joi, 28 februarie 2008

Generaţia XXX feat Petre Ispirescu

Ştirile care ne arată filmuleţele aproape porno făcute de copii în şcoli, nu încetează să ne uimească.

Oare de ce? Vedem atât de multe chestii la televizor, auzim atâtea lucruri deplasate, încât nimic nu ar mai trebui să ne mire. V-aţi gândit vreodată la ce „chinuri“ vizuale şi intelectuale sunt supuse progeniturile noastre?
Începând cu posturile specializate în difuzarea de desene animate şi terminând cu orice emisiune pentru princhindei, mesajul este unul şi... „bun“. Violenţă, lupte, războaie, monştri, extratereştri... cam astea sunt noile poveşti ale copiilor din ziua de astăzi. Nu tu un Tom, nici măcar un Jerry. Absolut nimic care să-i lege de copilărie aşa cum o ştiam noi. Spioni, războinici, roboţi care se transformă, vaci şi găini cu aluri aiuristice. Aşa se distrează kinderii mai nou.
Şi aşa, când mai cresc cu câţiva ani, ajung să se filmeze prin budele şcolilor şi liceelor în timp ce fac sex, folosesc sălile de clasă drept budoare şi se distrează mai mult în grup decât în intimitatea unui cuplu. Auzi pe stradă povestirile adolescenţilor veniţi de la liceu şi te oripilezi, fără a te da vreo „uşă de biserică“.
Am auzit o discuţie între două fâţe de maxim 17 ani. „Auzi, fată! Eu nu mai merg în clubul X pentru că acolo merg prea multe proaste de 14-15 ani sătule de ....!“. Acum vă întreb eu: oricât de libertine ar fi viziunile noastre, vi se pare normală situaţia asta? Eu mă abţin de la orice comentariu.
Mai mult decât atât, copilaşilor noştri le zboară gândul la prostioare încă de la cele mai fragede vârste. O ştire arăta în urmă cu vreo două zile cum un grup de plozi de-a cincia au comentat foarte amuzaţi că „le-a zburat gândul la prostii“, când au văzut subiectul de la olimpiadă. „A fost odată ca niciodată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi. Şi, voind să aibă copii, au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta“. Aşa suna subiectul pentru olimpicii la Limba şi literatura română. şi, amuzaţi, copilaşii s-au gândit la tot felul de prostii. Nicidecum la o poveste. La vremea mea, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“ era o poveste, la vremea asta, poate fi interpretat ca un text porno?! Săracul Ispirescu...


-------------------------

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe perete.
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a umblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:
- Bine aţi venit sănătoşi; dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.
- Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.
- Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el.
Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare.
Mai-nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.
- Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă.
De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:
- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
- Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut. Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:
- Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te rădicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămâind statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.
Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îi trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duce şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:
- Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.
Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:
- Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însăţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.
Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:
- De azi în trei zile plecăm.
- Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.
A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, care, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească.
După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni. Stând să se odihnească, îi zise calul:
- Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare: dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.
Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul când altul. A doua zi, când se revărsa zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
- Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia. Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam dasupra ei şi Făt- Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:
- Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic! Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.
- Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni care s-au încumes a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.
Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt- Frumos, şi-l omeni ca p-un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul şi ruga pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:
- Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.
După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt- Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iară pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:
- De ce este iarba pârlită? Şi calul îi răspunse:
- Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască launloc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.
A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaie, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!
- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrimi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe.
Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:
- Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi, dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe deasupra.
După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:
- Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi, încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu.
Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.
- Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunate toate în curte; să trecem.
- Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.
Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copac şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând demâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădea negreşit.
Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
- Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
- Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
- Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.
Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau umbla în tihnă prin pădure.
Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.
Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.
Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl şi nimeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.
Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.
- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
- Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi: căci ne zice gândul că vei pieri.
Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:
- Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă şi, dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi.
- Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!
- Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.
- Aşa să fie, zise el.
Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeile şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lăcrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
- Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.
Locuitorii râdeau de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.
Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel lucrurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în care se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:
- Rămâi sănătos, stăpâne, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!
- Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.
Calul plecă ca săgeata de iute.
Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât erau odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.
Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genuchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi: ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.
Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

miercuri, 27 februarie 2008

Iubim să nu gândim


În naivitatea mea, ramân mereu surprinsa de nepasarea oamenilor din jurul meu. De felul în care trecem pe strada pe lânga semenii nostri fara sa ne pese. De modul în care ne ascundem de problemele comunitatii, de felul în care stim sa ne bagam capul în nisip, ca strutul, pentru a nu baga de seama ce se petrece în jurul nostru. Si, daca românul iubea înainte stirile de orice fel, absorbea informatia cum un burete uscat absoarbe apa, m-am trezit, mai nou, dându-mi seama ca nepasarea noastra ne-a abolit pâna si aceasta pornire.
Nu ne mai uitam decât dupa can-can-uri fara substrat, nu ne mai intereseaza decât sa ne distram, nicidecum sa ne informam. Nu mai conteaza valoarea mesajului primit, ci modul în care acesta invadeaza intimitatea cuiva.
Pentru un neam caruia i-a fost interzis, ani de-a rândul, privilegiul informarii, suntem al naibii de ignoranti. Ni se ofera enciclopedii la preturi infime, ni se dau pe tava fel de fel de date interesante, ni se prezinta o altfel de fateta a realitatii, iar noi nu facem altceva decât sa întoarcem spatele.
Sau alegem sa fim de acord cu cei care ne dau informatii eronate, numai pentru a nu ne învinge lenea de a stii ce alegem. Stiti care-i culmea prostiei? Sa fii prost degeaba.


www.bzc.ro

duminică, 24 februarie 2008

Mazăre de... cartier





Profesorul Valentin Ciorbea s-a făcut oracol. Spune el că, în viitor, cartierele pentru tineri pe care le face primarul nostru PSD-ist, noul său şef pe plan de partid, ar putea să-i preia numele: cartierul Mazăre.

Foarte tare, frate!, spunem şi noi ca băieţaşii de cartier. Pentru că, după cum spune fostul profesor al lui Radu Mazăre, mai marele urbei va deveni un... primar de cartier. Sau greşesc? Şi acum gândim în perspectivă. Primul cartier va fi Mazăre I, al doilea, evident, Mazăre II... apoi se va ajunge la Mazăre IX, dar ce ne vom face când se va ajunge la cartierul cu numărul 69??? O să fie chiar ciudat, nu vi se pare?
Apoi, ce să mai zicem... profesorul Ciorbea şi-a motivat propunerea spunând că în istoria Constanţei a mai existat un astfel de caz: numirea unei zone a oraşului după numele primarului Mihail Coiciu.
Or exista asemănări între cei doi? Coiciu a avut trei mandate la cârma Constanţei: 1886- 1888, 1892 - 1894 şi 1894 - 1897. Şi, dacă stăm bine să ne gândim, cam ăsta este şi planul lui Mazăre... să ajungă şi pentru a treia oară în jilţul Primăriei. Ca şi Radu, nici Mihail nu s-a născut în oraşul la conducerea căruia a ajuns. Însă, dacă ne uităm mai bine în „mapa profesională“ a defunctului primar, putem vedea că acesta a fost un fel de combinaţie între Radu Mazăre şi Nicuşor Constantinescu, pentru că în perioada 1904-1905 a fost şi preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa. Ce mai, doi într-unul!
Poate n-a făcut Mihail Coiciu cartiere peste cartiere, însă, a făcut două şcoli: Principele Ferdinand şi Principesa Maria. Şi, se pare că, mai există un punct comun între cei doi edili. Despre Coiciu se spune că a fost la fel de controversat, la vremea lui, precum este Mazăre acum. Nu ştim dacă a stat la fel de bine la capitolul ceasuri, femei, maşini, ca şi actualul primar, însă, scandalurile s-au ţinut şi după el. În orice caz, acum stau eu şi mă gândesc. Oare afirmaţia profesorului Ciorbea a fost una spusă la întâmplare sau comparaţia între cei doi a fost făcută dinadins? Oricum, altceva n-avem de făcut decât să aşteptăm redenumirea cartierelor pentru tineri. Şi, probabil, la un moment dat, şi toate ansamblurile rezidenţiale şi clădirile făcute de prietenii edilului, pe spaţii verzi sau în cele mai tari zone ale oraşului, vor lua tot numele lui. Aşa că, ajungem la concluzia că până la urmă întreaga Constanţă se va chema „Mazăre“. Sau „oraşul lui Mazăre“.

sâmbătă, 23 februarie 2008

pedro guerra - contaminame

Ce şi de ce citim


Cărtărescu şi Coelho... că-s la modă. Cam asta citesc românii. Şi, să nu trecem cu vederea tabloidele. Ziarele astea chiar fac vânzări!
Nu vreau să credeţi că mă dau vreo cultă. În nici un caz. Citesc când am timp, în limite normale. Şi, bineînţeles, îmi pică în mâini şi tabloidele. De fapt, trebuie să mărturisesc faptul că în fiecare dimineaţă citesc cel puţin patru astfel de publicaţii. Doar nu puteam să mă dezmint, nu? Sunt româncă şi nu pot schimba asta.
Autohtonii sunt voyeuri. Au ei o plăcere deosebită să privească prin gaura cheii la vieţile celorlalţi. Sunt ei dispuşi să reţină orice prostie despre orice vedetuţă fabricată de ziarişti. Însă, dacă li se oferă o informaţie despre un artist de valoare, un interviu cu o persoană mai puţin mediatizată însă mult mai importantă nici nu se uită. Am simţit pe pielea mea efectul ăsta ipocrit şi superficial al educaţiei precare a românilor. Nu vreau să par dură însă, am ajuns la concluzia că asta ne lipseşte: cultura.
Sau poate că nu, poate greşesc eu. Cea mai frumoasă perspectivă asupra acestei situaţii ar fi doar nepăsarea, superficialitatea, viteza în care ne trăim vieţile.
Poate că felul în care modul în care citim şi felul în care ne alegem lecturile mă afectează pe mine este foarte direct. Am scris la un moment dat un editorial în care am pus o părticică din mine. Mi-am arătat un sentiment, oricât de banal ar fi fost el, în faţa celor care citesc acest ziar. A doua zi am primit semnale „de bine“ din mai multe părţi. Oamenii mi-au apreciat scrierile însă, pe Internet, lumea nu a fost interesată de povestea mea. Oricum, poate de data asta chiar sunt subiectivă însă, mă simt obligată să vă transmit, din nou, o parte din sufletul meu.
Nu ne cere nimeni să ne uităm numai la posturile TV specializate în cultură, suntem conştienţi că nu avem timp să citim, să ne limpezim minţile şi să mai gândim în toată agitaţia cotidiană. Repet, pentru a treia oară deja: suntem superficiali. Citim informaţie multă şi proastă.
Ştim ce cupă are la sutien Simona Senzual, ştim câte operaţii de mărire/micşorare a bustului a făcut Ana-Maria Prodan, spunem cu ochii închişi ora şi data naşterii fiicei Andreei Marin. Ştim cine cu cine s-a cuplat în nu ştiu eu ce reality-show, cunoaştem toţi artiştii ce fac parte din mai ştiu eu care naţionalitate conlocuitoare şi putem vorbi ore în şir despre subiectul unei telenovele. Însă, niciodată nu ştim să deosebim valoarea de nonvaloare.
Apoi, ajunşi „oameni mari“ ne miră faptul că progeniturile noastre au modele cum ar fi Guţă sau zâna Surprizelor. Sinceră să fiu, mi-aş dori să ne uităm la alte lucruri. şi mi-aş alege ca model, decât pe cei enumeraţi mai sus, un căţeluş pe care l-am văzut în urmă cu câteva seri, ducând de mâncare unuia mai mic decât el. Mai umani şi puţin mai profunzi decât noi, nu vi se pare?

vineri, 22 februarie 2008

Averea lui Mazăre




# Grecul Ioannis Skantzikas încă nu i-a restituit primarului Constanţei cei 600.000 de euro împrumutaţi # Nicio maşină din mediatizata colecţie a lui Radu Mazăre nu apare în declaraţia sa de avere

Intro
Obligat de lege, edilul Radu Mazăre şi-a făcut cunoscută averea prin publicarea pe site-ul Primăriei a declaraţiei din acest an.

În declaraţia de avere înregistrată pe 18 ianuarie a.c., mai-marele urbei spune că are o şalupă Bayliner cu remorcă, depozite bancare în valoare de 2.495 USD şi 8.811 euro, conturi de 5.500 USD şi 623 de lei, dar şi 230.000 euro cash. Şi asta, în condiţiile în care, în 2003, primarul spunea că deţine depozite în ţară de 225.000 USD şi 151.000 de euro, iar în străinătate, de 872.000 de euro. Ceea ce însuma 1.023.000 euro şi 225.000 USD. Indemnizaţia primită de la Primărie s-a ridicat, în 2007, la 60.369 de lei, ceea ce înseamnă în jur de 5.031 de lei lunar. Însă noua declaraţie se dovedeşte a fi surprinzătoare.

Afacerist în dezvoltare

Dacă anul trecut Mazăre declara că primeşte dividende în valoare de 124.775 de lei de la firmele SC Ideea Contrast SRL şi SC Xenoti SRL, în ultimul document nu se specifică nimic de astfel de venituri. De asemenea, anul trecut, primarul încă mai avea o şalupă Selva şi un autoturism Chrysler, despre vânzarea sau înstrăinarea cărora nu se specifică nimic în actul semnat la începutul lui 2008. Numărul firmelor la care edilul este acţionar nu s-a schimbat în ultimul an. Opt afaceri şi-a notat Radu Mazăre în „palmaresul“ din declaraţie: SC Sigma Trading SA, SC Ideea Contrast SRL, SC Comtext SA, SC Concordia Press, SC Tomis Marketing Service, SC Xenoti SRL, SC Conpress Grup şi SC Royal Distribution Service. Şi asta în ciuda faptului că zvonurile spun că edilul ar avea mult mai multe business-uri, de care se ocupă oamenii săi de încredere. Se pare că spiritul antreprenorial al şefului administraţiei publice locale s-a dezvoltat de-a lungul timpului, pentru că în declaraţia de avere din mai 2004 nu apărea implicat decât în două societăţi comerciale: Nisipuri SA şi Concordia Press.

Edilul cu doi datornici

Actul declarativ ne mai arată şi faptul că Mazăre este un om darnic, care-şi ajută semenii la nevoie. Aşa se face că, încă din 2005, edilul are un datornic în persoana lui Ioannis Skantzikas, pe care l-a împrumutat cu 600.000 de euro. Grecul, acţionar la firma Europroiect, apare în declaraţia de avere a primarului atât în 2005, cât şi în 2006. Acesta mai este implicat şi în societăţile Black Sea Suppliers SRL, Metal Trade SRL, Romexpress Line SRL, Instalatorul SRL, Blue Beach SRL, Oro Invest SRL şi Oro Construct SRL. În firma Europroiect SRL, Skantzikas este asociat cu conaţionalul său, Antonios Gioxas. Datorii la edil mai are şi firma Nisipuri SA, căreia Mazăre i-a împrumutat 1.626.310 lei.

Apartamentul cu suprafaţă variabilă

În declaraţia de avere apare, încă din 2003, un apartament în Bucureşti. Dacă în anul menţionat anterior, locuinţa apare ca fiind dobândită în 1997 şi având 30 mp, în 2004 a fost declarată ca fiind de numai 20 mp. De asemenea, în urmă cu patru ani, Mazăre spunea că deţine numai un sfert din acel apartament. În 2006, edilul a declarat că are numai 1/8 din apartamentul din Capitală şi spunea că a fost dobândit în 1998. În 2008 nu mai menţionează deloc acel bun, despre care se spunea că este o moştenire. De asemenea, în 2003, averea lui Mazăre era „îngroşată“ cu un teren de 500 mp, dobândit în 1995.

Maşinile de colecţie, omise

În ciuda faptului că pasiunea sa pentru maşini este cunoscută de toată lumea, colecţia de autoturisme a edilului nu apare în nicio declaraţie de avere. A pornit la drum cu limuzinele: un Lincoln Continental, pe care l-a condus timp de şase ani, şi un Chrysler New Yorker. S-a despărţit, însă, de ele şi a pornit pe calea maşinilor de teren. Pentru că, dacă vrei să atragi atenţia, trebuie, fără doar şi poate, să-ţi achiziţionezi şi maşini pe măsură. Aşa că Mazăre s-a gândit că ar fi bine să-şi împlinească pasiunea pentru autoturismele cu ani de fabricaţie demult apuşi. Totul a început cu un Morgan roşu, decapotabil, achiziţionat de la armata americană. Apoi, după ce a făcut furori cu acesta, şi-a mai luat un Jeep Willis fabricat în Germania, în 1968. Preţul de achiziţie: numai 11.000 de euro. Sau cel puţin aşa susţine edilul. Ultimul model pe care Mazăre l-a achiziţionat a fost vedetă la vremea sa, în perioada 1970-1990: o Toyota Land Cruiser, ce are ca an de fabricaţie 1977. De data aceasta, maşina a fost achiziţionată de pe Internet. Însă, colecţionarul nostru nu se opreşte aici. Mai vrea un Studebaker Dictator, fabricat în 1937. Umblă vorba prin târg cum că aceste maşini au fost fabricate numai în perioada 1927-1937 şi, în ciuda „vârstei înaintate“ a automobilului, mai-marele urbei spune că a dat numai zece mii de euro pe acest exemplar. Parcul auto al lui Radu Mazăre este completat, după propriile-i spuse, de un Jaguar şi un Cadillac Escalade. O colecţie destul de impresionantă pentru un primar de... provincie.

sâmbătă, 16 februarie 2008

Consilierii „bă“ şi „mă“


Am văzut destul de multe la viaţa mea. Directori ciufuţi, politicieni neinspiraţi, artişti cu prea multe fiţe... Însă, o şedinţă de Consiliu Local ca cea de lângă Sanatoriul Balnear, vă jur că n-am mai pomenit.
Ziua Îndrăgostiţilor la Techirghiol. Pare romantic, nu? Vă zic eu, nu este. Adunătura de aleşi locali s-a purtat ca o gaşcă de cartier, căreia i-au lipsit doar înjurăturile din repertoriu. Mi s-a părut că a fost puţin mai rău decât pe stadion. Şi, mai ales, toată întâmplarea a avut un înalt grad de ipocrizie.
Cei care în timpul şedinţei s-au bălăcărit şi s-au înţepat prin părţile dorsale, în timpul pauzei de ţigară râdeau şi glumeau la unison. Că doar, dacă stăm bine să ne gândim, mulţi sunt vecini sau colegi de serviciu. Însă, pentru a păstra măcar aparenţa duşmăniei între partide şi a nu da naştere la interpretări, vehemenţa lor a atins de multe ori limite paroxistice.
„Ba nu, mă, lasă-mă şi pe mine să spun“, a fost fraza preferată a serii. Şi, din cauză că nu se lăsau unii pe ceilalţi să se exprime, hărmălaia a fost de nedescris, iar situaţia creată mi s-a arătat de-a dreprul hilară. Totuşi, un loc cum este Techirghiolul, ar trebui condus de oameni cu capul pe umeri, mi-am zis în sinea mea. Potenţialul locului nu ştiu dacă permite bălăcăreli de acest gen, multe dintre ele total pe lângă subiect. Ca să nu vă mai spun că domnii şi doamnele din Consiliu aveau o mate problemă: prezenţa presei. Oare ce aveau ei de ascuns?
„Ce vrei, mă, Constanţa? Ce vrei? Spune odată ce vrei!“, se chinuia unul dintre pesedişti să-şi facă o colegă de partid să vorbească. Aceasta a răbufnit şi a ameninţat: „Ies, mă, afară din şedinţă!“. un altul i-a replicat cu un zâmbet ironic pe buze: „Doamna Constanţa, faceţi riduri“. Preşedinta de şedinţă fierbea. Roşul părului îi coborâse uşor în obraji. Deja nu mai putea suporta să-şi vadă colegii pesedişti, în clinciuri cu democraţii-liberali. „Lăsaţi vrăjelile! Suspend şedinţa. Termină odată“, s-a isterizat madama preşedintă.
Printre certuri, consilierii nu au uitat că mai au şi de sărbătorit Ziua Îndrăgostiţilor. Aşa că, o peremistă mai tinerică, care îşi afişa mândră verigheta de pe deget a decretat: „Hai, mă, că vorbim degeaba! Votăm sau nu că eu trebuie să plec!“. Mai târziu, spre sfârşitul întâlnirii, a recunoscut cu un zâmbet încurcat pe buze că o aştepta consortul acasă, pentru a sărbători aşa cum se cuvine. „Unde să mai plec în oraş la ora asta?“, a spus ea puţin dezamăgită. Ca şi cum treburile oraşului ţin cont de sărbătorile fabricate de comercianţi, nu de îndrăgostiţi.
S-a trecut la vot. Fiecare ridica mânuţa în legea şi ideologia lui. La un moment dat, cineva a replicat sec: „Uite că alianţa PNL-PSD funcţionează şi la Techirghiol. Hai, mă, maşina de vot!“. Unul dintre consilieri a spus că ar trebui daţi mai mulţi bani pentru culte. Şi că, nu este normal să se dea bani mulţi pentru ortodocşi şi mai puţini musulmani. „Voi sesiza Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării“, s-a isterizat democrat-liberalul. Un coleg de partid şi crez i-a ţinut isonul. Un adversar politic a avut atunci o idee: „Fac propunere să-ţi facem ţie circumcizie“. Că doar aşa se tratează politicienii mioritici, cu miştouri, până la urmă au votat. Au votat şi au plecat. A rămas în urmă circul... că doar din asta se hrăneşte românul: circ şi pâine.

vineri, 15 februarie 2008

Gaiţele din sănătate



Nu-mi plac spitalele. Dar cu îi plac? Mirosul, culorile sumbre, suferinţa pe care o poţi simţi, toate creează un tablou destul de neplăcut.
Însă, în momentul în care ajungi într-un spital, bolnav sau cu treabă, uiţi lejer de probleme atunci când te loveşti de asistente. Trebuie să subliniez că nu am intenţia de a generaliza. Nu vreau să spun că toate asistentele sunt o apă şi un pământ, însă, din nefericire, într-un sistem sanitar în plină reformă ne lovim mult prea des de relicve ale vieţii comuniste.
Să vă explic. Acum vreo două zile m-am nimerit prin Spitalul Judeţean. Din vorbă în vorbă, una dintre asistente a început să ţipe la mine. Bun. Am gândit că femeia este nervoasă, că are probleme pe care nu este în stare să şi le rezolve şi că simte nevoie să se exteriorizeze. Am dat să plec... eu înaintasem vreo 50 de metri pe coridor, iar ea, doamna asistentă, din scaunul ei ţipa în continuare la mine.
Drăguţ mi-am zis. Şi apoi am realizat că dacă la mine, reprezentant al presei, distinsa duduie îndrăzneşte să urle în halul ăla, cam ce or păţi săracii pacienţi?
Într-un sistem sanitar şpăgăcios, în care o tanti care face o injecţie primeşte de la pacient cel puţin 50 de mii, în condiţiile în care tratamentul cu pricina se repetă de cel puţin trei ori pe zi, numai pentru că a fost atât de amabilă să-şi facă treaba, asistenta a ajuns să se creadă buricul pământului.
Nu este vorba de proastă organizare a conducerii, nu este vorba neapărat de proastă creştere a angajatului, eu cred că putem vorbi strict de o foarte proastă obişnuinţă comunistă.
Mi-aduc aminte că, în urmă cu mulţi ani nu te puteai duce la doctor fără un pachet de kent şi unul de cafea. Aşa se obişnuia pe atunci. Evident, la român învăţul nu are şi dezvăţ întotdeauna. Aşa că, obiceiul s-a păstrat şi în primii câţiva ani de după Revoluţie. Chiar dacă găseai Kent şi cafea pe toate drumurile, sechelele şpagagiste ne-au urmărit ani de-a rândul. Şi acum este la fel. Nu te poţi îmbolnăvi fără şpagă. Am ajuns la concluzia că vom da atenţii şi ca să ne procopsim cu vreo boală, pentru că aşa ne-am obişnuit.
Treziţi-vă! Nu trebuie să dăm pentru servicii pe care oricum le plătim. Nu trebuie să ne ploconim pentru ca cineva să-şi facă treaba. Şi nu suntem nevoiţi să suportăm nervii nimănui. Mai ales când am ajuns la concluzia că toate gaiţele s-au adunat în serviciile sanitare.

marți, 12 februarie 2008

Pro sau contra Valentine`s


Mare sărbătoare, mare! Vine Ziua Îndragostiţilor. Avem sau nu sentimente pentru persoanele de sex opus, trebuie, fără tăgadă, să umblăm după cadouri, să ne înţolim de sărbătoare şi să ne comportăm ca atare. Cu toţii fierbem şi întrebăm în stânga şi în dreapta: „Ce faceţi de Valentine's?“.
Nu ne pasă dacă facem cadoul ăla cu toată inima, nu ne interesează dacă iubim sau nu omul de lângă noi, chiar nu mai ţinem seama de nimic. Trebuie să fim în pas cu moda, trebuie neaparat să sărbatorim Sfântul Valentin. În dorinţa noastră de a fi cool nici măcar nu mai ţinem cont de faptul că asta este o sărbătoare comercială, care nu are nici o legatură cu sentimentele, ci numai cu banii şi că importăm, fără a gândi, tot ce înseamnă americănism. Sau... poate vrem doar o viaţă ca în filme.
Nu am nimic cu sărbatoarea lor, dar aş vrea să ne aducem aminte şi de sărbătoarea noastră. Şi noi, românaşii, avem o zi a îndragostiţilor: Dragobetele. Ce ar fi să ne iubim mai mult pe 24 februarie, de ziua fiului babei Dochia? Oare o să ne fie greu să ne pastram tradiţiile ce ne aparţin, nu pe ale altora?
Pe de alta parte, v-aş da un sfat. Iubiţi-vă în orice zi, în orice clipă.Traiţi dragostea pe care o purtaţi celuilalt, în orice secundă. Conştientizaţi-vă sentimentele! Faceţi din fiecare zi, una a îndragostitilor. Fie ea Valentine's sau Dragobete.


http://www.bzc.ro/


copilul şi prăjiturica altcuiva



aş vrea şi eu să înţeleg de ce câte unii sunt atraşi de ceea ce nu pot avea. cred că ar trebui să mă explic. de data asta nu vorbesc despre mine. nicidecum. şi nici despre tine scumpica mea, pentru că te vei gândi, cu siguranţă, că te dau de exemplu acuşica. NU NU :) îţi vei da tu seama despre cine este vorba. bun. să vedem cum stă treaba...

Poveste:

un copil vede o prăjitură într-o vitrină. n-o fi ea tocmai cea mai frumoasă şi mai aranjată dintre toate bunătăţile de acolo, însă el crede că are toate ingredientele care să-i placă lui. prăjiturica a văzut interesul copilului, însă nu avea cum să facă ceva, din cauza geamului vitrinei. ba mai mult, deja fusese cumpărată de un alt copilaş, care trebuia să vină mai târziu să o ia din cofetărie şi să o mănânce. cu toate că ştia că prăjiturica pe care el şi-o dorea era a altcuiva, primul copilaş nu s-a putut opri să nu râvnească la ea. dar de ce? există, fără doar şi poate, mai multe variante:

1. prăjiturica este chiar singura pe gustul lui (?!) - eu una nu cred în varianta asta... sunt prea multe sortimente pe piaţă
2. copilul nostru s-a ataşat de prăjiturica altcuiva, numai pentru că i-a plăcut culoarea ei
3. vrea ceva ce ştie că este al altcuiva
4. crede că toate prăjituricile sunt cumpărate, iar asta este încă în cofetărie, chiar dacă altcineva a dat banii pentru ea...

variante am mai putea găsi cu uşurinţă.

acum.. poate să-mi spună şi mie cineva DE CE NE DORIM MEREU CHESTII PE CARE NU LE PUTEM AVEA? de ce ne distrugem măcar o zi din viaţă visând la chestii imposibile? de ce ţinem cu tot dinadinsul să fim prea idealişti, prea naivi, prea visători... toate cu multe PREA-uri în faţă??? nu vorbim doar despre persoane de care ne ataşăm şi pe care ni le dorim numai pentru că ştim că nu vor fi ale noastre, ci despre tot ce ţine de material (oameni, obiecte...), iar noi nu avem cum să obţinem ceva-ul ăla. mi s-a întâmplat şi mie şi sunt sigură că se poate întâmpla oricui. oricum.. am început cu una şi am ajuns la alta... dar cred că cineva ar trebui să inventeze un filtru pentru epurat gânduri şi intenţii. un dispozitiv care să ne ajute să ne uşurăm vieţile şi să visăm la chestii pe care le putem avea. şi, dacă ne ajută Doamne, Doamne, poate chiar vom ajunge să avem parte de tot ceea ce ne dorim. atunci, copilaşul din povestirea mea va realiza că prăjiturica pe care el şi-o dorea cu atâta ardoare nu era singura de felul ăla şi că tanti cofetăreasa pregătea altele la fel pentru a doua zi. mai proaspete şi mai frumoase :)

duminică, 10 februarie 2008

tu recuerdo...

stari amare...

azi ma simt rău. ştiu că sunt meteodependentă şi că vremea mă face să mă schimb, după capriciile ei. oricum, una peste alta, ca să fiu realistă şi să nu mă mai leg de previziunile meteo... sunt deprimată şi atât. nu mai încerc să-mi explic de ce, însă de o chestie sunt absolut sigură. mă deprimă oamenii din jurul meu. şi să nu credeţi că vorbesc aici despre cei apropiaţi mie sau despre colegii de serviciu, ci despre toţi oamenii din oraşul ăsta. ieri după-amiază mă plimbam prin oraş şi, în loc să-mi fac singura zi liberă frumoasă, m-am umplut de nervi. vă jur, este deprimant să te plimbi prin centru.

MOTIVE:

1. strada ştefan cel mare era goală. şi vorbim de ora ... 15.00. nu pot să cred că toţi constănţenii dorm sâmbăta la ora aia. prin tomis .. numai fiţe fără sens. plus, la intrare, patru emo kids cu insignele la vedere trăgeau dintr-o ţigară. nu ţigările m-au deranjat ci apariţia lor. să mor de nu-mi păreau decupaţi din desenele manga. oribil!
2. recunosc! am fost mereu shopping addicted. dacă mă simt rău, trebuie să-mi iau măcar o clămiţă şi îmi revin puţin. însă, dacă ai tupeul să te uiţi prin vitrine te apucă groaza. magazinele pentru bărbaţi ne învaţă masculii să se înţolească exact ca nişte metrosexuali de bază şi de vază. HELLOOOO!!!!! nenii comercianţiiii!!!! aţi uitat cum arată un bărbat? serios! în plus, magazinele pentru dame îţi oferă numai ţoale demne de wish şi crush. asta chiar mă scoate din sărite. nu-s silfidă şi nici nu cred că mi-aş dori. vreau să slăbesc, dar nu vreau să mă ia briza pe sus. nici n-aş avea cum să ajung aşa vreodată. însă, cum aţi vrea să ne îmbrăcăm la muncă, pe stradă sau atunci când ieşim la un suc, în oraş? CUM? ca şi cum am ieşi la agăţat de performanţă? eu nu pot să înţeleg. există haine "de club“ şi hainuţe de ingenue cu accente de fată de ţară. nu mă reprezintă, îmi pare foarte rău. sau poate nu :)
3. MOST IMPORTANT: cât am stat în bucureşti mă mândream că la mine acasă oamenii ştiu să râdă. prima oară, în capitală m-a frapat faptul că în metrou nu exista om care să nu-şi scoată din paporniţă un ziar şau o carte şi să se piardă printre pagini (bună treabă, recunosc. mai târziu am ajuns şi eu să citesc în maxi-taxi pentru că nu aveam alt timp liber). însă, în constanţa oamenii zâmbeau în troleibuze. şi mie îmi plăcea asta. mă amuza să mai aud câte un banc spus pe şoptite, să mai aud chicotitul unei fete, să simţi că oamenii încearcă să se debaraseze de grijile zilnice. acum nu mai este aşa. puţinele feţe pe care le-am văzut ieri erau mohorâte exact ca vremea unei zile de februarie. eu sunt meteodependentă, dar cred că acum, asta este o stare generalizată. numai că, din păcate, la noi furtunile şi ploile sunt zilnice...

vineri, 8 februarie 2008

scrieri vechi :)



ganduri ...
chiar nu pot intelege! se intampla, sunt constienta, dar nu inteleg cum, de ce, in ce scop... si asa mai departe. timpul trece si parca, intr`un fel, dintr`un singur punct de vedere, eu raman in aceeasi dimensiune, la aceeasi ora, acelasi minut, aceeasi secunda. acea secunda. parca nimic nu s`ar schimba in ciuda faptului ca totul, dar absolut totul, este diferit acum fata de acea secunda. este ciudat, infricosator, dar, totusi, intr`un mod ciudat... placut. daca as povesti cuiva ce simt probabil ca ar intelege cu totul altceva. uneori si eu inteleg altceva in momentul in care incep sa ma gandesc la secunda aia. pana la urma, este vorba despre o singura clipa, o insiruire de momente, o pala de vant, o piatra, apa marii si nimic mai mult. cate se pot intampla intr`o secunda? pana acum n`am fost nici eu constienta ca se intampla prea multe lucruri intr`o secunda. daca am fi constienti ca secunda este atat de consistenta in evenimente cred ca trecerea timpului nu ni s`ar mai parea atat de rapida. si eu... ma gandesc... secunda, marea, piatra, cerul, pala de vant... si un te iubesc. iar eu, te voi iubi o viata atat cat te`am iubit in secunda aia Saturday April 28, 2007 - 10:23pm


----------------

am invatat ca anumite lucruri se intampla o singura data in viata. din cauza asta nu mai astept. de asemenea, am invatat ca anumite dorinte ti se indeplinesc o singura data si, din acest motiv, nu mai am puterea sa sper.
cel mai greu este, probabil, atunci cand cineva in care ai incredere te dezamageste. am citit, am bagat la cap, am procesat informatia. n`a durut, nu m`a mirat, nu m`am scandalizat sau cine stie mai ce, insa, am fost dezamagita. probabil ca asta este cea mai urata reactie atunci cand idealizezi pe cineva. oricat de platonica (sau nu) ar fi iubirea si admiratia, dezamagirea este dureroasa. oricum, este mai putin dureroasa decat neputinta de a astepta si lipsa de speranta. Wednesday May 2, 2007 - 08:23am


----------------------------

Is this love what i`m feeling?

Se spune că dragostea nu vine niciodată atunci când te aştepţi. Sau atunci când o doreşti, când şi cea mai mică particulă din corpul tău arde după o clipă de tandreţe şi după „fluturaşii“ din stomac. Nu cred în dragostea la prima vedere. De fapt… realitatea este că nu mai cred de prea mult timp în cea mai nefericită formă de a-ţi arăta sentimentele în faţa cuiva. Am găsit, evident, ca un mecanism de autoapărare, mult prea multe defecte iubirii.
- suferi
- îţi pasă mai mult de celălalt mai mult decât de tine
- te depersonalizează
- ajung să calci în picioare orice urmă de orgoliu care ţi-a mai rămas
- nu mai poţi avea vedere de ansamblu asupra existenţei tale terestre, pentru că centrul universului tău este celălalt sau cuplul vostru
- devii frustrat pentru că refuzi să acţionezi impulsiv şi să faci ceva ce-ţi doreşti foarte mult şi... din cauza asta ...
... pierzi evenimente care te-ar putea ajuta în dezvoltarea ca individ
Oare ajung motivele? Hmmm. Sunt doar câteva, după cum am spus. Însă, evident, cum mi se întâmpla mie de obicei, atunci când eram foarte convinsă că nimeni şi nimic nu mă va putea face să mă abat de la ideile mele despre dragoste... când spuneam că „love is dead“...
... Mi-am dat seama, peste noapte (şi asta la propriu) că dragostea este chestia aia pe care uneori nici n-o simţi, dar ştii că este acolo. Care te face să te chinui chiar fără să conştientizezi de ce, care te face să visezi, să zbori uneori numai la gândul că îi vei auzi vocea. Care te face să acţionezi impulsiv şi să laşi deoparte orice idee preconcepută. Este singura chestie care are puterea extraordinară de a te face un alt om.
Nu vreau să te iubesc, aşa cum am încercat să nu mă gândesc în tot timpul ăsta la tine. Stau lângă tine şi ştiu că te iubesc. Şi atât. Am ajuns la stadiul în care nu aş putea face nimic, în nici un sens. Nu te vreau, doar te iubesc. Ce patetic şi idiot sună, dar ăsta este adevărul. Şi, din păcate, în ciuda faptului că mă „dezmorţesc“, încep să realizez din nou că punctele nevralgice ale iubirii, pe care le-am căutat cu atâta îndârjire, nu sunt chiar eronate.
Dimpotrivă!
Totuşi, ca un fel de concluzie, dragostea este bună pentru cei care încă mai au puterea să viseze, pentru cei care mai pot spera... Şi... din fericire, unii dintre noi se pot preface că iubesc...
Amintirile rănesc, aşa că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să uităm... Din păcate, TU nu eşti o amintire... Monday June 11, 2007 - 12:29am (EEST)

-----------------------------------------

O urmă de suflet...

Hai să vorbim deschis, ca şi cum am sta faţă în faţă. Ca şi cum destinul ne-ar trage la răspundere pentru toate tâmpeniile pe care le-am făcut şi pentru modul în care ne-am irosit viaţa. Ca şi cum cineva, care ne priveşte acum de sus, ne-ar implora să dăm timpul înapoi şi să-i mai acordăm o şansă. Cum ar fi fost? Cum s-ar fi petrecut toate? Oare te întrebi vreodată? Eu mă întreb dacă viaţa mea fără tine ar fi fost mai fericită... dacă mi-ar fi fost mai bine. Şi mă întreb când va dispare fantoma ta din mintea şi din inima cuiva care nu mai are puterea să trăiască. Orice reacţie extremă vine dintr-o frică teribilă de viaţă şi aşa îmi explic eu acum felul în care-mi duc zilele. Mi-e frică de orice. Până şi de o pală de vânt. Bravez, mă arăt puternică şi de fapt... păcat că am început să mă dezmorţesc uneori şi să încerc să mimez dragostea. Să fiu cinstită, dragostea pe care acum o arăt şi cu care fac puţină paradă, nu-mi aparţine. Încerc să mimez un sentiment, încerc să văd cum este să ţii iar la cineva şi cum se simte ca, din nou, cineva să facă parte din fiinţa şi din universul tău. Nu reuşesc să găsesc ce am avut. Cu siguranţă, nici nu vreau. Mi-e frică! Ştiu că nu este EL cel potrivit, aşa cum nu au fost nici cei de dinaintea lui. Numai TU, ai reuşit să mă faci să cred asta. Însă, din păcate, realizez că tu ai fost cel mai puţin potrivit. Surprins? N-ar trebui să fii. Mă cunoşti prea bine. Sau poate deloc. Poate ai dreptate... poate odată va veni şi timpul nostru. Va veni clipa să încheiem ce am început, să ne spunem adio aşa cum ar fi trebui şi să avem puterea de a merge mai departe. Ar fi o adevărată exorcizare. Mi-aş dori să te pot scoate din mintea şi din puţinul suflet care mi-a rămas. O urmă de suflet...
Saturday June 30, 2007 - 10:42pm


---------------------------

why do we love if love will die ?! :)

Why love if losing hurts so much? We love to know that we are not alone.
INCEPUT
nu inteleg de ce nu pot avea o anumita constanta in viata. niciodata nu este o chestie stabila, niciodata o stare nu se mentine f mult timp, mereu alterneaza perioadele agitate cu cele mult prea calme. mereu cand am ceva imi doresc exact opusul si intotdeauna cand ma simt bine caut motivul de nemultumire. de fapt, cred ca este vorba de neincredere. exacta asa ma simt acum... chiar daca nu vreau ... am, simt, vreau.. dar mi`e frica. nu vreau sa`mi fie frica de tine, la fel cum nici nu stiu ce vreau de fapt de la tine. recunosc, uneori te iubesc, iar alteori nu simt aproape nimic. nu`mi esti indiferent, insa uneori te simt al meu si nu`i bine. sau poate e .. cine mai stie? parca privesc viata mea din exterior, ca un spectator interesat sau nu de actiune. Uneori imi place, alteori detest pelicula de 2 bani pe care sunt fortata s`o vad... incep sa simt ... incepe sa`mi pese...
CUPRINS
nu inteleg de ce, uneori, suntem dispusi sa ne vindem atat de ieftin .. suntem capabili sa dam tot, fara sa primim ceva in schimb...ne facem iluzii si suferim apoi, pentru ca am cazut in plasa propriilor noastre dorinte. Am sperat... asta tre` sa fac .. sa uit cum se spera, sa nu imi mai permit sa visez... sa nu te mai vreau .. sa nu`mi mai fie dor de tine. Inevitabil, de la o vreme, tot universul meu se rezuma la tine. Ai intrat brusc in viata mea. presupun ca la fel va fi si iesirea... nu te vreau ! NU ! trebuie sa ma conving ....
SFARSIT
Nu inteleg de ce am mereu dreptate. Si... ma enerveaza ca o poveste ca asta a inceput, in toate etapele ei, cu „nu inteleg”. Chiar n-am inteles sau mi-a fost frica sa realizez, sa constientizez? Oricum, acum e prea tarziu. Si, ciudat este ca, in ciuda sentimentului nu foarte dragut care m-a stapanit zilele astea, linistea este totala. Ma simt relativ bine. Chiar si eu ma mir. Si, mi-am dat seama, cat de mult contez eu pentru mine, pana la urma. Poate ar trebui, in primul rand, sa invat sa traiesc cu mine :)
Wednesday July 25, 2007 - 09:01pm (EEST)


------------------
The end... :)

ma tot gandesc la ce ti`as putea spune si ma trezesc, surprinzator, fara cuvinte. :) parca te si vad cum imi spui ca ceva nu e ok cu mine. si.. poate ca ai dreptate. ma cunosti prea bine si esti aici de mult prea mult timp. chestii care ar fi trebui sa dispara pentru totdeauna apar mereu ca niste fantome care ne bulverseaza, din cand in cand, vietile. stii... de fiecare data cand am fost suparati, dintr`un motiv sau altul, impacarea a fost atat de fireasca... am revenit la tabloul obisnuit fara nici o urma de indoiala, fara a ne pasa, fara a ne uita in urma. acum, insa, simt ca nu te mai vreau, simt ca nu mai esti in nici un fel parte din mine si te simt ca si cum ai fi o persoana straina. surprinzator, nici sa te injur nu`mi mai vine :)) iti vine sa crezi ? :P probabil ca este si asta un semn... ca toate au un final si ca uneori negocierile nu`si au locul. sau planurile... sau lacrimile uitate :)
This is the end, Beautiful friend ,This is the end ,My only friend, the end

Wednesday July 25, 2007 - 08:50pm


----------------------------

Gol...

cea mai ciudata senzatie pe care o poti trai... sa simti ca esti gol pe dinauntru si, in acelasi timp, sa te "atace" sentimente care mai de care mai urate si coplesitoare. nu`i placut. in nici un caz... iar agitatia creata de toate sentimentele care ajung sa`ti guverneze existenta se lupta cu golul, ca si cum apa ar incerca sa stinga focul. si, daca ar fi sa alegi intre cele doua stari, nu ai stii pe care sa o preferi. raul cel mai... bun. cam asa ar veni, nu ? si nu stiu de ce mereu avem de ales intre doua rele, ca si cum varianta de "2 bune" nu ar fi niciodata cea castigatoare. sau poate sunt doar eu foarte pesimista astazi ... :)
Friday July 27, 2007 - 02:40pm (EEST)


-------------------------------
ganduri

incerc sa`mi dau seama ce`i in capul meu si, surprinzator (sau mai degraba nu), nu reusesc. imi spunea cineva, care nu ma cunoaste aproape deloc, ca pesimismul meu vine din multele carti pe care le citesc. GRESIT. al naibii de gresit. nu mai am timp sa citesc si chiar daca as reusi sa rasfoiesc macar toate cartile pe care le`am cumparat si nu le`am atins, as fi mult mai happy si mai relaxata. nicidecum pesimista. si nu stiu de ce las impresia ca`s pesimista. din punctul meu de vedere sunt doar realista in anumite situatii si asta se poate confunda uneori cu gandurile negre. insa, prefer sa nu ma mint si vreau sa stiu dinainte ce se poate intampla, decat sa ma lovesc ingrozitor de tare de pragul de sus. chestia asta nu se afla pe lista de riscuri pe care mi le pot asuma. nu se mai afla... probabil ca atunci cand treci prin anumite chestii, incerci sa te feresti de ele. mecanism de autoaparare se cheama. si, prevazatoare sau nu, viata m`a invatat ca nu te poti feri niciodata indeajuns si ca oricata grija ai avea mereu ti se va mai intampla o data. intotdeauna. ca de fiecare data, atunci cand ma simteam mai sigura pe mine m`am pierdut. pentru ca numai asa pot defini "povestea". din pacate pentru mine, uneori trec atat de greu peste anumite faze, incat imi vine sa ma iau la palme. pana acum, in timpul asta scurs (adica aproape 1 luna) ar fi trebui sa`mi fie excelent. pe de`o parte mi`e bine, insa, lucrurile pe care nu mi le pot explica ma tampesc. acum trebuie sa vorbesc, din pacate, cu tine si sa`ti spun ca nu te mai vreau nici macar noaptea, in somn. ca nu`mi place sa te stiu deloc, nicaieri, in nici o imprejurare. ca nu am nevoie de tine, nici macar asa, sub forma de vis. nu inteleg de ce esti mereu acolo si de ce apari constant, chiar si sub forma de fantasma. NU TE VREAU!!! parca tot ce este legat de tine imi da acum o stare ingrozitoare. chiar si lucrurile pe care inainte le adoram. reactia de repulsie este aproape fizica si chiar nu inteleg de ce. chiar mi`a pasat atat de mult? speram sa nu... pentru simplu motiv ca am crezut ca meriti. chiar am fost convinsa. insa...
Sunday August 5, 2007 - 04:50pm (EEST)


--------------------------------------------

septembrie vine ...

cateodata ma gandesc cat de ciudata pot sa fiu. vreau ceva, ma chinuie gandul, iar in momentul in care obtin acel ceva sunt total dezamagita. si, din cate am observat eu, de fiecare data cand imi doresc foarte tare o chestie, o obtin, dar dupa foarte mult timp. exact atunci cand incepe sa`mi iasa din inima si din minte, atunci cand am reusit sa ma fac sa cred ca de fapt importanta pe care eu i`am dat`o este exagerata. ironic... poate. si, mai dureros este atunci cand iti dai seama ca tu inca tanjesti dupa o chestie pe care te chinui sa te faci sa crezi ca o urasti. dobitoaca viata si tampit mod de a privi lucrurile, nu? acum insa, sentimentele astea parca nu mai au nici o valoare. am trecut intr`o saptamana de la extaz la agonie, si asta in sufletul meu, pentru ca la suprafata toate par excelente. si, chiar as vrea sa fie, simt ca ar putea sa fie. dar pe de`o parte nu ma pot lasa eu prada unor sentimente de care ma feresc de prea mult timp. asa ca ... :)
si ... este ultima zi de vara. maine vine septembrie, moment dureros, asa cum a fost de cativa ani incoace.
---------------------------------
Azi fara tine, septembrie vine, radeam candva de fericire, Azi fara tine, septembrie vine, iubirea`i doar o amintire, Azi fara tine, septembrie vine, Dar eu te astept ca si alta data, Azi fara tine, septembrie vine, iubite... unde esti?
Frunzele ard, e septembrie iara, Si vantul, vantul, e o vioara, Dar nu mai esti, nu mai esti langa mine, tristetea doar ma inconjoara... Doar pentru noi, azi septembrie vine, Dar sa o primeasca nu are cine, Singur sunt azi, in septembrie singur... iubito... unde esti?
Azi fara tine, septembrie vine, Radeam candva de fericire, Azi fara tine septembrie vine, Iubirea`i doar o amintire, Azi fara tine septembrie vine dar eu te astept ca si alta data, Azi fara tine septembrie vine, iubire, unde esti?
(Aurelian Andreescu & Aura Urziceanu - Septembrie)
Friday August 31, 2007 - 08:43am (EEST)


-------------------------------
„Sindromul“ Mazăre

Radu Mazăre, mai marele urbei, reclamă „sindromul Sulfina Barbu“, care afectează mai toate structurile care-i sunt potrivnice.
Cu alte cuvinte, cine nu-i cu Mazăre este, fără doar şi poate împotriva sa. urmele de mania persecuţiei pe care le putem observa la edil pot fi trecute, câteodată cu privirea. Este un om ocupat,. Se plimbă mult şi, fără doar şi poate schimbarea prea deasă de fus orar, Brazilia - România, lasă urme adânci. Însă, să vii tu fiu al târgului lui Bucur să spui că Sulfinica, fostă ministresă, este vinovată pentru toate belelele verzulii prin care treci, mi se pare mult prea mult. Pe lista problemelor create de doamna Barbu intră faptul că s-a opus proiectului şoselei de coastă, care includea şi reabilitarea falezelor şi că a introdus lacul Siutghiol pe lista ariilor protejate (domn` primar, între noi doi fie vorba, asta chiar ţinea de treaba madamei) pentru simplul motiv de a pune beţe în roţile tuturor proiectelor pe care le avea Primăria Constanţa.
Astea sunt numai câteva dintre păcatele democratei pe care Mazăre le-a contorizat. Pentru că, scrupulos cum îl ştim, cu siguranţă lista este mult mai lungă şi pe placul tuturor colegilor social-democraţi. Că doar tre` să ne isterizăm din cauza cuiva şi să găsim un ţap ispăşitor pentru toate belelele pe care le facem noi, nu? Răducu spune acum, în al 24-lea ceas, că „Guvernul dă bani pentru reabilitarea parcurilor, dar Constanţa nu poate beneficia de aceste fonduri pentru că se opune directorul Agenţiei pentru Protecţia Mediului!” şi reclamă atitudinea conducerii APM-ului, care ia la puricat proiectul măreţ, pe care primarul şi-l atribuie, de reabilitare a parcurilor constănţene. Mai precis, sunt date la „doftoricit“ parcurile de la Far, Gară, Casa de Cultură şi Tomis I, dar şi faleza Cazinoului. Şi, toată afacerea asta o să ne coste pe noi, constănţenii, cam 90 de miliarde de lei.
Domn` primar, poate v-a vrăjit iarba verde din Brazilia, dar noi nu ne lăsăm prostiţi de toate vorbele dulci, de dinainte de alegeri. De fapt, ar trebui să spuneţi oamenilor că „reînvierea“ parcurilor este impusă prin Programul naţional de îmbunătăţire a calităţii mediului prin realizarea de spaţii verzi în localităţi, mai precis prin OUG 59 din 20 iunie anul trecut.
Am văzut documentaţiile depuse la APM-ul mult blamat pentru reabilitarea spaţiilor verzi. Ştiţi ce m-a uimit? Se spune acolo că „degradarea spaţiilor verzi de pe teritoriul municipiului Constanţa este cauzată de distrugerea acestora ca urmare a dezvoltării activităţii economice şi sociale“. Ah, da??? Să mor de mi-aş fi dat seama!
Însă, domnule primar, am văzut eu cu ochişorii mei cum se construieşte în parcuri, cum se ridică blocuri pe peticele de iarbă, cum aţi dat autorizaţii, aţi vândut şi aţi retrocedat prietenilor exact locurile care mai aduceau niţel aer curat în oraşul ăsta. Spuneţi că n-avem spaţiu verde îndeajuns în Constanţa?
Unul dintre cei care au proiectat nişte blocuri pe iarbă a spus că locul era de fapt „o invenţie comunistă“, nicidecum o oază verde. Aşa să fie? Să vă fac şi eu o listă, cum i-aţi făcut Sulfinicii. Blocurile de pe bulevardul Tomis, din dreptul blocului A3 sau cele de 13 etaje care se vor ridica în faţa blocului A2. Imobilul de cinci etaje pe scuarul din faţa capului de linie RATC, din zona Pescărie, ca să nu mai luăm în discuţie bisericile din parcul de la Gară şi cel de la Casa de Cultură. Tocmai două dintre locaţiile... „reabilitate şi extinse“.
Ar mai fi un singur lucru de spus. Mai avem nevoie şi de iarbă, domn` primar! Şi noi, nu numai domneavoastră!
Thursday January 31, 2008 - 02:02pm (EET)

Mazarov Bond


Parcă suntem într-un banc sec. Mazăre are un Makarov. Adică, edilul s-a făcut un... Mazarov.

După ce s-a smiorcăit că oraşul pe care îl conduce este unul cu infracţionalitate foarte ridicată (de parcă am trăi prin Bronx), Răducu şi-a făcut publică potenţa... în ceea ce priveşte armele. A spus că are Makarov ca să nu aibă soarta lui Bamburic. Apoi a tunat: viaţa lui costă pentru infractori doar vreo 20.000 de euro. Cam ieftin, domn primar, nu vi se pare?
Dar, mă întreb eu, mai mult retoric, de ce se simte Mazăre ameninţat dacă se ştie cu obrazul curat. Sau musca îi cam bâzâie pe lângă căciulă? Adică, în mintea mea (şi nu susţin că judecata mea ar fi cea mai bună), un individ care se ştie curat şi fără de păcat nu stă să-şi facă probleme că-l vor dibui rakeţii prin oraş. Sau nu este aşa?
Oare mai marele Constanţei s-a pus travers în vreo situaţie, s-a înhăitat cu vreun periculos şi apoi l-a enervat, are vreun cont de reglat cu niscaiva dubioşi? Că doar aşa îmi pot explica eu frica sa de ciuruieli. Îmi şi imaginez: într-un bar populat de interlopi, pe perete tronează un afiş ca-n westernuri, cu faţa lui Mazăre: Most Wanted. Şi cu recompensa de care zice edilul.
Că, mai explică el unui cotidian central, o reglare de conturi normală prin zonă este doar vreo zece mii de euroi, dar el este ditamai primarul, nu? Întrebare: de unde ştie Mazarov al nostru tarifele de pe piaţa reglărilor de conturi, că la mine-n cartier nu umblă zvonuri d-astea?
În acelaşi ziar spune că are duşmani pentru că este primar, nicidecum că îl urăşte o întreagă comunitate de afacerişti de la mal de mare pentru că a halit tot ceea ce înseamnă ciubucăreală prin zonă. Mă rog, o fi o problemă de perspectivă. Dacă primar înseamnă omul care pune monopol pe business-uri în oraş, probabil că are dreptate, d-aia are mulţi duşmani. Total de acord cu dumneavoastră, domnu`!
A mai fost vorba să-şi schimbe arma, să ia una mai uşoară, să fie mai în trend. Îl aştept pe Mazăre să afişeze şi o imagine a la James Bond şi m-am liniştit. Atunci nu va mai exista infracţionalitate în urbea mea natală. Însă, tot atunci, când rozul, liniştea şi fluturaşii vor pune stăpânire pe Constanţa, poate o să ne trezim şi noi ca loviţi de leucă şi vom realiza întreaga manipulare. Da, există infracţionalitate! Da, există interlopi (ce contează că unii au fost parteneri de afaceri ai noului Bond)! Dar există şi manipulare. „Eu sunt Mazăre, văd problemele, îmi bag Makarovu` la înaintare şi vi le rezolv!“. Luaţi de credeţi!


halal cultură !!!

simt şi eu nevoia să mă isterizez niţel. serios, acum... vreau şi eu să-mi spună cineva de ce românu` a ajuns atât de ignorant. de ce suntem atât de delăsători, de ce nu ne mai interesează decât scandalurile, crimele şi violurile. ciudat, mereu suntem atraşi de chestii care nu ne privesc. adică, să vă dau un exemplu. dacă eu îmi iau maşină, vecina mea "radio şanţ“ începe şi se gândeşte de unde am avut eu bani. şi de aici se dezvoltă o intreagă telenovală, demnă de acasă TV, globo şi venevisa. cum că eu, din salariul meu de ziarist amărât nu aş avea cum să-mi iau maşina, cum că mi-a luat-o mama sau mi-am făcut gagiu cu bani. sfatul meu pentru doamna care n-are ce face: get a life, femeie! serios. mi s-a întâmplat să aud aberaţiile astea şi m-am gândit mult şi bine care ar fi soluţia ideală pentru rezolvarea problemei: să mă duc să-i explic pe înţelesul ei de primată că nu este treaba domniei sale de unde am eu bani sau să scap din greşeală fluturaşii de salariu în faţa uşii distinsei sale făpturi?! ăsta a fost un exemplu de cum ne frige pe noi, românaşii, grija de capra vecinului mai tare decât de dătătoarea de lapte şi brânză din curtea propriatate personală. şi, ca explicaţie suplimentară, micro-cefala de care v-am povestit există, respiră şi nu gândeşte de vreo 50 de ani. să nu credeţi că o fi vreo făptură inocentă şi fără şcoala vieţii. este doar fără şcoală (punct). dar să o lăsăm în plata Domnului cu grijile ei cu tot. mă uit şi eu în jur şi văd ce lecturează europenii de sălăşluiesc în România. varză, neneeeee! nu mă dau vreo cultă, că nu-mi permit. citesc şi eu, dar nu cât aş vrea pentru că nu am timp. dar citesc cărţi. sau cel puţin încerc. presa o citesc din obişnuinţă şi pentru că trebuie să fiu informată. şi, vreau nu vreau, ştiu ce se întâmplă-n lume. adevărat, uneori mă satur, mă scârbesc informaţiile multe şi proaste. însă, atunci când văd că tot autohtonu` aleargă după violuri, crime, fuste scurte, organe genitale la vedere, iubiri între neica-nimeni care se cred vedete şi aşa mai departe îmi vine să mă mut pe insula lui Robinson Crusoe şi să-mi fac prieteni imaginari. vă jur! nu ne mai emoţionează nimic, nu ne mai interesează decât veştile apocaliptice, o să ajungem să vorbim în prescurtări de mess. o să ajungem primate, cum este vecina mea! salvaţi-vă cât mai aveţi timp! dacă mai avem ce salva...



joi, 7 februarie 2008

marea mea :D




Scrisoarea ultimului fir de iarbă




Încep să mă dezgheţ. Simt şi eu adierile de vânt. Este încă rece. Ufff... şi ce singur am rămas...

Cândva, demult, eram mai multe, iar vânticelul cald al verii ne trecea pe la urechi, ne gâdila şi ne făcea să ne mişcăm. După cum spuneam, eram mai multe... Întinse pe o zonă mai mare. Când eram mic, mic, cam aşa cum suntem tunse pe stadioanele celebre din lume, mama îmi spunea că dacă voi fi cuminte voi apuca să mă ridic destul, să vad ceva din lume sau îmi voi face prieten vreun fluturaş ieşit la plimbare. Asta era în urmă cu ceva ani. Apoi, a venit iarna, m-am ofilit şi am reînviat primăvara următoare. Am crescut şi mai puţine. De la locul meu, verdeaţa abia se mai vedea. Briza mi-a adus un zvon... Se spune că un om, căruia noi abia îi ajungeam până la vârful pantofului frumos lustruit, ne-a pus gând rău şi a dat ordine să fim exterminate. „Ce or avea oamenii cu firele de iarbă?“, m-am întrebat mereu. Şi, nu ştiu cum s-a făcut de am rămas singur. La stânga văd o moviliţă de pământ, iar la dreapta o cărămidă uitată de cineva. În faţa mea creşte un bloc. Are faţada verzulie... Ironic, nu? Mă simt trist, fără nici un rost. Un bondar rătăcit mi-a spus că ar trebui să fiu mândru: sunt ultimul fir de iarbă din întreaga Constanţă! Copaci mai sunt doar vreo doi, trei... însă, se pare că şi lor li s-a pus gând rău. Îmi amintesc ce frumoase erau parcurile, dar acum copiii nici nu mai ştiu ce sunt alea. Oricum, zvonul umblă cum că oraşul este frumos. Că s-au construit multe vile, blocuri şi alte fel de fel de construcţii. Iar eu, abia mai am apă de băut. Vârful a început să mi se îngălbenească, simt că mă sting, că nu mai am putere. Nici aer parcă nu mai este în oraşul ăsta. „Doamne, de ce nu am răsărit eu în altă parte?“, mă întreb câteodată, însă, nu mai are cine să-mi răspundă. Nici briza parcă nu mai este la fel, iar marea parcă nu se mai aude. Totul este gri în jurul meu şi deja mă sperii. Copiii se uită la mine miraţi şi nu mă recunosc, nu-şi dau seama ce sunt. „Sunt iarbă“, le strig!!! Iarba verde din cântecele de demult. Cea în care se jucau micuţii şi în care căutau îndrăgostiţii trifoiul cu patru foi. Se pare că m-au uitat cu toţii. Nimeni nu mă mai cunoaşte. Şi, cu o ultimă suflare văd că nu s-au împietrit doar oraşele, ci şi inimile oamenilor. Am fost ultimul fir de iarbă...

marți, 5 februarie 2008

socata si madlena




când eram mică, imi imaginam că fulgii de nea cad din pernele cu care îngerii se bat, în joacă. exact cum noi, copiii ne jucam înainte de culcare... mai apoi, când am crescut îmi plăcea să privesc frunzele cărămizii ale toamnei, căzând pe caldarâm. poate că mă uitam fără rost, poate că mă atrăgeau doar culorile anotimpului în care am văzut lumina zilei... motivele nu le stiu, însă mereu, moartea bucăţelelor de materie, care într-un anotimp se nasc, într-altul trăiesc, iar în cel de-al treilea plutesc duse de vântul rece, m-a fascinat. până şi mirosul toamnei târzii îmi este drag,poate la fel de drag ca aroma mării după ploaie. aţi sesizat vreodată cât de frumos miroase sarea mării răspândită în aer? de la fulgi,la frunze... văd acum cum nu mai am timp sa mă uit în jur. nici nu ştiu cum s-a întâmplat asta. mă simt acaparată de atâte chestii fără sens, încăt nu mai ştiu ce ar fi normal să vad mai întâi. uneori simt că si problemele cotidiene sunt fără sens. întâmplări ambigue şi stranii formează acum tabloul vieţii mele. nicidecum un fulg... sau o frunză. nu mai am amintiri proustiene... nu mai simt mirosuri care să-mi aducă aminte de întâmplări plăcute. mi-aduc aminte de socata pe care o făcea mamaia gherghina. aveam câţiva anişori şi mă duceam la ea ştiind că voi bea licoarea înţepătoare şi foarte aromată. timpul mi-a şters din minte imaginea, ani de zile. apoi, gustând o băutură plină de chestii chimice (suna taliban, aşa-i?? :)) mi-am reamintit, de parcă aş fi muşcat din madlenă: un borcan mare, ca de murături,plin cu licoarea gălbuie,în care pluteau florile de soc. pus după sobă, recipientul mă atrăgea mereu, în special pentru că-mi era greu să ajung la el. tot atunci, odată cu senzaţia proustiană, mi-am reamintit de ceasul negru de masă al bunicului, de curtea îngustă şi de străzile abrupte ale Cernavodei. oare cum ni se întâmplă să ne aducem aminte lucruri frumoase pe care fără un motiv aparent le uitam?
acum, trebuie să recunosc. prefer să uit. mă complac într-o amnezie voită, creată ca mecanism de autoapărare. poate tocmai din cauza asta mi-e greu să scriu, aşa cum am spus în primul post. uit şi lucrurile rele, lacrimile, înjurăturile şi durerile zilei de ieri. sau poate că încet, încet, îmi voi uita întreaga viaţă... :)

luni, 4 februarie 2008

Mai avem nevoie şi de iarbă?

uneori chiar mă satur să mă întreb chestii d-astea! serios acum. stau în Constanţa, oraş frumos şi destul de aerisit. sau cel puţin aşa era în amintirile mele de copil. ştiu că ieşeam la joacă, împreună cu Andreea şi Luci (o să povestesc mai pe larg despre ei) şi ne jucam în parcul dintre Tomis I şi Tomis II. iarbă, aer curat... ce mai, tot tacâmul. îmi aduc aminte mirosul pe care copacii din parc îl răspândeau, nu pot să uit că ne murdăream hăinuţele cu verdele ierbii şi că ne bălăceam pe ascuns picioarele în apa fântânii de vis-a-vis de cofetăria Amfiteatru. Licuţă al meu (tataia faristu`) i-a spus parcului ăla Maracana, de când mă ştiu eu. chiar n-am idee de ce a asemuit locul nostru de joacă celebrului stadion, dar acum, după atâţia ani mă gândesc că, într-adevăr, locul a fost arena năzdrăvăniilor noastre. mă uit cu drag acum (chiar dacă atunci m-a durut îngrozitor şi probabil că am bocit pe măsură) la semnul pe care încă îl am în genunchi. am căzut şi pielea mi s-a zgâriat într-un pătrăţel prefabricat care forma modelul de pe pavajul din parc. mereu căutam castane, asta îmi aduc aminte şi ne uitam oarecum speriaţi dar şi fascinaţi în acelaşi timp la bătrâneii care jucau table sau şah pe lângă noi. uneori ne enervau pentru că nu puteam sta pe bănci din cauza lor. era teribil. ne ascundeam printre copacii cu trunchiuri groase, culegeam floricele şi admiram, chiar n-am idee de ce, mâlul strâns pe fundul fântânii. de fapt ne amuza faptul că, dacă întram cu picioarele în apă, alunecam şi făceam clar o năzbâtie ce se putea lăsa cu o pedeapsă. fapt de un foarte mare curaj :)) poate că povestirea mea pare haotică şi fără noimă, poate că amintirile copilăriei mele nu au importanţă, însă mă uit acum la parcul care mi-a fost loc de joacă şi mi se face milă. nu simt asta doar pentru că nu mai văd locul luminos şi dătător de zâmbete, ci pentru că micuţii de acum nu mai au şansa pe care noi am avut-o. la Revoluţie eram într-a doua. ţin minte un vers din toată perioada de dinainte de evenimentele din decembrie: "Slavă, slavă, pururi slavă celuri ce ne-a dezrobit, slavă, slavă pururi slavă, neînvinsului partid“. mai reţin cozile la care mă ducea mamaia şi desenele cu Mihaela. ştiu că aştepta seara, după telejurnal, ştirile sportive, care nu se transmiteau mereu. mai ţin minte cum nu aveam lumină şi multe altele, însă aveam aer. nu plâng după comunism, pentru că nu îmi permit. nu am suferit din cauza lui, dar ştiu că multi au simţit dureri de nedescris. nu deplâng o perioadă anume, ci situaţia în care a ajuns iarba acum. ca o paranteză, când venise vremea să mă pregătesc pentru facultate, auzisem că într-un an s-a dat un subiect care mie mi s-a părut ciudat: să scrii cam ce gândeşte un fir de iarbă. acum chiar ar fi un exerciţiu interesant, nu? poate dacă mai marii urbei s-ar obliga măcar pentru cinci minuţele să gândească în locul unui fir de iarbă, alta ar fi situaţia. dar nu! noi facem foişoare, blocuri, mall-uri, biserici... şi multe altele. o să ajungem, peste câţiva ani, să umblăm cu tubul de oxigen după noi. mai bine m-aş muta pe Marte

duminică, 3 februarie 2008

New Era :)

Cineva mi-a spus vinerea care tocmai a trecut să-mi fac blog. Venind tocmai din partea şefei mele a fost niţeluş ciudat însă, analizând situaţia mi-am dat seama că nu ar fi chiar o chestie nasoală. În plus, am realizat că în afară de editorialele pe care câteodată le scriu numai din obligaţie, fără a simţi în vreun fel "fiorul creator“ (exprimarea este perimată, într-adevăr, însă uneori chiar îmi exprim stări în ceea ce scriu acolo) mi-e foarte greu să scriu ceva despre mine, să-mi spun o părere, să emit o opinie într-un text cu caracter cât de cât personal. Din păcate, după o perioadă care a abundat în scrieri generate probabil de tropăiala hormonală a adolescenţei, s-a lăsat tăcerea. O prietenă îmi spunea acu` câteva zile că înainte să adoarmă vorbeşte cu ea. Ştim cu toţii că dialogul interior este benefic, atâta timp cât ideile noastre nu capătă un caracter extremist, care să ne ducă la reacţii aproape de patologic. Bun! Însă, eu nici măcar asta nu sunt în stare să fac: să vorbesc cu mine înainte să adorm. Din cauza asta, de câţiva ani încoace adorm numai cu televizorul aprins, ascultând nuş ce talk-show-uri. Aşa că, m-am decis! De astăzi voi încerca să-mi scriu măcar frânturi de viaţă, de idei, de experienţe. Voi face asta numai pentru a încerca să mă apropii eu, din nou, de mine. Sper să-mi reuşească, măcar în parte :)