vineri, 30 octombrie 2009

Moralistele de la SPIT si tupeul jurnalistilor

Domniţele Virginia Ştefănică şi Carmen Trentea, ambele eliberate recent de obligaţiile conjugale, par a-şi fi găsit un drum comun în viaţă. 

Pe lângă faptul că Trentea i-a luat locul Virginiei atâta timp cât aceasta a fost plecată la Ministerul Mediului, trecând de la adjunctă la „plină", mai nou, face şi pe agentul imobiliar pentru proaspăt-întoarsa şefă. În orice caz, Trentea mi s-a părut ţâfnoasă de la bun început. Cum s-a urcat în fotoliul Ştefănicăi, cum a început să se ia la harţă cu presa... ostilă. Adevărul este că... săraca femeie a ocupat un loc lăsat vacant cu o grămadă de hibe. Printre altele, Virginia Ştefănică a făcut ce a făcut şi a asigurat viitorul unor prieteni, dându-le contracte pe la SPIT. Asta ca să nu mai punem la socoteală clienţii fideli ai instituţiilor constănţene conduse de PSD-işti, TV Neptun şi Telegraf. Apoi, a avut grijă şi de Ionuţ Barbu, prieten cu Elan al Răduleascăi şi cu Mazăre, şi i-a închiriat o clădire, în care a făcut un nou sediu al SPIT. Apoi, plecată la Bucureşti, se pare că a fost folosită pe post de Mata Hari (la figurat vorbind) modernă, un ghimpe în coasta lui Nemirschi, cel despre care ştia oricine că este de fapt mâna de fier Mazăre. Dar, cum Guvernul a căzut, Ştefănică s-a întors acasă, în scaunul încălzit de Trentea, la SPIT. Şi am descoperit noi cum că fosta fină a lui Nemirschi (Virginia) îşi vinde apartamentul de pe Lăpuşneanu. Numai că anunţul de pe Internet ne-o prezenta ca proprietară pe Trentea, însă acest fapt nu se pupa cu declaraţia de avere a adjunctei. Ce-i drept, nu se „lipea" nici pe actul declarativ al Virginiei, din punctul de vedere al suprafeţei, însă este clar că întreţinerea o plăteşte Ştefănică. Sau cel puţin aşa arată lista cu locatari. Ni s-a părut normal să le contactăm pe cele două, în ordinea intrării lor în scenă: Trentea, apoi Ştefănică. Numai că, vezi, Doamne, Carmen s-a ofuscat instant, şi, ca o doamnă de societate cum este, a tunat în microfonul telefonului: „Bă, da' nu vi se pare că aveţi cam mult tupeu?!". Ooo, câtă eleganţă! Apoi ne-am încercat norocul cu Virginia, care a fost mult mai rezervată şi a reuşit să păstreze un calm aparent. Măcar n-a ocolit răspunsul, ca în cazul prietenei sale, care a decretat că din gura domniei sale nu vom afla nicio informaţie. În orice caz, un aspect trebuie pus la punct. Când vine vorba despre tupeu, doamnele mele, vedeţi numai partea goală a paharului, dar nu şi pe cea plină cu faptele dumneavoastră. Afacerile, licitaţiile, averile pitite despre care se vorbeşte pe la colţurile instituţiei, închirierea de clădiri de la prietenii şefului... toate acestea pot fi încadrate fără probleme la capitolul tupeu. Dacă întrebările noastre, ale jurnaliştilor, vi se par deranjante, s-avem rezon... este firesc să vă sâcâie. Nu-i cam nasol să vezi că se află despre „manevrele" pe care le faci?! Acesta da tupeu!

joi, 22 octombrie 2009

De la presedintele jucator la premierul dansator

Dacă despre Traian Băsescu s-a spus cu reproş că este preşedinte jucător, mă întreb ce s-ar spune despre Radu Mazăre dacă ar ajunge un premier dansator. 

Doar ştim că în ultimele zile, în vria desemnării noului prim-ministru, o grămadă de nume au fost vehiculate ca fiind cele mai cele pentru a ocupa scaunul lăsat liber de Boc. Modelul de premier tehnocrat poate a fost găsit. Sau poate că nu. În orice situaţie, economia ţării nu este tocmai roz. Destabilizată de criza politică, ţărişoara parcă stă să se surpe de la jumătatea buchetului de flori, aşa cum o descria Ana Blandiana într-una dintre poeziile-i. Adevărat este că buchetul ofilit al României zilelor noastre ne oferă o imagine dezolantă. România - ţara florilor de mucigai. Însă, singurii care par a da un drac pe situaţia actuală suntem noi, fraierii care-şi trăiesc zilele cu griji şi necazuri, care-şi planifică banii ca să le ajungă o lună întreagă şi care-şi bat capetele îndurerate cum să treacă... întregi peste ziua de mâine, peste ratele la bănci şi peste anunţatele scumpiri. Pentru că, în rest, clasa politică românească este foarte relaxată. Ce treabă aveţi voi, domnilor, că doar intraţi în campanie?! Dilaila, cum s-ar zice la mine-n cartier! Plimbări, băi de mulţime, chiolhane, şpriţuri şi tot tacâmul, timp de o lună. Cine nu şi-ar dori? Şi cred că de acum înainte toţi preşedinţii vor dori să fie jucători. Numai că unui astfel de şef de stat îi trebuie şi un premier pe măsură. Nu mare mi-a fost mirarea când, în noianul de variante oferite după prăvălirea lui Boc, a ieşit la iveală şi cel al lui Mazăre. Că, ce? Al nostru ca bradu' nu ar fi bun de prim-ministru? Că doar e tânăr, holtei, îi plac femeile blonde şi trabucurile maronii, face sporturi extreme şi este plimbat pe juma' de mapamond. Cam asta este „mapa profesională" a lui Radu Mazăre, mic la sfat, mare la stat. Sau era invers. Mă rog, nu mai contează. Cum le-o fi venit în minte tocmai dansatorul primar al Constanţei pentru jilţul de la Palatul Victoria, să-nnebunesc dacă-mi pot da seama. Ba mai mult, s-a spus că Răducu de Constanţa se va bate şi pentru şefia PSD-ului, dacă Geoană va ieşi preşedinte (dacă mă întrebaţi pe mine, poate sta liniştit, să se ducă în concediu, n-are pentru ce să se pregătească). Aşa să-i ajute Dumnezeu! Numai că, în toată vria, în plină furtuna electorală, în dezmăţul acesta mediatic, Măzărelul nostru stă cuminţel ca o fată de pension. Mai scoate el o vorbuliţă - două pe gură, mai pune în ziaru-i de suflet o reclamă la site-ul lui Sorin Oprescu şi este clar că nu ştie în ce ape să se scalde. Oricum, peste tot rechinii sunt la fel, iar DNA-ul este o săgeată otrăvită, pe care ar putea-o folosi oricine. În acest caz, primarul de Constanţa a decis: va dansa pe un car alegoric la carnavalul de la Sao Paolo, cu şcoala de samba Vai-Vai. Adică Hai-Hai, aşa cum chiar el ne-a tradus astă vară. Cu alte cuvinte, până în ianuarie, speră să fie liber de contract şi de obligaţii şi să dănţuiască cu duduile colorate... după cum zicea, negre „cum e cureaua de la ceas".

song of the day

duminică, 18 octombrie 2009

song of the day



when you're cold
i'll be there
hold you tight to me
when you're low
i'll be there
by your side baby
<3

joi, 15 octombrie 2009

song of the night

song of the day

Quote of the day


Te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim...

Mircea Eliade

Mertecu şi mita în numele partidului

Marius Ciobanu, directorul adjunct al Inspectoratului Teritorial de Muncă, supranumit şi Mertecu (nu avem nicio dovadă care să ne explice provenienţa poreclei) a băgat-o pe mânecă.

Ajuns mare şef peste departamentul de sănătate şi securitate în muncă la ITM, Mertecu s-a lovit de o problemă. Aşa ajungem la dilema Mertecului: să-mi controlez sau nu firmele? Lăsând gluma la o parte, Mariusică al nostru era cunoscut printre băieţii de oraş. Şi cum aşchia nu ar trebui să sară departe de trunchi, ITM-istul a făcut ce a trebuit şi l-a propulsat pe poziţia de fante de Constanţa şi pe fiul său, ajuns la vârsta de-i cresc tuleiele pe obraz. Aşa că tânărul Mertecu a ajuns vedetă în presa locală de scandal, fără ca cineva să ştie măcar cine este. Însă, presupunem că toate astea, toate eforturile părinteşti de a-şi ajuta progenitura să acceadă în cercurile elitiste ale bambuiştilor au costat ceva. În plus, copilu’ avea nevoie de o maşină acătării, de o casă în care să aducă piţipoancele adunate prin cluburi, de o ţoală de fiţe, pentru că altfel nu te bagă nimeni în seamă în cercurile înalte. Şi se pare că ultima soluţie a Mertecului a fost mita. Să o ia, nu să o dea. 
Nu mai departe de săptămâna trecută auzeam un zvon. Mi se povestea cum, venit în control la un agent economic din oraş, domnul Ciobanu a.k.a. Mertecu a cerut şpagă, în numele PD-L-ului dintre ai căror membri face parte. Cum aşa?! Păi simplu. Cu texte gen: „Ştiţi, am început şi noi campania electorală, avem nevoie de bani“. Nu am ştiut ce să cred în prima fază, dacă persoana care-mi povesteşte glumeşte sau zice adevărul. După câteva secunde mi-am dat seama că în povestirea fără subiect la început, apoi cu un personaj principal foarte evident, Ciobanu al nostru poate fi recunoscut fără probleme. Ce ar mai trebui ştiut? Suma a fost mult mai mică decât cea din flagrant. Însă faptul că tu, mare afacerist, cu băiat star piţiponcesc, te pretezi să ceri bani şi nu numai atât, ci să o faci în numele partidului care te-a propulsat în ochii opiniei publice mi se pare culmea prostiei. Nu este vorba de dorinţa de înavuţire, nu vorbim aici despre vreun plan diabolic al cuiva care-i pusese gând rău Mertecului. Nu! Discutăm pur şi simplu despre prostia lui. Şi ar trebui să ne fie învăţătură de minte: Ăştia-s „deştepţii“ care ne conduc.

luni, 12 octombrie 2009

song of the day






www.quedeletras.com

joi, 8 octombrie 2009

song of the day

Milionari de criză

Motto: „Mă poţi privi cu admiraţie, te rog de jos în sus 

Căci milionul meu de parai mă face mai frumos" (Paraziţii) 


14. Parazitii - Milionari de weekend (rmx)
Asculta mai multe audio Muzica

Am studiat cu interes vreme de câteva ore topul 500 al milionarilor. Şi vorbim de milioane în euro, nicidecum în lei vechi şi ruginiţi. Nu te poţi abţine să nu te gândeşti, în timp ce răsfoieşti paginile lucioase ale catalogului cu miliardari, cum au reuşit oamenii ăia să strângă averile impresionante. Cum se face asta? Care este reţeta? Noi de ce nu putem? Cu ce sunt ei mai buni ca noi? Nu ne putem abţine să ne întrebăm, chiar şi retoric. Mai ales acum, când am auzit atâtea despre criză, încât ne vine să ne punem ştreangul de gât. Oriunde întorci capul, auzi „e criză, e criză!" şi crizaţii din jurul nostru ne adâncesc starea de panică. Ştiu, aş vrea să cred că nu este criză, dar nu pot. Cu toate astea, ţara este în pragul falimentului. Zeci de afacerişti şi-au pierdut business-urile, numai că milionarii de top se ţin ţanţoşi în picioare sau la volanul bolizilor lor cu piele crem. Şi mă întreb din nou? Cum au reuşit oamenii ăştia să fenteze criza?! S-o fi scris vreun manual pe această temă? Eu una nu l-am găsit pe nicăieri. Şi, chiar dacă au ieşit în pierdere în majoritate, niciunul dintre boşii ţării nu a ajuns la sapă de lemn. Au aceleaşi maşini bengoase şi aceleaşi preferinţe vestimentare de... marcă. Nu le cere nimeni să fie modestia întruchipată sau să se dea săraci dacă nu este cazul. Însă mi-aş dori să pot trăi într-o ţară în care discrepanţele nu sunt atât de mari, în care cel cu Bentley nu trece pe stradă pe lângă o mamă care nu are ce să dea de mâncare copilaşilor care o aşteaptă acasă. Sună patetic şi, da, ştiu că realitatea crizei nu aparţine numai României. Dar spun din nou, mi-e greu să nu recunosc printre paginile lucioase şi colorate oameni care poate nu au făcut nimic notabil în viaţă, care s-au înavuţit din speculă şi care, în ciuda ghinionului unora, continuă să aibă un noroc dat dracului. Însă noi îi admirăm, aşa cum m-am trezit şi eu din reverie, după o lungă perioadă de cercetat vieţi de miliardari. Este frustrant? Cu siguranţă da. Însă noi, muritorii de rând, nu avem decât să sperăm şi să aşteptăm să treacă criza. Şi să trecem cu vederea, cu riscul de a părea ignoranţi, faptul că topul este plin de bogaţi pe banii statului. Să luăm aminte şi să trecem la fapte. Măcar să încetăm să admirăm.

duminică, 4 octombrie 2009

Steluţele: episodul IV - La mulţi ani, Andra mea!

trebuie să recunosc faptul că mă număr printre norocoşii planetei. nu aveam mai mult de trei sau patru anişori când în viaţa mea a apărut ea, minunea mea. de atunci am împărţit tot: bucurie, durere, lacrimi, fericire, năzbâtii, secrete, sentimente... tot ce se poate într-o viaţă. este adevărat, povestea noastră a început ca un război, certându-ne pe păpuşi. apoi l-am iubit la unison pe Luci, care ne-a înselat "mişeleşte“ cu numita Dori Paris. nu ştiu cum am trecut peste drama asta. aaa, ba ştiu. împreună. ăla a fost momentul în care ne-am decis că nu ne vom mai certa vreodată pe bărbaţi (să ne înţelegem, eram încă la grădiniţă) şi că, dacă se va întâmpla să ne surâdă vreunul amândurora vom alege soluţia cea mai simplă şi mai bună: îl vom împărţi (Cristi, nu te impacienta, nu s-a mai întâmplat de atunci). multe ne-au fost străine, însă un lucru ne-a fost clar din prima: ne iubeam şi ne iubim în continuare. eu aveam şase ani şi ea şapte şi în existenţele noastre a apărut Biţu. ne-am bucurat noi că vedem puţă (eram perverse de mici), însă nu am prevăzut urmarea. toată lumea a început să-l iubească mai mult pe ăla micu'. oricum, n-a fost tragedie. am crescut şi am început să povestim cum eu sunt făcută de mama cu tata, ea de Măria cu nenea Cristi, numai că mama s-a recăsătorit cu nenea Cristi şi Măria cu tata, iar săracu' Biţu avea tată incert (uneori tata, alteori nenea Cristi). vă vine să credeţi sau nu minciuna noastră a prins până târziu, când ajunsesem deja amândouă în Bucureşti. nopţile noastre cu poveşti au adus pereţilor secrete mii. dar cine să ştie ce am eu în inimă dacă nu ea?! nu mai departe de acum vreo două luni moţăiam pe canpea după o partidă straşnică de plâns. mă usturau ochii şi mă durea inimioara. sună telefonul. era ea care mă întreba fără preambul: ce faci, copilu'? zi-mi, ce ai păţit? doar ea ştie, de la sute de kilometru depărtare că am ceva, exact atunci când am. cum se numeşte asta dacă nu iubire adevărata? niciodată nu m-a certat, dar mereu m-a înţeles. este sufleţelul meu pereche şi niciodată nu voi putea să-mi privesc viaţa fără ea. am zis mereu şi o voi spune întotdeauna: dacă veam o soră nu o puteam iubi atât. şi, da... este Andra mea. minunea mea. iar azi a fost ziua ei. la mulţi ani, iubire (iar o sa creadă lumea chestii ciudate despre noi :)). îţi doresc toată sănătatea, fericirea şi tot binele din lume. te iubesc şi nu va exista clipă în viaţa mea în care să nu am nevoie de tine.

la mulţi ani!

(anul trecut, la munte)



(minunea mea cu minunea ei)


(true love)



un om, o poveste, un secol


Pe tataia Preda l-am văzut toată viaţa mea ca pe un personaj. a fost legionar sau nu? a fost întrebarea care m-a măcinat încă de pe vremea când nici măcar nu ştiam ce înseamnă cuvântul ăla. un om dur care-mi zâmbea de multe ori aproape pe ascuns. din patul lui ridică acum capul şi mă întreabă: maşina ta e coreeană? apoi revine la ziarele lui... după alte câteva minute întreabă în ce lună suntem sau cum este vremea. alteori ne trimite să vedem ce fac caii, chiar dacă în curtea aia nu s-a mai văzut copită de cabalină de pe vremea când era el în puteri. sunt prea multe de spus despre un om care a făcut închisoare politică, a văzut războiul şi facerea Canalului. el este un om cu o poveste de un secol. 

Azi ne întrebam daca este bine sau nu să trăieşti cât el, dacă ar trebui să ne dorim asta. eu îmi doresc mie ce îi doresc şi lui, în acest moment: să ne vedem sănătoşi şi la anu', tataie. :)

songs of the night



song of the day

vineri, 2 octombrie 2009

song of the day

Mazare, ce au facut parintii tai pentru Constanta?

În plină şedinţă de Consiliu Local, primarul Radu Mazăre a avut o revelaţie: „Tot oraşul acesta a fost făcut de părinţii noştri!". S-a revoltat, s-a înroşit, s-a răstit şi a lăsat întreg Consiliul... mască. 

Episodul nu a fost discutat, nu s-au pus întrebări, nu s-a parlamentat pe această temă. Dar eu nu pot să nu întreb: dragă primarule, ce au făcut părinţii tăi pentru oraşul acesta? Părinţii tăi cu buletine de Bucureşti au muncit vreo secundă pentru bunăstarea urbei de la malul mării? Din câte am auzit eu, şi nu cred că mi-au ajuns zvonuri mincinoase la urechi, soţii Mazăre nu prea vă aduceau, pe voi, cei trei flăcăi, la mare în vacanţă. O făcea o familie de prieteni care nu avea copii. Familie despre care ai recunoscut emoţionat că încă o ajuţi cu bani şi că îţi sunt ca nişte părinţi. Deci, nu ştiu de câte ori au venit Ştefan şi Gabriela Mazăre pe plaiurile nisipoase ale Constanţei însă este cert: nu au făcut nimic pentru oraşul acesta. Am vrut să te întreb ieri exact acest lucru: cum a contribuit familia Mazăre la dezvoltarea Constanţei? Însă răspunsul tău infatuat mi-a înflorit în imaginaţie şi m-a făcut să renunţ. „Pe mine", mi-ai răspuns în mintea mea la întrebarea care m-a măcinat de-a lungul întregii şedinţe de Consiliu Local. Tu eşti „binele" pe care l-au dat părinţii tăi oraşului? Sunt absolut convinsă că acesta îţi este crezul. Ştiu câteva persoane care te-ar contrazice cu argumente, nu cu vorbe în vânt. Şi nu poţi reclama faptul că cineva îşi doreşte binele constănţenilor, chiar dacă nu este pe placul tău apoi să şopteşti la urechile unui angajat zâmbăreţ: „Ce prost mai e şi acesta". Prostul despre care spui tu este departe de a-mi fi simpatic. Însă, „prostul" acela a ridicat o problemă pe care tu nu o vezi. Nu plăteşti oamenii informaţi cu puii, făina şi uleiul. Nu îi poţi mitui pe cei tineri, care citesc, văd, observă. Îi orbeşti doar pe cei neputincioşi. Însă, aceşti bătrâni care nu te pot vedea în esenţă, sunt cei care au făcut ceva pentru Constanţa. Asta spre deosebire de tine şi de familia ta. Pentru tineri spui că faci locuinţe ieftine pe care să şi le poată permite, însă atunci când ai fost întrebat cum un tânăr cu mai puţin de opt milioane salariu ar putea să-şi permită un apartament „ieftin", ai zis că nu-i nici o problemă. Tinerii au cheltuieli, poate au 100 de euro lunar, dar de unde avans, domn' primar. Le dai mata?! Vând prietenii câteva terenuri şi dau pomană la tineri? Nu cred că se va întâmpla asta. Aşa că, înainte să-i plângi pe ceva pentru Constanţa, întreabă-te cine o să te plângă pe tine...

joi, 1 octombrie 2009

songs for a lifetime

am primit o leapşă.

cum nu mă pot gândi la o singură melodie voi face un top 5. fără ordine, ci aşa cum mi-au venit în gând piesele :)