miercuri, 1 aprilie 2009

total eclipse of the heart

song of the day



Chilian - Luni
Vezi mai multe video din Muzica »

E-april. Pluteşte-n aer o vrajă de nespus Se nasc din nou speranţe şi-ndemnuri de a fi

Omar Khayyam

Poezie absolută

În juru-acestei roze pluteşte-o fină boare. 

E-un nimb fragil de ceaţă? Vrej de parfum e oare? 
Un rest din vălul nopţii e părul tău de maur? 
Trezeşte-te, căci zorii în cupe toarnă aur...


Surâs şi puritate! O, răsărit divin! 
În cupe scânteiază câte-un imens rubin! 
Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze 
Şi arde altă creangă ca să ne parfumeze!


Din flori cereşti coboară petale de lumină 
Şi-alcătuiesc corole de aur în grădină. 
În cupa cum e crinul torn vin cu-obraz de roză. 
În asfinţit nori vineţi mor în apoteoză...


În zori stropi puri de rouă pun perle pe lalele. 
Duios şi-nclină fruntea timide viorele. 
lar mugurele rozei plăpânde şi sfioase 
Îşi strânge-n juru-i pudic tunica de mătase.


În astă seară vinul mă-nvaţ-un sens mai pur: 
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline, 
lar cupa-i modelată din închegat azur. 
Şi noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine...


Mă fascinează pururi un chip frumos de fată 
Şi mâna-mi are veşnic magnet pentru pahar. 
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har, 
Oricărei părţi din mine o bucurie-i dată.


leri dis-de-dimineaţă cu-o fată ca o stea 
Sorbeam parfumul nopţii şi vinul roz şi ora. 
Ca perla-n scoică vinul aşa intens lucea, 
Încât trezi deodată din somnu-i aurora.


Din cripta mea arome de vin au să emane, 
Încât cei ce vor trece pleca-vor îmbătaţi. 
Şi-atât senin pluti-va în nimburi diafane, 
Că-ndrăgostiţii sta-vor în loc transfiguraţi.

Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă. 
lar fluturii sunt oaspeţi. Când nu-s privighetori, 
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori, 
lar şoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.


Puţin mai mult vin roşu, pentru ca trandafirii 
Pe-obrajii tăi, iubito, mai vii să se deschidă. 
Khayyām, puţin mai multă tristeţe fericirii, 
Căci în curând iubita va-ncepe să-ţi surâdă.


E-april. Pluteşte-n aer o vrajă de nespus. 
Se nasc din nou speranţe şi-ndemnuri de a fi. 
Fiece floare albă e mâna lui Moisi 
Şi-n fiecare briză respiră, blând, lisus.


Zefirul răcoreşte obrajii rozelor 
Şi-n umbră parfumată ne mângâie extazul. 
Atât de plin de vrajă şi de noroc e ceasul, 
Că tristul ieri dispare ca fulgul de uşor...


Noi suntem sensul unic al veşnicului Faur 
Şi noi esenţă primă din ochiul său curat. 
Al lumii cerc l-aseamăn cu un inel de aur 
În care omul este rubinul încrustat.


Toţi idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinţa cu răni ce nu se vindec.
Mi-ai înnecat tristeţea în vinul parfumat
Şi mi-au vândut la urmă renumele pe-un cântec.


Cu trandafiri se umple azurul de cleştar,
În aer curge-n picuri viersul privighetorii.
- Când ştii că-n clipa asta smintiţi visează glorii...
Ce mătăsos ţi-e părul şi trupul cât de clar!


Când vioreaua-n haină de ametist apare.
lar roza la suflarea zefirului se-nvoaltă,
Bea vin c-un trup alături, sculptat de-o fină daltă
Şi sparge apoi cupa cuprins de încântare!


Când te-a secat de lacrimi viaţa care doare, 
Gândeşte-te la roua din geana unei flori. 
Şi când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare, 
Gândeşte la trezirea unui copil în zori.


Trezeşte-te căci zorii în noapte-au aruncat 
Cu pietre, şi toţi aştrii din cer i-a alungat. 
Şi, iată, vânătorul din Est c-un nimb de aur 
L-a prins în laţ pe Turret, vestitul rege maur.


Mai toarnă-mi vin în cupă! Mi-e inima bolnavă. 
Vin roz ca trandafirii. Vin vechi de tămâioasă. 
Vin, ca să-nnec tristeţea! lar mâna ta duioasă 
Să-nlăcrămeze harfa din strune de mătase...


Duh clar de vin e-n cupă, - şi-n vasul de cleştar
Un suflet străveziu e. Cel ce-i opac şi van
Nu-i demn să-mi stea la masă. Doar sfântul meu pahar.
Căci el este deodată şi dens şi diafan.


Zefirul blând desface a rozei fină haină. 
Divina-i frumuseţe privighetoarea-ncântă. 
Mergi şi te odihneşte la umbra ei cea sfântă, 
Căci ţărna-i dă viaţă şi ea din nou o-ntaină.


Ce zi frumoasă-i astăzi! Şi cât de blând zefirul! 
În rouă-şi spală faţa aprinsă trandafirul. 
Privighetoarea-i spune în grai străvechi şi sfânt: 
"Îmbată-te tot timpul de-arome şi de cânt!"


Voi, fetelor frumoase, cu-obraji de catifea, 
E mai. Vom face-un lucru oprit de Sfânta Carte: 
O să vărsăm în iarbă vin roz până departe 
Şi-o să schimbăm grădina în cîmpuri de lalea.


Când briza dimineţii desface-a rozei haină 
Şoptindu-i: "Toporaşul s-a desfăcut în luncă" -
Demn să trăiască-i numai cel ce contemplă-n taină 
lubita care doarme, bea cupa şi-o aruncă.




Priveşte cedrul mândru! Atâtea braţe are! 
Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare. 
Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii. 

Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii.

"Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!"  

Viaţa se grăbeşte, rapidă caravană. 
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa. 
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană, 
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…


Bea vin! în el găsi-vei Viaţa-fără-moarte.
Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda, 
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate! 
Trăieşte-ţi clipa dată! Căci clipa-i viaţa ta!


Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt 
Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine. 
Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt: 
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină mâine.


Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare 
Măcar dacâ-ai să termini cuvântul început? 
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care 
De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.





În parfumatul prier, când - beată de iubire -
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de mâine. 
De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire, 
N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine.


Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii. 
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc 
Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc. 
Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vieţii.


Nu caut nici minciună nici adevăr viclean. 
Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu. 
Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani. 
Vreau să mă bucur astăzi. Mâini - poate-i prea târziu.


Culege din viaţă tot ce-i surâs şi floare. 
Serbează orice clipă! la cupa cea mai mare! 
Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi. 
Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti.


Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe. 
Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe. 
Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi! 
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.


Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună: 
"Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!" 
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii 
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?


Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! la astă seară
Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta. 
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea! 
Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară...


Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâne. 
Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne. 
la cupa şi te-aşează sub luna de cleştar, 
Căci mâine poate luna te va căta-n zadar.




Ce ruşinos e timpul celui gândind amar 
Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme. 
Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar, 
Căci poate mâini cleştarul o piatră-o să-l sfărâme.


Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim,
- dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai, 
căci în afara dragei şi-a cupei - ce alt Rai 
mai dulce-i, - dacă este ceva ce Rai numim.


Pe drumul spre iubire cădea-vom în curând. 
Nepăsător destinul ne va călca-n picioare. 
Ridică-te copilă - o, cupă vrăjitoare! 
Dă-mi buzele aprinse cât încă nu-s pământ!


Nădejdi nesăbuite mi-au risipit, iubito, 
În vânt mulţi ani din viaţă. Dar timpul ce-mi rămâne 
Din plin de-acum trăi-l-voi. Vreau prin intensul mâne 
S-ajung din urmă viaţa pe care n-am trăit-o.


Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate 
Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine, 
Chiar stând într-o ruină, - mai fericit ca mine 
Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.


În zori într-o tavernă s-a auzit un glas: 
"O, voi nebuni de viaţă! Voi, tineri veseli! Vinul 
Turnaţi-l iar în cupe, 'nainte ca destinul 
Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!"


Nu mai cârti, nu geme - durerea mea! Tăcere! 
Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte! 
Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere. 
Vreau să trăiesc! Căci morţii nu-şi mai aduc aminte.


Nu-ţi răsădi în suflet copacul întristării, 
Ci răsfoieşte zilnic a desfătării carte. 
Bea vin şi poartă-ţi paşii pe căile-ncântării, 
Căci măsurat ţi-e drumul de la surâs la moarte.




Sfârşit e Ramazanul! O, inimi vestejite! 
Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri 
Cei care poartă vinul - neguţători de visuri. 
Redaţi-mă vieţii, chemări ale iubitei!


În loc s-o faci să cânte cu fiece zvâcnire, 
Tu inima ţi-ai pus-o în lanţuri de mâhnire... 
lar mintea ta şi chipul ţi le-ai îndoliat. 
- Mă tot uimesc într-una: "Ce ignorant ciudat!"


Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt. 
Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea! 
Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea 
Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt...


Ce-i înţelept? Să-ţi bucuri cămările fiinţei 
Având în mână o cupă. Ce-a fost şi ce-i de faţă 
Să nu te mai frământe. Fă-ţi dintr-o clipă-o viaţă 
Şi sufletul sloboade-l din temniţele minţii.


Nimic n-au să te-nveţe savanţii. Dar alintul 
Suav al unor gene o să te instruiască 
Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul, 
Căci ţărna e grăbită ca sâ te găzduiascâ.


S-au desfăcut în juru-mi, aprinşi iar trandafirii. 
Desfă-ţi şi tu simţirea în bucuria firii. 
C-un înger blond alături, ia cupa şi-o deşartă, 
Căci îngerul cel negru al morţii-aşteaptă-n poartă.

Suprema înţelepciune - detaşarea 


O, vino cu bătrânul Khayyām, şi vezi de-nvaţă 
Înţelepciunea-i sfântă: ştim că această viaţă 
E-un zbor înfrânt, iar restul atât e - o minciună. 
Corolele se-nvoaltă anume ca să-apună.


Cereasca boltă pare o ceaşcă răsturnată.
Sub ea-nţelepţii temniţi de teorii ocupă. 
Tu să imiţi iubirea dintre ulcior şi cupă, 
Ce sorb stând gură-n gură licoarea fermecată.


Nu judeca pe nimeni, ci cată să-nţelegi. 
Eu beau, dar aminteşte-ţi că ai şi tu păcate. 
De vrei s-ajungi la pace şi seninătate, 
Apleacă-te asupra durerii lumii-ntregi.


Cel ce-a cules în viaţă al Cunoştinţei Măr, 
Pe-adevărata Cale purta-va paşii săi. 
Numai acela ştie că azi e ca şi ieri 
Şi mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintăi.


Un vânt de miazănoapte a vestejit azi floarea 
Pe care o cântase în zori privighetoarea. 
N-o plânge însă. Roza se va-nnoi mereu, 
În timp ce noi dormi-vom în ţărnă somnul greu.


La vremea primăverii pe margini de alee 
Cu bunii tăi prieteni şi-o fată cum e crinul... 
Aduceţi-mi o cupă! Cei care-n zori beau vinul 
Nu ţin de sinagogă, de templu sau moschee.


Răsplata cuvenită iar n-a venit. Zâmbeşte! 
Să crezi că-un lucru poate fi altfel, nebunie-i. 
Căci totu-i scris în cartea pe care-o răsfoieşte 
La întâmplare vântul uituc al veşniciei.

Nu am cerut să fiu. Mă străduiesc 
Să trec fără uimire sau mânie. 
Plecând, nu-ntreb pe nimeni dacă ştie 
Ce-a fost popasul straniu pământesc.


Natura cu-ale sale stihii şi elemente, 
Sofismul şi-adevărul - îmi sunt indiferente. 
Dă-mi vin şi-atinge harfa cu modulaţii moi 
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca şi noi...


A stelelor rotire care-nconjoarâ firea 
Provoacă ameţeală la cei din valea lunii. 
Khayyām, ţine-te bine de firu-nţelepciunii, 
Pe când în jur dansează din veac nemărginirea.


În para aurorii înalţă cupa plină
Cu vinul ca laleaua! O altă cupă-nchină
lubitei ce-ţi surâde. Pe-aprinsele ei buze
Să sorbi adânc căci mâine vei fi un pumn de spuze...


Nu poţi aprinde marea, nici omul să-l convingi 
Că fericirea multă adeseori înşală. 
Căci cupa care-i plină, uşor chiar de-o atingi, 
Se varsă. Dar intactă rămâne cupa goală.


Aş vrea să-ţi spun o taină omisă din Scripturi: 
Din tină de mâhnire e omul încropit. 
Adună-aici o vreme ceva fărâmituri 
Şi-pleacă apoi cu grabă în neantul nesfârşit.


Când zorii strălucire pe sânii Terei varsă,
la cupa şi goleşte-o! Dă-ţi lacrima pe-un cânt,
Căci zori mereu veni-vor spre noi cu faţa-ntoarsă,
Când noi vom fi cu faţa întoarsă spre pământ.


Nu fii mâhnit că lumea-i perfidă şi nedreaptă. 
Nu-ţi aminti şi astăzi de cei ce nu mai sunt. 
O fată ca o roză şi cupa te aşteaptă 
Surâzătoare. Viaţa nu ţi-o zvârli în vânt.



De-a lumii nedreptate cât timp roşi-vom oare? 
Cât timp vom arde-n focul acestei lumi stupide? 
Ridică-te şi-alungă chemările-i perfide 
Şi să serbăm parfumul şi-a vinului culoare!


Plângea un strop de apă: "Sunt despărţit de Mare!"
Zâmbi atuncea Marea: "Noi suntem totul. Oare 
Supremul zeu nu-i unda? Deşi suntem departe, 
Un punct ce nu se vede abia de ne desparte."


Îmi deghizez tristeţea, căci pasărea rănită
Se-ascunde ca să moară. Vin! Şi să spunem glume!
Vin, trandafiri şi cântec! Şi tu aici, anume,
Cu-a ta indiferenţă, frumoasa mea iubită!


De vrei s-atingi sublima singurătate-a serii 
Şi-a stelelor înalte, desparte-te de toate: 
Prieteni şi iubite. Nici lacrimă durerii 
Străine să nu dărui, nici zâmbete-nşelate.


Zădarnic cercetasem şi cărţi şi înţelepţi 
Şi-am întrebat la urmă şi cupa: "Ce va fi 
Când am să plec din lume?" Ea gura îşi lipi 
De-a mea: "Bea vin! Din moarte n-o să te mai deştepţi."


Acestei lumi nedrepte să nu-i dai viaţa ta. 
Nu-ţi aminti durerea ce-a fost şi ce-o să vie. 
Lângă o zână albă cu sâni de iasomie 
Ascunde-te de lume cu-o cupă-alăturea.


Dacă eşti beat, Khayyām, fii fericit. Şi dacă 
lubita te alintă, fii iarăşi fericit. 
lar când visezi că nu eşti, zâmbeşte mulţumit, 
Căci moartea e neantul pe veşnicia-ntreagă.


Tu te hrăneşti cu fumul sărac din vatra lumii. 
Cât o să-ţi chinui mintea cu-a fi şi a nu fi? 
Nu-ţi irosi câştigul de fiecare zi 
Cârpind la zdreanţa vieţii pe care-ai s-o dai humii.



Mâini vom pleca, prieteni. De ce să ne lipsim 
De vinul roşu şi-o fată cu chip de serafim? 
Câţi au murit cu gândul că lumea e eternă? 
Când n-oi mai fi, ce-mi pasă de-i veche sau modernă?


Cât timp au să te-nşele parfumuri şi culori? 
Ce-i rău, ce-i bine - Cartea pe cei naivi înveţi-i. 
De-ai fi tu chiar izvorul Zemzem, chiar apa vieţii, 
Tot în pământ la urmă tăcut ai să cobori.


Ferice-acel ce-n lume străin şi liber trece, 
Fără să creadă-n secte şi în porunci divine. 
Ca vulturul se-nalţă spre cer, şi nu petrece 
Ca bufniţele printre tenebre şi ruine.


Să beau şi să mă bucur - aceasta-i partea mea. 
Indiferenţi mi-s zeii şi orice erezie. 
De-ntreb mireasa lumii: "Ce dotă mi-aduci mie?" 
Ea-mi spune: "A mea dotă e bucuria ta."


Urzeşte lumea, Doamne, din nou sub ochii mei,
Să-ţi spun cum s-o faci altfel. Şi-apoi te-aş mai ruga
Să-mi dai o altă viaţă. Sau - mai curând - de vrei,
Ai milă şi mă şterge pe veci din Cartea ta.


Închide Coranul şi liber gândeşte 
Şi liber la toate în jur să priveşti. 
Dă totul şi iartă oricui te răneşte 
Şi-ascunde-te-n taină când vrei să zâmbeşti.


Tu, ce eşti rezumatul Creaţiei întregi, 
Nu mai cerca din pierderi câştigul să-l alegi. 
la cupa grea din mâna paharnicului vieţii. 
Uita-vei şi-astă lume şi cea din ţara ceţii.


Nu cheltui-n tristeţe părelnica ta zi! 
Pe drumul nedreptăţii să-ţi fie calea dreaptă. 
Şi pentru că la capăt neantul ne aşteaptă, 
Închipuie-ţi că nu eşti - şi liber ai să fii.




Sloboade-mă Părinte, de-un calcul fără capăt. 
Cu minusuri şi plusuri. Vreau ca să ies din mine. 
Un sclav sunt câtă vreme cunosc ce-i rău, ce-i bine. 
Dar vinul libertatea mă face să-mi recapăt.


Când laşi ca a ta frunte la idoli să se-nchine, 
Tu ieşi din tine însuţi ca să te-ntorci în tine. 
Când sorbi o-nghiţitură din vinul roz în spume, 
Tu te desparţi de tine şi te desparţi de lume.


Azi ce-am să fac? Voi merge la umbră c-un ulcior?
Voi medita? Voi scrie? - O pasăre-a trecut
Şi-acum se pierde beată în cerul arzător.
Ca dânsa m-aş vrea liber, - sus - în necunoscut.


De-aşi fi cu zeii-asemeni, aş arde-ntreaga lume 
Şi-aş face-o alta-n care Adam - eliberat -, 
Să poată lesne-atinge tot ce-un om a visat 
Şi fiecârui lucru să-i dea nou sens şi nume.


Eşti trist? Adu-ţi aminte că-n jur atâţia sufăr. 
Şi că dureri mai grele în univers pot fi. 
Alege-ţi o femeie cu sânii albi, de nufăr. 
Să n-o iubeşti. Nici dânsa să nu poată iubi.


Cel care nu refuză tot ce-l momeşte-n jur 
Un sclav e al dorinţii şi-o victimă-a durerii. 
Tu sufletul păstrează-l mereu desprins şi pur. 
Să nu cazi în capcana amară a plăcerii.


Înţelepciunea-n viaţă-i deplina renunţare 
La orice lucru. Altfel, amar te vei căi. 
Doar rupt de orice grijă înseninat vei fi. 
Afar' de asta totul e chin şi tulburare.


Un joc de artificii e lumea: umbre vane. 
Înneacă-le în cupă păstrându-ţi mintea trează. 
Şi izbăvit eşti astfel de-aceste vagi icoane 
Şi gândul imposibil ce zilnic te-asaltează.




Există două lucruri la baza înţelepciunii
Şi două revelaţii deschise-s pentru unii:
Să nu te-nfrupţi din toate ce se numesc mâncare
Şi să te ţii departe de tot ce viu îţi pare.


Îţi place să sorbi cupa cu buze rubinii. 
Îţi place să sorbi viersul de harfă şi de flaut. 
Dar astea sunt deşarte. Căci dacă n-am să caut 
Să mă desprind de toate - nimica nu voi fi.


În vin o moarte afli. Ci-n cupă o magie-i, 
Căci neantul-acesta naşte o ramură-a veciei 
Mă reînvie suflul lui Dumnezeu pe cruce 
Şi moartea cea carnală în hău de mine fuge.


O, inimă, te doare popasul pe pământ. 
Aruncă de pe suflet al lutului vestmânt. 
Şi-astfel, desprins de tină, în sfântă curăţie, 
Spre ceru-nalt să-ţi afli şi sens şi bucurie.


Eu vinu-l sorb nu pentru o mulţumire strâmtă, 
Nu beau pentru refuzul vreunui dumnezeu, 
Nici pentru ca să tulbur morala cea mai sfântă.
- Ci, bând - respir o clipă, ieşind din strâmtul eu.


Condiţia umană cu greua-i umilire 
Dizolv-o în delirul beţiei. Mântuiţi 
Vom fi astfel - şi-n ceruri, de trupuri despărţiţi, 
Plutim desprinşi dincolo de orice-ngrădire.


La cei răi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul.
A gândului esenţă în verb săracă-ar fi.
Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l,
O taină am pe care n-o pot dezvălui.