vineri, 26 octombrie 2012

Love, Cook... Eat?!

Iubim! Iubim cu patimă, uneori isteric, specific feminin, iubim arzând şi ardem iubind, ne topim în vâlvătaie şi renaştem din propria noastră cenuşă. Fluturaşi, confuzii, dorinţă de confirmare. Aşa iubim noi, femeile, adorăm, iubim enorm, ne oferim ofrande pe altarul amorului nostru. Şi am ajuns la concluzia că suntem genetic programate să gătim bărbatului nostru ca într-un ritual aproape erotic. „Îţi place?“, întrebi temător, după ce ai gătit cu tot sufletul fredonând în minte „I’m in the mood for love simply because you’re near me...“. Aşa începe aventura culinară, este ca un fel de iniţiere în viaţa de... amorezată. Iubeşti complet, îţi doreşti să hrăneşti omul de lângă tine, să-i împlineşti dorinţele culinare. Şi, odată cu aceste porniri, înveţi. Citeşti, admiri. Treci de la toate blogurile de profil la „grei“: Julia Child, Anthony Bourdain, Jamie Oliver, Martha Stewart... Suntem masterchef-ii bucătăriei noastre şi ai sufletului celui drag. Găteşti cu drag, mănânci cu drag. Treci de la newsletter-ele cu reţete la cele cu... reţete, dar de slăbit. Le alternezi: un cheesecake, un măr, trei cupcakes, două roşii, o negresă, doi castraveţi. Te trezeşti şi realizezi că nu tot ce se găteşte se mănâncă şi că, oricât ne-am dori, caloriile nu ard din dragoste. Eşti invidioasă: „De ce el nu se îngrăşă? De ce eu? Pfff, metabolism de femeie! Uită-te la el ce arderi are!!!!“, te plângi în gând, iar în cap îţi zboară „endomorf, ectomorf, mezomorf“. Citeşti, te documentezi, nu mai ştii ce să alegi dintre miile de cărţi, miile de diete. Ce mi se potriveşte? Ce să fac? Mă las de gătit? Dar îmi place! Măcar, după experienţa culinaro-amoroasă, după ce ne debarasăm de sperietura nebună şi necuvenită, rămânem cu cititul, cu gătitul, dar şi cu un bărbat fericit (pentru că ai scăpat de frustrări şi eşti iar zâmbitoare, fericită şi frumoasă). Şi învăţăm că, orice ne-ar spune programarea (genetică ori ba), dragostea nu trece întotdeauna prin stomac. Sau nu trebuie să treacă printr-al nostru.

miercuri, 24 octombrie 2012

Guvernanţi, n-aveţi bani? Folosiţi puşcăriaşii!

Vreo doi parlamentari, dintre care l-am recunoscut cu uşurinţă pe Mădălin Voicu, s-au gândit bine şi le-a venit ideea ca statul să graţieze nişte puşcăriaşi. Din ce motiv? Nu prea mai contează. Eu cred, însă, că, pentru o ţară săracă aşa cum este descrisă România noastră, infractorii ar putea fi foarte folositori. De ce, spre exemplu, să plăteşti nu ştiu câţi oameni pentru asfaltări când, vrei nu vrei, ai câteva sute de mii de... salariaţi la mititica. Păi nu mănâncă, dorm, se spală pe banii noştri, ai contribuabililor? De ce să stea câţiva anişor la răcoare ca la spa? De ce să le vină idei violente, să se bată, să se omoare sau să se violeze, de ce să aibă timp de gândire la noi infracţiuni pentru când se vor elibera? De ce să nu-şi facă îndatorirea de cetăţeni ai acestei ţări care-i rabdă de voie de nevoie? Sau, mai corect, de ce să nu îşi răscumpere datoria faţă de mine, de tine, de noi, contribuabili, plătitori oneşti de taxe. Noi de ce nu dăm în cap, de ce nu violăm? Înainte se puteau face canale şi mureau oameni nevinovaţi. Eu vă cer să măturaţi străzile, să curăţaţi pădurile, să reparaţi băncile din parc, să plantaţi flori, să vopsiţi garduri şi multe alte asemenea lucruri. Nu-ţi trebuie şcoală pentru asta. ce rost are să faci clasa I la 30 de ani, în puşcărie? Învaţă o meserie!

Eu ştiu că orice primar este mai fericit să dea contractul unui prieten decât să primească ajutor din partea foştilor răufăcători. Dar, revin la întrebări. De ce oamenii ăştia nu ar trebui să înveţe o meserie, de ce să revină pe stradă borfaşi? De ce să fie unul care dă în cap pe aceeaşi treaptă joasă a societăţii cu cel acre a furat de foame, pentru a nu-şi vedea copilaşii cum mor de foame. De ce să nu fie, într-un final, folositori şi cei care violează bătrânele. Vă garantez că unii s-ar gândi cu frică la munca din închisoare, nu ca la un sejur de plăcere, ca acum. Munca înnobilează omul, ştiu eu, şi mai ales dacă societatea are, în sfârşit, de beneficiat de pe urma celor care o secătuiesc... de ce nu? Da, da, ştiu, dragi politicieni, primari, parlamentari, guvernanţi sau ce o-ţi fi voi. E greu. E foarte dificil să îi pui la treabă, la muncă cinstită. E mai uşor să îi redai străzii şi ilegalităţilor. Dar pentru noi ce e mai bine? Puşcăriaşii beneficiază de drepturile omului. Noi nu?

joi, 18 octombrie 2012

Scrieri vechi - Beatrice Rancea readuce faima pierdută a teatrului constănţean

ZIUA de Constanţa - Marti, 04 Aprilie 2006

Fostă balerină, regizoare şi actuală directoare a Teatrului Naţional Constanţa, Beatrice Rancea este persoana care a dat o nouă dimensiune culturii constănţene în ultimul timp. A revitalizat teatrul pe care îl conduce şi încearcă să aducă proiecte noi şi interesante care să redeschidă apetitul publicului pentru teatru şi pentru cultură. Numită directoare a TNC în luna iunie a anului trecut, Beatrice Rancea a câştigat, printre altele, premiul UNITER pentru debut în 1993 şi Premiul publicului la Festivalul Internaţional de Teatru de la Piatra Neamţ, pentru piesa „Romeo şi Julieta“ în anul 1994. A fost aleasă una dintre femeile de succes ale anului trecut, premiu pentru care a fost nominalizată şi în 1998. Renumita regizoare a acceptat să ne acorde un interviu, în care îşi exprimă părerile despre cultura constănţeană, dar şi dorinţele în ceea ce priveşte instituţia pe care o conduce.

Cum vi se pare că se prezintă cultura constănţeană, ţinând cont de faptul că este un spaţiu în care amalgamul de culturi este mai vizibil decât în orice parte a ţării?

Este o picanterie de care ar trebui să profităm. Farmecul oraşului este dat de acest amalgam unic şi este specific locului. Din păcate, în ultima perioadă nu prea s-a mai auzit de teatrul de aici. Singurii care au reprezentat oraşul în ultimii ani au fost cei din trupa de balet Oleg Danovski. Mi-am pus şi eu foarte des întrebarea de ce în Constanţa nu se pot realiza nişte spectacole importante de teatru, oraşul având puterea financiară şi economică pe care o are şi fiind o urbe atât de mare şi atât de aproape de Capitală. Din păcate, anul trecut, când eu mi-am anunţat amicii din lumea teatrului că urmează să vin la Constanţa, toţi mi-au spus să mă gândesc mai bine pentru că, aşa cum mi-a spus un prieten, este „un teatru belea“. De asemenea, mi s-a mai spus că aici, actorii montează între ei şi că nu vin regizori importanţi care să facă spectacole mari, pentru că era un spaţiu foarte închis, un stat în stat. Ajunsă aici, mi-am dat seama că, într-adevăr, sunt obstacole, sunt unele lucruri greu de realizat, însă sunt de principiul că nimic nu este complicat.

Este teatrul prea puţin mediatizat în oraşul nostru?

Acum nu. De un an se aude foarte mult de Constanţa. Eu, de câte ori am avut prilejul să particip la emisiuni pe posturile naţionale sau să dau interviuri în presa centrală, am amintit de teatrul de aici. Accept să particip la emisiuni şi profit de orice ocazie mi se oferă, numai ca să amintesc de teatrul de aici şi să arăt ce se face la Constanţa. Nu întâmplător, majoritatea designerilor de costume cu care colaborez pentru spectacole sunt cunoscuţi. Ei vin cu o presă a lor, benefică pentru spectacolul pe care îl realizăm şi pentru teatru. Acum lucrăm, pentru Şatra, cu Liza Panait. Încerc să-mi folosesc cele mai bune relaţii pe care le am şi să implic cei mai influenţi oameni pe care îi ştiu în proiectele teatrului, pentru o mai bună mediatizare a lui.

Cu ce designeri importanţi veţi mai colabora?

Pentru spectacolul Revizorul vom lucra cu celebra Doina Levintza, care a lucrat şi la Îmblânzirea Scorpiei. Urmează să avem un proiect important peste două luni, un spectacol numit Cabaret. Pentru acesta, costumele vor fi realizate de Cătălin Botezatu.

Cum este să fii o femeie de succes şi o femeie-regizor, într-o Românie încă acaparată de bărbaţi?

Eu mă simt foarte bine, însă mă sperie că e din ce în ce mai acaparată de bărbaţi. Dacă până acum nu am avut nici o problemă legată de acest aspect, începe să mă alarmeze faptul că tendinţa este din ce în ce mai misogină, mai ales în lumea teatrului. Au apărut foarte multe femei care au dovedit că au fost cel puţin la fel de inspirate în ceea ce au făcut ca şi bărbaţii. Nu înţeleg de ce se încearcă înlăturarea femeilor. Este un fenomen foarte ciudat. Am auzit pe mulţi spunând că nu pot suporta ideea să-i conducă „o muiere“.

Care sunt proiectele Teatrului Naţional Constanţa pentru următoarea perioadă?

Sâmbătă am avut premiera spectacolului Şatra. Peste două săptămâni vom avea premieră cu Revizorul, iar pe 11 aprilie se va monta un spectacol de teatru-dans, montat de o coregrafă renumită la nivel mondial. În paralel cu acesta, un regizor american va monta o piesă contemporană, de foarte mare succes la New York. Pentru că acest proiect are o distribuţie mică, de numai cinci actori, putem merge în paralel cu aceste spectacole. Apoi, îl avem invitat pe marele regizor şi om de teatru Ion Cojar, care va monta Gaiţele. În paralel cu această piesă vom pune în scenă spectacolul Cabaret. Vom ieşi cu cele două producţii aproape în acelaşi timp. Până în iunie, avem în proiect şi lucrul la Noaptea furtunoasă a lui Caragiale, spectacol care va fi regizat de Horaţiu Mălăele.

Ar putea Constanţa să devină, în timp, un centru cultural de nivelul Bucureştiului?

Cred că va putea. Cu un repertoriu important şi cu regizori mari care să monteze aici şi care să îi ajute pe cei tineri, se va putea ajunge la nivelul acela. Ideea este ca tânăra generaţie de regizori să fie bine formată, iar pentru acest lucru ei trebuie să înveţe de la regizorii experimentaţi. Trebuie să ne lansăm pe piaţă, să se audă că avem o trupă bună, cu actori tineri, nu numai cu cei consacraţi pe care publicul deja îi cunoaşte. Eu cred că în scurt timp se poate. Totul depinde de bani. În momentul în care ai finanţare se poate face orice. Din fericire, noi suntem foarte bine sprijiniţi din acest punct de vedere. Este şi motivul pentru care am acceptat să vin aici, pentru că ştiam că voi fi susţinută financiar de autorităţi. Avem tot sprijinul Consiliului Judeţean, de care suntem subvenţionaţi. Lumea din toată ţara este invidioasă pentru că noi ne putem baza pe cei care ne finanţează.

Cum aţi adus Şatra pe scena constănţeană?

Proiectul acesta nu era în planul nostru. Imediat după Îmblânzirea Scorpiei trebuia să avem un alt proiect, care nu s-a mai materializat în acel moment. Atunci mi-a venit ideea, pentru că aveam nevoie de un spectacol deosebit, mare, să pun în scenă Şatra, spectacol pe care l-am realizat şi în Timişoara, anul trecut, la Teatrul Maghiar de acolo. A fost o muncă imensă pentru toată lumea, începând cu maşiniştii care au stat câte 14 ore în teatru şi terminând cu actorii care au stat câte 10 ore la repetiţii. Pregătirea muzicală a actorilor a fost intensivă, pentru că se cântă toată partitura originală live. Nu a fost uşor, este o partitură pe mai multe voci, foarte complexă, cu instrumente live pe scenă. Ne-a costat foarte mult, mai ales din punctul de vedere al energiei. Actorul care îl joacă pe Zobar, Andras Demeter, a făcut naveta de la Bucureşti în fiecare zi pentru a putea fi prezent la repetiţii. Iniţial am pregătit două actriţe din teatru pentru rolul Rada, însă, din cauza timpului foarte scurt şi a volumului foarte mare de muncă, am renunţat la această idee. Este un spectacol făcut special pentru public.


Scrieri vechi - Cristi Iacob "Ii urasc pe cei care fac o cariera din a-si injura tara"


ZIUA de Constanţa, Miercuri, 08 Noiembrie 2006

Actor la Teatrul Mic din Bucureşti, Cristi Iacob s-a remarcat, totuşi, ca prezentator al unor concursuri la Pro TV, în anii de debut ai acestei televiziuni. Se prezintă ca fiind un nonconformist. Trăieşte cu pasiune şi a lucrat cu unii dintre cei mai mari regizor ai ţării şi ai lumii, Sergiu Nicolaescu şi Francis Ford Coppola. Cu primul a lucrat la pelicula „15“, o poveste de dragoste care se derulează în timpul Revoluţiei din 1989 şi în care le-a avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Despre cel din urmă spune că a fost îndrăgostit platonic. Citează din Ţuţea şi din Nietzsche şi consideră că românul s-a născut... voyeur. Nu îi plac filmele româneşti premiate la Cannes pentru că, după spusele lui, prezintă „o naţiune defavorizată“. A jucat în seriale TV, cum ar fi „Băieţi buni“ şi „Martor fără voie“, însă nu ar interpreta niciodată un rol în telenovele pentru că cei care o fac sunt „urmăriţi“ de această imagine. Actorul are un rol în piesa „Îmblânzirea scorpiei“ de la Teatrul Naţional Constanţa, rol care i se pare o provocare. Cristi Iacob a acceptat să ne acorde un interviu în care ne prezintă viziunea lui asupra carierei, dar şi a lumii artistice din ţara noastră.

Cum îţi vezi cariera?

Eu nu mă gândesc la cariera mea. Astea sunt prostii. Merg înainte. M-a ajutat Dumnezeu să fac multe lucruri, mai bune, mai proaste, asta publicul decide. Mă şi înspăimântă discuţiile prea serioase. De obicei dobitocii sunt solemni. Nu am o perspectivă asupra mea. E o vorbă a lui Ţuţea care spunea că pentru a vedea lucrurile din jurul tău, trebuie să te pui în paranteză de cele mai multe ori. Altfel, te îndrăgosteşti de tine însuţi, uiţi că sunt oameni în jurul tău, că ai o viaţă de trăit şi o moarte care te aşteaptă, un Dumnezeu care te priveşte şi un soare care te luminează. Altfel, te uiţi în propriul tău buletin şi pierzi timpul sau într-un aparat foto. În loc să te uiţi la culorile toamnei le fotografiezi şi îţi dăruieşti singur pixeli în loc să-ţi dăruieşti o stare sufletească pură.

Lumea te cunoaşte de la emisiunile TV pe care le-ai făcut mai mult decât din piesele de teatru sau din filme.

Din nefericire, nici nu se poate altfel. Statistic vorbind, la teatru vin 300-500 de oameni, depinde câte locuri are sala. La televiziune se uită toată ţara.

Are nevoie un tânăr actor de telenovele şi de reclame pentru a se lansa?


Are, pentru ca să trăiască. Numai că televiziunea nu are suflet, însă teatrul are. Şi este cu dus şi întors. Uite, mă uit la băieţii ăştia din telenovele, care sunt nişte actori buni, dar lumea îi va cunoaşte numai prin prisma telenovelelor. Spre exemplu, Dan Bordeianu, care mi-e bun prieten, va fi cunoscut numai ca băiatul care joacă în nu ştiu ce telenovelă. Este altceva dacă un actor cum este Gheorghe Visu joacă într-un astfel de film, pentru că el este deja un nume. Pe de altă parte, Florin Piersic jr. nu cred că va fi cunoscut numai ca doctorul din „La Urgenţă“, pentru că are în spate multe alte realizări şi, mai mult decât atât, are un nume.

Cum ai ajuns să joci la Constanţa?


M-a rugat Cristi Şofron, directorul adjunct al Teatrului Naţional Constanţa, într-o seară. Se îmbolnăvise unul dintre actori, domnul Nicodim şi m-a întrebat dacă pot să îi ajut. În general îmi plac chestiile de genul ăsta. E ca o ştachetă.

Cum vezi experienţa constănţeană?

Foarte mişto. E un public excepţional aici.

Totuşi, nu se văd prea mult influenţele orientale?


Asta este o chestie valabilă pentru toată ţara, nu numai pentru Dobrogea sau pentru Constanţa. Să vezi ce este pe la Vaslui, încolo, Turnu Măgurele. Sau prin Bucureşti. Pare că este altceva pentru că vezi doar spoiala. Nu numai la Constanţa se ascultă manele. Iar cei care ascultă, nici nu ştiu ce-s alea. Eu ştiu două manele din 1800 şi ceva. Este un gen muzical levantin. Oamenii ascultă aşa ceva pentru că asta le dă societatea. Spre exemplu, eu pot să trăiesc cu o puştoaică de 15 ani, dar dacă difuzez asta pe un post naţional... e altceva. Eu am voie să fac orice, bineînţeles în limitele legii. Să zicem că am 80 de ani şi trăiesc cu o fetiţă de 18 ani. Ea acceptă, eu accept. Dar nu difuzez asta la televizor pentru că zăpăceşti copiii de cap. Ei nu o să înţeleagă nimic.

Este o tendinţă a românilor spre voyeurism?

În general oamenii sunt voyeurişti. Uită-te la Big Brother. Când nu am o viaţă a mea, prefer să mă uit pe gaura cheii la a altuia şi să comentez.

Ai jucat în „15“, unul dintre cele mai recente filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Cum a fost să lucrezi cu unul dintre cei mai longevivi regizori români?

Filmul este o poveste de dragoste petrecută în zilele Revoluţiei din decembrie 89. A prins la public. Despre Sergiu Nicolaescu, o grămadă de „binevoitori“ mi-au spus că e nebun, că e fascist şi că o să dea cu mine de pământ. Sincer să fiu, nu m-au înspăimântat. Nu aveau cum, pentru că există mereu o cale de comunicare între doi oameni, dacă există şi puţină inteligenţă. Mi-a cerut nişte lucruri foarte grele, le-am făcut şi a fost o reacţie foarte bărbătească şi foarte pe faţă. Nu este un sentimental. Este un foarte bun general. Este un conducător. Gândeşte-te că, dacă din 300 de soldaţi pe care îi filmezi, unul se scobeşte în nas, s-a dus totul. Sau când ai 2000 de figuranţi. În cazuri d-astea, trebuie să fii comandant de oşti. Este o personalitate extrem de puternică, te calcă dacă nu este bine.

În „15“ le-ai avut ca partenere pe Ioana Moldovan, pe Daniela Nane şi pe Mihaela Rădulescu. Cu care dintre ele te-ai înţeles mai bine?

Mă înţeleg foarte bine cu toate trei. Dacă mă întrebi care îmi place mai mult pot să îţi spun că Mihaela îmi este prietenă de foarte mulţi ani. Sunt trei femei puternice. De Mihaela am fost şi îndrăgostit. Platonic. Cu Ioana am fost coleg. Ne-am înţeles foarte bine pentru că în general sunt un partener bun şi nu am fiţe.

Cum a fost trecerea de la Sergiu Nicolaescu la Francis Ford Coppola? Există vreo comparaţie între cei doi?

Bineînţeles. Orice lucru este comparabil pe lumea asta. Sigur, „Naşul“ este „Naşul“ şi „Mircea“ este altceva. Să lucrez cu Coppola a fost foarte frumos. Ce este frumos la el este că din primele cuvinte el este cel care reducea distanţa între faptul că el este cel care a făcut „Naşul“ şi „Apocaypse Now“ şi că tu eşti un actor din Galaţi. Pe de altă parte, Frydrich Nietzsche are un aforism care este foarte mişto: „Este uşor să fii modest când eşti celebru“. Altfel... a fost o atmosferă foarte caldă la filmări.

Ai jucat în două seriale mai cunoscute. Ce au însemnat ele în cariera ta?


Când îmi place scenariul, mă duc. Orice lucru este binevenit. Sigur, reclamă am făcut o singură dată şi nu o să mai fac toată viaţa, pentru că este ridicol sistemul. Este o porcărie pentru că plătesc foarte prost şi îşi bat joc de noi. Gândeşte-te că pentru un minut de publicitate în prime time se plătesc câteva mii de euro şi tu primeşti o sută de euro. Şi te mai şi arată lumea pe stradă dup-aia.

Ce înseamnă pentru cinematografia românească valul ăsta de filme autohtone date pe TV?

O gură de aer, asta înseamnă.

Ce părere ai despre filmele româneşti care au ajuns la festivalul de la Cannes în ultimul timp?

(Râde) Oricum suntem o naţiune chipurile defavorizată. Sunt oportunităţi şi sunt anumiţi regizori care profită de ele. Arată mizeria de aici, de parcă afară ar fi altfel. Parisul este cel mai împuţit oraş în care am fost vreodată. Nu aş sta nici să mă baţi acolo. Pute. Intri la metrou şi îţi vine să verşi. La noi e mult mai curat. Îi urăsc pe cei care fac o carieră din a-şi înjura ţara. Nu este normal. Uită-te la Nae Caranfil, unul dintre cei mai importanţi regizori tineri. El nu îşi înjură ţara. Te face să râzi, ceea ce este cu totul altceva. Când vezi „E pericoloso sporgersi“ care este un foarte bun film, sau „Filantropica“ sau „Asfalt tango“ care sunt unele dintre filmele lui excepţionale nu simţi că îşi înjură patria. Nu numai la noi este mizerie şi nu numai la noi mor oamenii pe stradă.

Multă lume nu ştie că ai scris versurile cântecului „Hotel Cişmigiu“ al formaţiei Vama Veche. Care este povestea versurilor?


Este un cântec pe care l-am scris când eram în facultate. Într-adevăr multă lume nu ştie că versurile sunt ale mele. Tudor Chirilă m-a întrebat dacă poate să-l cânte şi am fost de acord. Povestea a fost sinistră. O fată a căzut pe lift, pentru că uşile de la etajul 3 nu se închideau. A stat vreo 2 ore acolo, fără să o audă nimeni. Oricum, aia a fost o stare de spirit, pentru că noi stăteam acolo. A fost mai mult o chestie personală. Totuşi, eu nu aş cânta aşa ceva, pentru că este ca o chestie de tabără, nu pentru public. Ca şi Mihai Mărgineanu, care îmi este prieten. Gore din Chitila cântam împreună. Şi Zavalaidânga tot de la mine ştie şi de la Constantin Florescu. Sunt nişte porcării pe care le cânţi în tabără. Sigur, el e un soi de şmecher, pentru că iese la suprafaţă „pantelimonezul“ din el. Bravo lui, să câştige bani pe chestia asta. Măcar are umor.

Ce planuri de viitor ai?

Fac un serial pentru Pro TV, foarte frumos. Am făcut şi un documentar în Mexic despre civilizaţia maya. Sculptez. Cânt. Am o grămadă de preocupări.

PS: Azi este ziua lui, a lui Cristi Iacob. Când am făcut acest interviu eram în primul meu an de presă, acum văd clar lipsa de experienţă, dar îmi amintesc cu mare plăcere de actorul răvăşitor pe care l-am întâlnit.
Era o zi rece de noiembrie şi, înfrigurată, l-am aşteptat pe Iacob, pe care îl ştiam de la TV, în cabina teatrului din Constanţa şi a apărut, cu întârziere, el, Iacob. Fără nicio problemă s-a dezbrăcat de puloverul maroniu pe care-l purta şi a rămas în maiou, mirosind a Aqua di Gio :)) Ce să spun... a fost o apariţie. Singulară, dacă aş putea spune, pentru că nu am mai avut norocul de un asemenea interviu parfumat până acum, când am trecut de pragul a şapte ani de scris la gazetă. :) Din capitolul... partea frumoasă (greu de găsit) a jurnalismului.