceste crosuri se numără campioni precum Gheorghe Dimpu, campion şi recordman european de juniori, Fiţa Lovin, campioană mondială şi medaliată la Jocurile Olimpice şi, bineînţeles, subsemnatul. După ce am terminat pe locul 7 la Crosul Tineretului, în 1971, am avut nişte discuţii şi am venit la clubul Farul, unde era antrenor Ion Veliciu.

Cine v-a descoperit?
La liceu am avut un profesor de educaţie fizică foarte tenace, iubitor al atletismului, Silviu Ispas, şi aş putea spune că dumnealui a fost cel care m-a descoperit în prima fază şi, ulterior, antrenorul Ion Veliciu.

Aţi avut un moment atunci în care aţi fi vrut să faceţi altceva decât sport?
Eu eram un copil de la ţară, veneam dintr-un sătuc din Tulcea şi încă nu realizam ce fac în acea perioadă. Eram elev la Liceul Agricol Agigea, la contabilitate şi merceologie. Cu impulsul tineresc şi aportul profesorului de educaţie fizică am ales să fac atletism în detrimentul meseriei pe care o învăţasem la liceu. Prin natura mea, sunt o persoană care iubeşte competiţia şi, în general, îmi place să câştig.

Ce a urmat după ce v-aţi legitimat?
Am început antrenamentele, cantonamentele, am ieşit campion naţional, campion balcanic, am recorduri naţionale care sunt şi astăzi în picioare şi alte rezultate care au venit ulterior.

Cum era viaţa de sportiv atunci?
Atunci, entuziasmul pentru mişcare era mult mai mare, erau şi acele concursuri şi crosuri pentru tineri. Însă, pe atunci, nu prea puteai să faci şi altceva, spre deosebire de astăzi, când tinerii au mai multe variante. Se depărtează de sport şi se duc spre calculatoare, spre cluburi de noapte, spre întreceri cu maşini sau spre droguri şi nu se mai îndreaptă spre mişcare. Prin urmare, sportul de performanţă are astăzi de suferit, dovadă fiind rezultatele din ultimii ani, de la Olimpiada de anul trecut, care nu se compară cu cele din anii precedenţi.

Care credeţi că este problema principală din cauză căreia nu se mai face mişcare, nu se mai organizează concursuri ca altădată?

În primul rând vreau să menţionez că nu este o problemă de bani. Nu îţi trebuie bani să faci mişcare, să alergi. Nu trebuie să se facă neapărat sport de performanţă, ci sport de masă, aşa cum se face de exemplu în ţările nordice. Acei oameni nu aleargă să ajungă mari campioni mondiali, ci vor să ajungă campioni ai sănătăţii.

Băiatul dumneavoastră v-a urmat cariera în vreun fel?
Din păcate, nu. Am avut tentative să îl duc spre sport. Am fost cu el pe stadion, la sală, însă nu. A urmat cariera profesională şi lucrează într-o bancă.

Cât câştiga pe vremea aceea un sportiv?
Foarte puţin. Să vă dau un exemplu. Am venit pe locul 5, la Jocurile Olimpice din 1976, de la Montreal, când am realizat şi un record naţional la 10.000 de metri şi cei din Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport s-au chinuit atunci să mă premieze. Mi-au oferit 3.000 de lei când, pe atunci, un muncitor obişnuit câştiga cam 1.700 de lei. Am primit, însă, atunci, un apartament cu trei camere, unde stau şi acum, pe care mi l-a dat primul secretar al judeţului.

Aţi reuşit atunci să ieşiţi din ţară, lucru care era dificil pe vremea aceea...
Nu era neapărat un beneficiu, pentru că te duceai practic la concurs. Păi, plecam, de exemplu, vineri dimineaţa din ţară, ajungeam la prânz la Roma, pentru concurs, mâncam, ne odihneam şi la ora cinci făceam antrenamentul de acomodare. Sâmbătă dimineaţă aveam din nou antrenament, duminică - concurs şi luni dimineaţă ne întorceam în ţară. Aşa că nu era niciun avantaj, pentru că plecam în alte ţări.

Totuşi, ce v-a impresionat cel mai mult în urma acestor ieşiri din ţară?
Per ansamblu, Noua Zeelandă mi-a plăcut cel mai mult. Am plecat atunci pe 3 ianuarie 1979 din Bucureşti, unde era un viscol puternic, abia ajungând la Aeroportul Otopeni, cu un Aro. Când am ajuns în Noua Zeelandă a fost foarte ciudat, pentru că afară erau 27 de grade şi noi eram înfofoliţi de la gerul din România. E altceva acolo, o altă lume, verdeaţă multă. În plus, acolo se face multă mişcare şi toată lumea deschisă. A fost foarte frumos.

Aţi fost tentat să vă stabiliţi în altă ţară?
Nu, niciodată, deşi mi s-a propus la un moment dat, când un club din Italia a vrut să mă legitimeze. Atunci chiar apăruse şi un articol într-un ziar italian, în care se scria despre mine, şi mi-a fost frică să nu cumva să interpreteze altfel Securitatea. Am mai fost odată singur în Brazilia, fără niciun ban în buzunar, la o competiţie. Am fost invitat în noaptea de Anul Nou, în 1974, la un cros în această ţară. Trebuia să plec singur, biletul fiind plătit numai pentru mine. Aici au fost nişte probleme, pentru că invitaţia era pentru 24 sau 25 decembrie. Eu trebuia să ajung la Madrid, unde venea un reprezentant al unei companii aeriene din Brazilia. Însă compania Tarom nu avea curse spre Madrid în fiecare zi, aşa că m-au trimis pe data de 29. Am ajuns în Madrid fără bani, unde am stat 24 de ore, timp în care am mâncat doar câteva portocale pe care le aveam la mine. De asemenea, de acasă mi-au spus să am grijă cu paşaportul să nu mi-l fure, să nu-l pierd. Dacă nu aveai paşaport pe vremea aia, erai un om mort. Aşa că l-am prins cu acul de siguranţă de buzunar. Am ajuns pe data de 30, după aproape două zile de drum şi prin aeroporturi. Nu am cunoscut traseul, acesta fiind pe străzile din Sao Paolo şi am terminat pe un nesatisfăcător loc 30. Apoi, pe 3 ianuarie, am concurat pe pistă şi am câştigat, la competiţie participând aceiaşi concurenţi din urmă cu trei zile.

Aveţi superstiţii?
Nu mă întorc niciodată din drum dacă am uitat ceva. Îmi controlam geanta cred că de zece ori înainte să plec la concurs.

Aveaţi un idol când concuraţi?
Da, era un sportiv belgian, Emile Puttemans, campion european la 5.000 de metri. Îmi plăcea modestia lui, maniera lui de alergare, acurateţea alergării. Îmi plăcea foarte mult.

Care a fost cel mai mare premiu câştigat în cariera de sportiv?
1.000 de dolari primiţi la un concurs în Finlanda a fost cel mai mare premiu.

Ce au atleţii de culoare faţă de noi la probele de fond?
Sunt mult mai talentaţi din punct de vedere genetic. În plus, ei se nasc, cresc şi se antrenează la 2.000 de metri altitudine, ceea ce înseamnă foarte mult pentru performanţele sportive la această probă.

Care a fost proba dumneavoastră preferată?
Eu am concurat la 5.000 şi 10.000 de metri, însă a doua a fost preferata mea, deşi cea mai bună performanţă a mea, când am fost la două secunde de recordul mondial, a fost la 5.000 de metri.

Aveţi vreo amintire care v-a marcat de-a lungul vieţii?
Sunt foarte multe. Odată am fost foarte aproape să ne prăbuşim cu avionul. Am plecat la Balcaniada din Iugoslavia, în 1976, când, la un moment dat, avionul a început să se zguduie. Iniţial nu am luat în serios, însă, după puţin timp, avionul a început să piardă altitudine şi mi-am dat seama că e ceva serios. Colegilor mei li se făcuse rău. După ce nu am fost primiţi să aterizăm de urgenţă pe un aeroport din Iugoslavia, am ajuns, până la urmă, la Zagreb, în siguranţă, pilotul anunţându-ne apoi că avionul mai avea combustibil pentru câteva minute de zbor.

Dacă ar fi să o luaţi de capăt, aţi alege acelaşi drum?
Da, pentru că este un drum greu, dar frumos. A fost ceva ce am practicat din plăcere şi mi-a adus foarte multe satisfacţii.

Interitus Dei a lansat In Motion...


Trupa constănţeană Interitus Dei a lansat, seara trecută, în clubul The Silver Church din Bucureşti, albumul In Motion...

Albumul a fost lansat pe piaţă în luna ianuarie, însă nu a avut parte de o prezentare oficială în faţa publicului românesc. Cu toate acestea, iubitorii germani de rock au avut plăcerea de a asculta noile piese ale băieţilor de la Interitus Dei. Trupa a susţinut un mini-turneu în Germania, în perioada 18-23 ianuarie, în oraşele Krefeld, în clubul Kulturfabrick, Gummersbach (Valhalla) şi în Dortmund, în Club Live Station. Turneul a fost primul mod de a promova albumul In Motion..., material apărut în urma semnării unui contract între cei cinci constănţeni şi casa de discuri germană Black Bards Entertainment. In Motion este cel de-al patrulea album al celor de la Interitus Dei şi cuprinde 11 piese, printre care In Motion..., When the Metal Meets the Flesh, Pagan and Proud, The Memories of the Snake, dar şi un cover după celebrul Hasta siempre comandante Che Guevara. Trupa a mai lansat Lonely White Idols (1997), The end of revelation (2000) şi Unholly (2002). Pentru 2009, băieţii de la Interitus Dei pregătesc un turneu în primăvară, în România, şi un altul în vară, în Germania. În toamna lui 2005, trupa constănţeană a cântat în deschiderea celebrei formaţii Paradise Lost, trupă care le-a deschis „apetitul“ pentru gothic, stilul pe care îl abordează. Alcătuiţi ca trupă în 1994, cei cinci constănţeni abordează un stil aparte pentru muzica românească, dar foarte gustat de tinerii care ascultă rock, doom gothic. Formaţia este alcatuită din Bogdan Boeru - bass şi voce, Adrian Galu - voce, Cristi Ţenţu - lead guitar, Ruhan Terente - guitar şi Marian Mihăilă - tobe. Mai multe detalii despre Interitus Dei şi In Motion... puteţi citi pe
http://www.interitusdei.ro/ sau pe http://www.myspace.com/interitusdei

Notarul Mariana Iosif, amazoana fumătorilor de pipă


# „Fumatul de pipă trebuie asociat cu un pahar de vin bun sau de coniac, lucru ce duce uşor către discuţii interesante şi relaxante“

„O viaţă cu pipa e mai interesantă decât să pufăi ţigări fără să meditezi“, spune un fumător din muştiuc. Şi parcă ne vine să-l credem.

Cei care preferă lemnul înconvoiat, cu un căuş care primeşte în el cantitatea potrivită de tutun, nu se pot debarasa cu uşurinţă de obicei. Sau poate că nici nu vor... Imaginea lupilor de mare cu bărbi şi mustăţi lungi ne-aduce parcă aminte de povestirile copilăriei. Iar realitatea ne demonstrează că oamenii mării sunt mai atraşi de obiceiul pufăitului meditativ decât de cel al trasului cu nesaţ din filtrul ţigaretei. Aşadar, pornim pe urma lor, a împătimiţilor de pipă. Nu ne trebuie mult până să îi găsim. Asociaţia Pipa Club România a luat naştere în Constanţa, pe 24 februarie 2003, şi are ca număr de ordine 301/A/2003. Fondatori i-au fost Lucian Adamescu, Adrian Bănică, Şerban Berescu şi Cristian Andrei Carabatache. Scopul: „ducerea unei campanii de informare şi convingere pentru abandonarea oricărui gen de fumat prin inhalare, a fumatului intensiv şi determinarea, din motive de sănătate şi rafinament, de a adera la un mod de a fuma ocazional şi moderat, respectiv fumatul pipei. „Scopul asociaţiei a devenit deja anacronic în contextul nenumăratelor campanii anti-fumat. Însă trebuie să ştiţi că pipa are un farmec aparte. Este un obicei pe care eu îl am de pe vremea când eram comandant de navă. Iar asociaţia noastră are ca scop întâlnirile celor care preferă acest gen de relaxare“, spune Şerban Berescu, membru fondator al Asociaţiei Pipa şi director general adjunct al Autorităţii Navale Române.

Fumătorii fără fumuri

Spune că nu are multe pipe, aşa cum au colecţionarii înrăiţi, ci numai „vreo două, trei“. „Este un obicei des întâlnit în lumea marinarilor. Este specific acestei categorii de oameni. Dar noi avem ceva aparte în asociaţie: un membru de sex feminin“, mai spune „lupul de mare“. Cu greu reuşim să aflăm cine este doamna fumătoare de pipă, asemenea pictoriţei mexicane Frida Kahlo. Este vorba despre notarul Mariana Iosif, care nu s-a sfiit să-şi arate pasiunea. Are o pipă veche, subţire şi elegantă, ca şi posesoarea. O ţine într-un dulap din biroul în care-şi desfăşoară activitatea notarială şi se uită cu multă mândria la „pipa ei de doamnă“. A aparţinut unei femei din înalta societate şi i-a fost făcută cadou de către colegii de asociaţie. Povesteşte cum s-a integrat în grupul fumătorilor de pipă: „Au venit la mine să facă asociaţia, să o înscrie. Şi am văzut că nu au nicio femeie şi le-am zis: «Mă înscriu şi eu, ca să aveţi şi voi o sămânţă de femeie». Aşa am ajuns printre fumătorii de pipă. De fapt, eu m-am lăsat de fumat de ceva vreme. Şi trebuie să mai ştiţi ceva... sufletul asociaţiei este Carabatache... el ştie totul despre pipe“. Un alt membru de vază al Pipei constănţene este Oleg Danovski jr, colecţionar, dar şi fumător înrăit. Asemenea Marianei Iosif, şi Şerban Berescu ascunde un secret, despre care spune că nu îi face onoare: „De vreo doi ani m-am lăsat de tot de fumat, deci mi-e ruşine să spun că nu prea mai am ce să caut în asociaţie. De altfel, mă duc din ce în ce mai rar la întâlniri“. Adjunctul ANR-ului povesteşte că fumatul de pipă trebuie asociat cu un pahar de vin bun sau de coniac, lucru ce duce uşor către „discuţii interesante şi relaxante“.