miercuri, 23 iulie 2008

Amprentaţi-vă singuri!


Imaginea trupurilor inerte, zăcând lângă amatorii de plajă m-a şocat. Două copile de etnie rromă şi-au pierdut viaţa în apele Italiei.

Trupurile firave, aduse de ape, stăteau pe nisipul bătut de soare, fără suflare. Le-au acoperit cu prosoape. Lângă ele, italienii stăteau la plajă fără nici un fel de problemă. Fetiţele, de origine sârbă, plecaseră la cerşit cu două ţigăncuşe românce. Au intrat în apă şi inevitabilul s-a produs. Săptămâna trecută fuseseră amprentate, ca toţi cei care locuiesc în tabăra de rromi nomazi de lângă Napoli. Acum, două seturi de amprente vor trebui scoase din baza de date. Dar oare cum vor putea fi ele şterse din minţile noastre? „Nu sunt românce“, veţi spune. Şi ce? Gândiţi-vă că sunt copiii. Că puteau fi românce. Că puteau fi copiii dumneavoastră! Că nepăsarea poate lovi pe oricine. Şi că amprentarea ne va afecta pe toţi, într-un fel sau altul. „Din 2010 se vor amprenta toţi străinii veniţi în ţara noastră“, îmi spunea sâmbătă un creator de modă italian. Era în România, văzuse cum sunt oamenii de aici şi, totuşi, rămăsese cu imaginea lăsată de cerşetorii pe care i-a auzit vorbind în română. poate nu-i de blamat. Sau poate că ar trebui să le dăm dreptate. Însă, nu îi pot susţine pe cei care şi-au văzut liniştiţi de bronzaţi în timp ce două sufleţele îşi dădeau duhul pe plajă. Ar trebui să se amprenteze singuri, domnii italieni. Să vadă şi ei cum este! Şi să fie şi cei care s-au făcut că nu văd fetiţele moarte lăsaţi în lagărele de la periferiile oraşelor lor. Să se simtă excluşi măcar o dată în viaţa lor. Nu aţi ignorat, domnilor, doi copiii, aţi ignorat moartea lor!

„Paraşutismul este la fel de periculos ca mersul pe bicicletă“




Dacă vrei să zbori o poţi face, fără nici un fel de problemă, pe Aerodromul din Tuzla. Şcoala de paraşutism oferă celor avizi de plăceri extreme posibilitatea de a-şi potoli setea de adrenalină
Preţurile sunt accesibile: 150 de euro saltul în tandem şi aproximativ 850 de euro cursurile de paraşutism.


Totul porneşte din curiozitate şi, în timp, se transformă într-o mare pasiune. Simţi aerul cum te ghidează, în drumul tău către pământ şi nu poţi renunţa uşor la zborul cu paraşuta. Majoritatea curioşilor vin la Tuzla pentru salturi în tandem, cu instructorii, însă foarte mulţi dintre aceştia rămân la cursurile de specializare. Cei care vor să facă saltul în gol au diverse motivaţii: unii vin cu prietenii, din curiozitate, alţii vin să se destreseze. A sări dintr-un avion, de la 3.000 de metri, este o experienţă deosebită“, spune Adrian Costandache, şeful şcolii de paraşutism. Instructorul explică faptul că, la început ai emoţii, pentru că „ar fi anormal să nu existe“. Unii chiar îşi doresc să sară cu paraşuta, însă mulţi compară paraşutismul cu bungee-jumping-ul. „Ăla nu este sport, îţi creează o senzaţie şi atât. Nu presupune nici un fel de pregătire, nici un fel de specializare. Sau vreo perspectivă de performanţă. Şi la primul şi la cel de-al 1.000-lea salt cu coarda, ai aceleaşi senzaţii. Paraşutismul este un sport care are o anumită trasabilitate, necesită pregătire şi îţi dezvoltă anumite abilităţi. Nu există campionate de bungee-jumping, din câte ştiu eu. În paraşutism vorbim de performanţă, de competiţii, probe diferite, foarte specializate“, spune Adrian Vasilache, directorul Aerodromului din Tuzla.


Riscuri, ca în şoferie

Înainte de Revoluţie, singura alternativă de a sări cu paraşuta era Aeroclubul Român. Însă, problemele de ordin financiar i-au făcut să-şi restrângă activitatea prin neparticiparea la competiţii sau la activităţi în străinătate. „Au rămas la un nivel de supravieţuire, cu un număr din ce în ce mai mic de cursanţi. În plus, ei au mers şi pe o formulă care s-a practicat înainte de 90, cu cei mici. Însă, după câţiva ani, copiii se lasă, îşi văd de treaba lor. Oamenii care vin la noi au găsit o alternativă de a face mişcare şi de a-şi petrece timpul liber. Paraşutismul este un sport, până la urmă“, explică Vasilache. Instructorii spun că mulţi dintre cei care au venit de curiozitate, pentru un salt în tandem, au rămas să continue cursurile. Pentru cursurile de paraşutism este nevoie să se obţină o fişă medicală, însă cerinţele nu sunt foarte drastice. „Nu trebuie să fii un supraom, un robot. Aviaţia şi medicina aeronautică au evoluat atât de mult încât există o marjă de foarte rău şi de foarte bine în care te încadrezi. Cineva cu o sănătate medie poate face aviaţia. Problema este până la ce performanţă vrei să ajungi, până unde vrei să te duci. Cu siguranţă, nu vei ajunge cosmonaut sau campion mondial de paraşutism. Însă, vei putea avea o cariera destul de ridicată în standarde, ca amator. Să ştiţi că şi psihicul compensează foarte mult. Dacă gândeşti fiecare mişcare şi nu-ţi asumi riscuri poţi avea o viaţă foarte lungă în paraşutism. Ca şi în şoferie“, spune şeful şcolii de paraşutism, Adrian Costandache. Există, evident şi limite de greutate. Pentru saltul în tandem 100 kg, iar pentru cele individuale 110-120 kg.

„Străinii privesc altfel acest sport“

Echipamentul porneşte de la 2.000 de euro şi poate ajunge la 7.000 de euro. Riscurile sunt ca în orice activitate, spun cei de la Tuzla, „de la mici accidentări până la cele fatale“. Ei explică faptul că riscurile, cel puţin pentru cel care sare cu instructorul, sunt minime şi că „uneori, paraşutismul este ca şi cum ai merge cu bicicleta“. Costandache şi Vasilache spun că pentru străini paraşutismul nu este un lucru ieşit din comun, aşa cum este văzut de români: „Străinii privesc altfel acest sport. Însă, la noi, din păcate, la nivel de mase există ca sport, numai fotbalul. Restul nu prea contează. Nu credem că este normal“. Şi, din cauza pasiunii lor arzătoare, străinii încearcă şi vântul autohton. Aşa că, în fiecare an, îşi petrec zece zile la Tuzla. De obicei, vin două şcoli norvegiene de paraşutism, într-un fel de cantonament. An de an, cele zece zile sunt prilej de schimb de experienţă între localnici şi oaspeţi. „Nu sunt profesionişti, însă au un nivel foarte ridicat de pregătire. Ei sunt membri a două cluburi de paraşutism de acolo. Noi ne-am dezvoltat mult în ultimul timp şi ei au fost un etalon pentru noi. Parteneriatul cu ei ne-a ajutat mult să ştim unde trebuie să ajungem, din punct de vedere al şcolii de paraşutism, al pregătirii personalului şi aşa mai departe. În fiecare an, au un cantonament la noi. Dar, în afară de ei, în fiecare an organizăm câte alte două-trei activităţi de paraşutism, demonstrative“, spune şeful aerodromului.

Dragostea este în... aer

Se pare că pe pista de aviaţie se pot naşte şi poveşti de dragoste. Adrian Costandache, şeful şcolii de la Tuzla şi-a cunoscut soţia, pe Cristina, în timpul cursurilor de instructori, pe un aerodrom din ţară. Spune că este greu să faci cuplu cu cineva care nu înţelege pasiunea pentru paraşutism, pentru că pierzi o grămadă de timp pe aerodrom. Însă, cei doi împătimiţi de zbor au avut o nuntă normală, fără salturi în gol. Adrian Costandache recunoaşte că femeile sunt foarte curajoase şi mărturiseşte că soţia sa este una dintre cele şase, şapte instructoare de paraşutism din ţară. „Eu am început înainte de ’89, la 16 ani. La mine a fost o chestie de anturaj. M-am dus cu prietenii şi, cum se întâmplă de obicei, ei s-au lăsat, iar eu am făcut o meserie din asta. Lucrez ca instructor de paraşutism pentru că sunt pasionat, îmi place ceea ce fac şi mă mulţumeşte sufleteşte“, spune şeful şcolii din Tuzla.

Mihaela Rădulescu, în topul curajoşilor

Dintre vedete, prima care a dat tonul la salturile cu paraşuta, a fost Mihaela Rădulescu. Lăudată de către instructori, vedeta de televiziune a fost foarte docilă şi a ascultat toate indicaţiile. Între ea şi următoarea vedetă a fost diferenţă de trei ani: „Mihaela a venit în 2003 aici. Au mai venit Călin Goia de la Voltaj, Paula Seling, Catrinel Sandu. Noi nu-i întrebăm cine sunt sau ce fac... dacă sunt vedete sau nu“.