marți, 31 iulie 2012

Ce am mai gătit: Tartă cu piersici, ciocolată şi cocos şi pui cu chorizo la tavă

Nu mai gătisem de ceva vreme şi, sincer, am avut o zi nu prea frumoasă şi am simţit nevoie să fac ceva bun.
Da, începem cu desertul :)


Tartă cu piersici, ciocolată şi nucă de cocos. Reţeta originală este cu cireşe, însă nu am găsit, aşa că am luat două nectarine delicioase. Este o prăjitură foarte uşor de făcut şi foarte bună. Cam dulce, este adevărat, mai ales că are destul de multă ciocolată, iar eu v-aş sfătui să puneţi mai puţin zahăr. Acum, depinde cum preferaţi.

Oricum, reţeta este aceasta: http://www.goodfood.ro/reteta/tarta-cu-cirese-ciocolata-si-nuca-de-cocos-124542.html
Repet: Extrem de uşor de făcut şi absolut minunată



Felul principal: Pui cu chorizo la tavă

Recunosc, nu ştiu ce gust ar trebui să aibă chorizo. Am căutat pe net şi am cumpărat ceva ce mi-a părut mie asemănător, un cârnat mai gras şi afumat.





Am plâns ceva când am curăţat ceapa dar, într-un final, totul a ieşit perfect! Faţă de reţeta originală (http://www.goodfood.ro/reteta/pui-cu-chorizo-la-tava-137087.html)eu am pus şi puţină apă. Foarte puţină.


Enjoy!

luni, 30 iulie 2012

Ce am mai gătit: Pizza

Oricine ştie să facă pizza. Până anul trecut eu nu am făcut pentru că nu ştiam cum să fac blatul. Dar şi când am învăţat... :))
Nu ştiu cantităţi, eu pun "după ochi“. Făină, drojdie, puţin zahăr, ouă, ulei de floarea soarelui, ulei de măsline, sare şi apă călduţă.
Punem drojdia la dospit cu puţină făină, puţintel zahăr şi apă. când face balonaşe o punem peste făină. Adăugăm: puţin zahăr, un ou sau două, în funcţie de câtă făină aveţi, şi, în cantităţi egale, ulei de măsline şi ulei de floarea soarelui.

Frământăm cu apă călduţă şi lăsăm aluatul să crească. Ungem tava cu ulei de măsline şi întindem coca. Ungem cu suc de roşii, apoi presărăm oregano şi busuioc din belşug. Adăugăm ingredientele, în funcţie de ce pofte avem. Merge orice combinaţie. Eu am pus doar muşchi file, salam de Sibiu, măsline negre, ou şi caşcaval. Ţinem la cuptor până se rumeneşte. :)


Pt sos, puneţi suc de roşii într-o crăticioară şi adăugaţi oregano, busuioc şi piper în funcţie de cât de iute îl vreţi. Mai puneţi şi ulei de măsline şi nişte boia sau alte condimente care vă plac, dacă vreţi.

Enjoy!

Octavian Curpaş: Un adevărat castel irlandez - leagăn de cultură în capitala Arizonei


În inima capitalei statului Marelui Canion, pe Central Avenue, a apărut recent un edificiu în formă de castel irlandez. Originala clădire construită pe patru nivele, sediul unei superbe biblioteci irlandeze, a costat - potrivit declaraţiei doamnei Patricia Prior, directorul Centrului Cultural Irlandez din Phoenix - nu mai puţin de 3,5 milioane de dolari, sumă acoperită în totalitate din donaţii private.
Pentru a o face cât mai distinctă în peisajul arhitectural şi cultural din Arizona, artizanii acestei instituţii au folosit 22 de tone de piatră „limestone” adusă tocmai din County Clare, Irlanda, cu care a fost placată faţada clădirii, graţie priceperii şi coordonării a doi iscusiţi „master stone-masons” irlandezi - manageri ai companiei „Irish Natural Stone Ltd”, veniţi aici special pentru realizarea proiectului.
„Mc Clelland Irish Library”, denumită astfel datorită celui care a pus bazele înfiinţării ei, domnul Norman Mc Clelland, fondator şi director executiv al firmei „Shamrock Foods Co.”, pune la dispoziţia consumatorilor de cultură peste 6.000 de cărţi scrise de autori şi poeţi irlandezi. De asemenea, biblioteca găzduieşte partituri muzicale, CD-uri cu muzică irlandeză şi celtică, manuscrise, fotografii, expoziţii, cât şi un număr considerabil de filme. Un aspect remarcabil este faptul că instituţia dispune de toate resursele necesare pentru identificarea liniei genealogice a celor interesaţi. Astfel că toţi cetăţenii din Arizona de naţionalitate irlandeză curioşi să afle detalii despre originea lor, o pot face prin intermediul acestei biblioteci. Clădirea dispune de asemenea, de o încăpere destinată celor care doresc să studieze instrumentele muzicale tradiţionale irlandeze.
După populaţia de origine germanică, irlandezii sunt cel de-al doilea grup etnic din Statele Unite. Potrivit statisticilor, aproape 37 de milioane de americani (12% din populaţia SUA) au rădăcini în Irlanda. Astfel, populaţia diasporei irlandeze din SUA este de şase ori mai mare decât cea a Irlandei. În Arizona există în momentul de faţă un număr de peste 5.000 de persoane de origine irlandeză, din rândul cărora face parte şi senatorul John Mc Cain.
„Dacă reuşim să transmitem o frântură din moştenirea noastră culturală unui număr mic de oameni, aceştia la rândul lor o vor transmite mai departe” - afirmă Patricia Prior, directorul Centrului Cultural Irlandez.
Biblioteca „Mc Clelland Irish Library” din Phoenix şi-a deschis porţile în luna iulie 2012, funcţionând cu program limitat în lunile iulie şi august, urmând ca inaugurarea oficială să aibă loc pe data de 29 septembrie a.c.

Iată cum literatura, muzica, tradiţia, ansamblul valorilor culturale ale popoarelor lumii dăinuie în sufletul comunităţilor din diaspora, indiferent unde ar vieţui, asigurându-le continuitatea prin iniţiative de acest gen, devenite adevărate izvoare de cunoaştere şi leagăne culturale naţionale.



Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona
iulie 2012


Concha Buika





miercuri, 25 iulie 2012

Ce am mai gătit: Prăji cu caise


Aveam caise prea multe prin casă şi, sincer, îmi era tare dor să gătesc ceva buuun. Am găsit pe http://eubucatar.blogspot.ro/2012/07/prajitura-cu-caise.html reţeta şi am încercat-o. MINUNATĂ! Trebuie încercată. Pe la mijlocul prăji(turii) am pus şi un rând de prune, aşa, ca o surpriză printre acrişoarele caise.
Pentru că îmi doream multe fructe în prăji(turica) mea am pus aşa cum se spune în reţetă, jumătăţile de caisă, dar am mai tăiat şi nişte feliuţe pe care le-am pus deasupra, aşa cum puteţi vedea în poză. Nu se face greu, este minunată pentru ceai, cafea sau lapte, bună pentru desert sau pentru un mic dejun parfumat şi rapid.

Enjoy!

sâmbătă, 21 iulie 2012

Interviu: „Fără să vrei, meseria de jurnalist te face să descoperi lumea, cu bune şi cu rele”

„M-am născut în Constanţa în a treia zi a toamnei lui 1981.[...] am fost prima dintre „samoilonci“ născută în Constanţa, mama fiind tulceancă, tata cernavodean, mamaia născută în Lanurile (o comună din judeţul Constanţa), tataia pe lângă Brăila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatălui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câţiva ani buni locuieşte în Canada, împreună cu familia. Pot spune că sunt printre puţinii norocoşi cărora viaţa le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la părinţi. Însă, am o soră. O cheamă Andreea şi este prietena mea cea mai bună de când eu aveam aproape 3 ani şi ea cu unul mai mult. De atunci… aşa o ducem, cu multă iubire, cu secrete numai de noi ştiute şi, în ciuda faptului că locuim în oraşe diferite (ea este în Bucureşti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?!” – ne spune Corina-Mihaela Samoilă, redactor şef adjunct al ziarului „ZIUA de Constanţa”.

A crescut alături de bunici, fiind răsfăţata bunicului care îşi dorise un nepot, fapt pentru care a reuşit să-i insufle dragostea pentru fotbal, devenind o mare microbistă, după cum ne şi mărturiseşte: „mai băiat decât nepotul pe care îl visa. Cred că prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Băncuţele verzi, din lemn, se încălziseră de soarele «de la matineu», îmi frigeau pulpiţele, iar eu, ca o domnişoară, mă mândream cu rochiţa mea în carouri alb-bleu, cu pieptar pe care erau brodate o raţă şi nişte floricele. Marea dezamăgire a lui Licuţă, în ceea ce mă priveşte, a fost că am devenit mare rapidistă şi nu am ţinut cu Farul, echipa lui de suflet…”

Deşi încă din liceu visa să facă jurnalism şi a urmat timp de un an cursurile facultăţii de profil din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti, revine la Constanţa şi absolvă Facultatea de Psihologie, secţia Psihopedagogie Specială, din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa, după care revine la prima dragoste, jurnalismul.

Este spontană, deschisă şi foarte realistă, conştientă fiind de faptul că meseria de jurnalist, mai ales în cazul femeii, nu este o meserie pe care să o practici până la adânci bătrâneţi: „Femeia are nevoie să fie aproape de casă, are responsabilităţi, iar job-ul acesta este mare consumator de timp şi de energie!”. Crede în valorile familiei şi se dedică în aceeaşi măsură profesiei şi celor dragi, deşi „agitaţia cotidiană ne împiedică, deseori, să mai avem pasiuni, să mai citim ori să ne plimbăm” şi aşteaptă ca atunci când va avea o viaţă liniştită să se poată bucura din plin de „cărţile rămase neatinse în bibliotecă”.

***

Octavian CURPAŞ: Ce anume v-a determinat să alegeţi profesia de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Prin clasa a X-a sau a XI-a mi-am dorit să lucrez în radio. Tatăl meu era prieten cu directorul de atunci al unui post local de radio şi mă încurajase într-un fel spunându-mi că acestuia îi place vocea mea, dar şi gusturile mele în materie de muzică. De acolo până la jurnalism… Îmi doream să dau la Medicină Veterinară însă m-am convins că nu am atâta sânge rece. Am absolvit liceul şi am devenit studentă la Jurnalism, în Bucureşti. M-am întors acasă după un an din cauza unei anume conjuncturi (dor de casă, nişte probleme în familie) şi am dat la Psihologie.

Octavian CURPAŞ: Când aţi început să lucraţi pentru ziarul „ZIUA de Constanţa”?

Corina SAMOILĂ: La două săptămâni de la absolvire am intrat în redacţia „ZIUA de Constanţa”. Era 29 iulie 2005. Tata îl cunoştea pe redactorul-şef adjunct de pe atunci şi i-a zis că au nevoie de oameni. Nu cred că voi uita vreodată ziua aceea. Ştiu şi acum ce haine purtam, ce s-a întâmplat, cu cele mai mici detalii. Poate a fost soarta.

Octavian CURPAŞ: Cum arată o zi de lucru din viaţa dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Mereu altfel. Sau, de cele mai multe ori altfel. Începem programul la 9.00 şi plecăm înspre casă în jur de 19.00, în funcţie de finalizarea ediţiei. Uneori mai intervin evenimente şi după orele de program, alteori sâmbăta… Asta este viaţa de jurnalist. Presa scrisă şi-a schimbat coordonatele. Scriem nu numai pentru ediţia print, ci şi pentru cea online. Orice ştire este publicată în timp real, trebuie viteză de reacţie. Ziarul, în forma lui online, a devenit agenţie de ştiri. Este destul de solicitant.

Octavian CURPAŞ: Care este ştirea cea mai de impact pe care aţi publicat-o vreodată?

Corina SAMOILĂ: Dacă ne luăm după citirile de pe site cred că este acest reportaj: http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/reportaj/tatuajul–arta-din-spatele-trend-ului-galerie-foto.html. Este pe locul 2 în Top 500 al celor mai citite materiale de pe www.ziuadeconstanta.ro. Înseamnă ceva, nu?

Octavian CURPAŞ: Vă rog să numiţi un aspect al profesiei de jurnalist care vă fascinează cel mai mult?

Corina SAMOILĂ: Nu te poţi plictisi niciodată. Treci prin multe stări. Uneori te plafonezi, eşti apatic zile întregi, îţi lipseşte pofta de a scrie, nu ai inspiraţie. Întotdeauna se întâmplă câte ceva care te va scoate din starea asta. În plus, cunoşti oameni, treci prin situaţii, participi la evenimente. Sunt particularităţi ale meseriei. Părţile frumoase. Din păcate există şi părţi mai urâte.

Octavian CURPAŞ: Există anumite momente din cariera de jurnalist care se detaşează net de activitatea dumneavoastră obişnuită?

Corina SAMOILĂ: Momentele sunt multe. În şapte ani am trăit atâtea în meseria asta… încât anumite momente intense şi foarte importante se şterg rapid din memorie. Sau poate că nu am puterea să aleg ceva. Totuşi, într-un an, eram în concediu şi plecasem în Bucureşti, la prietena mea cea mai bună. Stăteam singură în casă şi mă plictiseam când mi-am amintit că primarul Radu Mazăre este născut în Bucureşti. Dintr-o declaraţie de avere am găsit adresa şi am mers acolo, am vorbit cu vecinii, cu cei care l-au văzut crescând. Nu mi-a plăcut niciodată Mazăre, nu sunt printre fanii săi, dar atunci am văzut copilul din adultul pe care aproape că îl dispreţuiesc. A ieşit un reportaj foarte frumos. Să nu mai spun că am luat şi primă în concediu. La câtva timp după aceea i-am luat un interviu lui Radu Mazăre. Am folosit informaţiile aflate pe teren şi i-am reamintit de copilărie, de tatăl său decedat. I-au dat lacrimile. Pentru mine, să „scot“ omul din Radu Mazăre, a fost o realizare. Am avut onoarea să-i iau interviu lui Gil Dobrică, regretatul cântăreţ, şi el un mare iubitor al Rapidului.

Octavian CURPAŞ: Sunt anumiţi jurnalişti pe care i-aţi avut ca model când v-aţi decis să deveniţi jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Nu cred că am avut un model. Cred că mi-a plăcut doar foarte tare să scriu.

Octavian CURPAŞ: Care consideraţi că sunt cele mai întâlnite mituri despre profesia de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: În România? Că jurnaliştii iau şpagă, că jurnalistele sunt femei uşoare. Din păcate, exemple de acest gen au fost destul de multe şi astfel s-au întipărit în mintea oamenilor. Nu este o regulă. Acestea sunt ideile negative preconcepute. Apoi, oamenii cred că un jurnalist ştie tot şi când spun tot mă refer la absolut TOT. Nu este chiar aşa. Avem şi noi „felia“ noastră.

Octavian CURPAŞ: Ce părere aveţi despre legile care guvernează meseria de jurnalist? Ce anume consideraţi că lipseşte din legislaţie cu privire la statutul jurnalistului?

Corina SAMOILĂ: Jurnalistul trebuie să fie foarte atent la ce scrie, să se documenteze bine, să… doarmă liniştit noaptea. Însă, justiţia din România este aşa cum o ştim şi… niciodată nu poţi fi prea sigur, dacă te dă cineva în judecată. Toţi am dat măcar o declaraţie la Poliţie sau am avut vreun proces. Legea din România nu prea apără jurnalistul, mai degrabă îl pune la zid.

Octavian CURPAŞ: Cum vedeţi colaborarea dintre jurnalişti şi autorităţile locale? Există cooperare din partea autorităţilor?

Corina SAMOILĂ: Depinde de autorităţi, de politicieni, de oameni. Jurnaliştii sunt văzuţi de mulţi ca nişte duşmani. Nu înţeleg oamenii, şi pace, că tu îţi faci treaba şi nu ai nimic personal cu ei. Dacă scrii rău de vreunul se transformă automat în duşmanul tău. Din fericire, am întâlnit şi excepţii. Anumiţi oameni înţeleg rolul ziaristului şi văd omul din spatele celui care „îl dă la gazetă“. Fără să vrei îţi faci mulţi duşmani.

Octavian CURPAŞ: Ce schimbări aţi dori să vedeţi în urma publicării articolelor dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Aş vrea să văd că autorităţile iau măsuri, că iau în seamă ce scriem noi. Se întâmplă rar, din păcate. Oricât de documentate şi de adevărate ar fi informaţiile pe care noi le scriem, rareori au efect vizibil. Este vorba despre cutuma românească de a ascunde gunoiul sub preş. Aşa ne facem şi noi că nu vedem neregulile, ilegalităţile. Aici, cred eu, de vină este alegătorul. De fapt, alegătorul român este „orb“, nu vrea să gândească, să se informeze înainte de a vota.

Octavian CURPAŞ: Consideraţi că presa din România este, în general, obiectivă atunci când elogiază sau critică pe cineva? Jurnaliştii se documentează suficient înainte de-a scrie?

Corina SAMOILĂ: În general… presa din România reacţionează bine la stimuli. Unul ar fi banii. Patronii implicaţi în politică, ai televiziunilor sau ziarelor de pe aici fac mult rău branşei. Mulţi sunt văzuţi ca „tonomate“ care spun sau scriu numai ce şi cum vrea şeful. Sunt şi cazuri dintr-astea. Din nou, se generalizează foarte mult. Există excepţii care confirmă regula. Iar anchetele, oricât de stimulate ar fi ele, trebuie luate în seamă, pentru că atrag atenţia asupra unor adevăruri.

Octavian CURPAŞ: Petreceţi foarte mult timp în redacţie. Când vă mai faceţi timp şi pentru dumneavoastră şi familie?

Corina SAMOILĂ: Pe Cătălin, iubitul meu, îl văd seara, acasă, dar comunicăm destul de mult în timpul zilei. Vorbim la telefon, prin sms-uri sau cu ajutorul unor programe pe Internet. Mâncăm împreună seara şi dimineaţa, nu sărim peste mesele împreună decât foarte rar. Părinţii mi-i văd destul de rar, la fel şi pe bunica. Dar vorbim. Noroc cu telefoanele…

Octavian CURPAŞ: Cum arată litoralul românesc în sezonul 2012?

Corina SAMOILĂ: Vă spun sincer, nu am călcat în Mamaia ori în zona sudică a litoralului vara aceasta. Pot să vă spun că staţiunea din apropierea Constanţei s-a transformat într-un soi de cartier, mai ales din cauza numeroaselor imobile de locuinţe construite în ultima vreme şi că alternează bodegile, să nu ne ferim să le spunem pe nume, cu localurile de fiţe în care ochelarii de soare nu se scot nici seara (e un moft al „cocalarului“ român, să conducă/meargă/stea la terasă purtând ochelarii de soare chiar şi după apusul soarelui). Nu intuiesc mari schimbări faţă de anii trecuţi.

Octavian CURPAŞ: La Constanţa veneau, pe vremuri, nordicii şi nemţii, cehii şi polonezii… Mai sunt la fel de mulţi turişti străini şi din ce ţări?

Corina SAMOILĂ: Din păcate, nu prea mai vedem străini. Celebrele suedeze au rămas doar în memoria taţilor noştri. În Constanţa mai vezi filipinezi, marinari veniţi cu vasele ce ajung prin Port sau studenţii străini. Poate or mai fi şi turişti, dar rari… „Străinii“ noştri au devenit bucureştenii, care vin în fiecare sfârşit de săptămână pentru o noapte, două, în club şi nişte plajă. Trist…

Octavian CURPAŞ: Privatizarea hotelurilor de pe litoral a fost benefică pentru unii, dezastruoasă pentru alţii. Cum au influenţat aceste schimbări numărul turiştilor străini care vizitează litoralul românesc?

Corina SAMOILĂ: Aşa cum am spus anterior, nu prea sunt străini. Este adevărat, Mamaia are hoteluri de 5 stele, faimoase în branşă, la care „trag“ oameni cu bani din ţară sau din străinătate. Unul dintre acestea este Hotelul Vega, cel în care a fost filmat „Nea Mărin Miliardar“. Totuşi, românul de rând nu-şi poate permite preţuri de 5 stele. Mai mult decât atât, întreg litoralul românesc este foarte scump, iar românii au început să ia calea altor ţări pentru vacanţe. Auzi mai degrabă de sejururi în Bulgaria, Grecia, Turcia, decât la Mamaia sau Neptun. Şi mi se pare firesc. Nu avem un litoral cu care ne putem mândri în mod deosebit. Dacă nici românii nu vin… d-apăi străinii.

Octavian CURPAŞ: Pe de altă parte, la Venus, Neptun, Jupiter ş.a.m.d. am înţeles că există hoteluri noi, la standarde occidentale. Sunt afaceri profitabile aceste hoteluri de 3, 4 sau 5 stele, având în vedere faptul că pe litoralul românesc şi hotelurile de 2 stele sunt foarte scumpe? Atrag suficient de mulţi turişti?

Corina SAMOILĂ: Nu, nu cred că sunt. Astfel de hoteluri găsim pe tot litoralul, pentru că a fost un hobby pentru înstăriţii de după revoluţie să investească în turism şi în imobiliare. Cine are bani de 4, 5 stele? Nu românul. Iar străinul nu prea mai alege litoralul nostru. Acum, turiştii străini preferă alte zone ale României.

Octavian CURPAŞ: Cred că de când a apărut baza militară de la Kogălniceanu e plină Constanţa de alt tip de turişti decât în urmă cu 20-30 de ani… soldaţi americani în weekend-urile din sezon. Am dreptate?

Corina SAMOILĂ: Sunt câţiva. Recunosc, nu prea ies eu în weekend, mai ales pentru că sâmbăta este singura mea zi liberă şi absolut insuficientă pentru a rezolva toate problemele restante ale săptămânii. Totuşi, americanii nu au împânzit Constanţa. Cred că sunt foarte aşteptaţi de patronii de baruri şi cluburi. Totuşi, nu lipsesc din peisaj.

Octavian CURPAŞ: În ce fel i-a influenţat pe constănţeni, în timp, contactul cu turiştii străini? Sunt constănţenii mai occidentali decât alţi români care nu au contact cu străinii tot timpul?

Corina SAMOILĂ: O, nu, eu nu sunt de părerea aceasta. Spre exemplu, ardelenii sunt mult mai open minded decât noi. Constănţenii nu se pot lipsi de „aura“ aceea balcanică, total nepotrivită în vremurile noastre. Noi suntem ca într-un film de Emir Kusturica, la noi se ascultă manele (proaste), sunt cluburi de gen, tinerii admiră indivizii plini de aur, nicidecum pe cei culţi, şcoala nu prea mai contează, însă maşina pe care o conduci are mare importanţă. Trăim după standarde total nepotrivite, lucru pe care nu îl pot înţelege. Mulţi tineri nu lucrează din comoditate, din plăcerea de a sta pe banii părinţilor. Standardele de viaţă s-au schimbat foarte mult în ultima vreme, nicidecum în bine.

Octavian CURPAŞ: Litoralul românesc este astăzi la mare concurenţă cu cel bulgăresc. Litoralul bulgarilor e mai arid, plajele mici, munţii lângă plaje, dar cu toate acestea atrag mai mulţi turişti pentru că e mult mai ieftin decât în România iar serviciile sunt de calitate superioară.

Corina SAMOILĂ: Un cântec aflat acum în topurile noastre spune că „un weekend la Mamaia e cât un sezon la Varna“. Cred că acesta este răspunsul. Românii sunt „capră râioasă cu coadă băţoasă“, cum spun bătrânii. Avem nevoie de turişti, mai ales de cei străini, însă nu facem nimic să-i atragem. Nici măcar pe cei autohtoni. Mamaia a devenit staţiune de sfârşit de săptămână, un loc în care patronii de cluburi trăiesc bine, dar cam atât. Eu, recunosc, pot număra pe degete dăţile în care am fost, anul trecut, în Mamaia. Nu-mi mai place. Constanţa nu mai are cu ce să atragă turiştii. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie a fost reabilitat abia anul acesta, zona peninsulară este distrusă, Cazinoul… de nedescris. Ce să vadă turiştii? Noi, localnicii, vedem doar planuri şi aşteptăm să fie puse în aplicare. Ei văd doar gropi şi ruine. Bineînţeles, Constanţa mai are încă aerul acela boem în zona peninsulară, iar acum miroase minunat a tei. Aş vrea să se înţeleagă faptul că oraşul nostru nu este urât, ci doar, din punctul meu de vedere, defectuos administrat.

Octavian CURPAŞ: Am omis să vă întreb dacă cunoaşteţi limbi străine şi care sunt acelea.

Corina SAMOILĂ: Franceză, engleză şi puţină spaniolă. Îmi place foarte tare portugheza, mi-ar plăcea să o învăţ.

Octavian CURPAŞ: Ce ţări aţi vizitat până în prezent?

Corina SAMOILĂ: Nu am călătorit foarte mult. Nici pe departe atât cât mi-aş fi dorit. Am fost, cu autocarul, în Franţa. Aşa că am văzut Ungaria, Austria, Germania…

Octavian CURPAŞ: Ce destinaţii preferaţi pentru viitor?

Corina SAMOILĂ: Oriunde am de văzut ceva frumos şi interesant.

Octavian CURPAŞ: Aveţi şi un blog personal, https://coripucca.blogspot.com/. Ce ne puteţi spune despre conţinutul lui? Când l-aţi conceput şi cu ce scop?

Corina SAMOILĂ: Am început să scriu pe blog din dorinţa de a nu mă plafona cu textele făcute pentru job. Când scrii pentru tine şi pentru sufletul tău este altceva, când nu te presează nimeni şi nimic, când poţi să-ţi pui sufletul în cuvinte. Am scris destul de mult într-o perioadă, iar blogul mi-a devenit confident. Am scris poveşti adevărate amestecate cu poveşti închipuite, părţi din viaţa mea, din sufletul meu. Nu am mai scris de câtva timp, însă postez mâncărurile pe care le prepar. L-am transformat în blog de bucătăreasă începătoare.

Octavian CURPAŞ: Cum vă petreceţi timpul liber? Care sunt hobby-urile dumneavoastră?

Corina SAMOILĂ: Mai nou îmi place foarte tare să gătesc pentru iubitul meu. Este noua mea pasiune. Mă cred un mic Master Chef. Îmi place foarte tare să citesc, să ascult muzică şi să călătoresc. Însă, pentru toate este nevoie de timp.

Octavian CURPAŞ: Fiindcă aţi adus vorba, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre iubitul dumneavoastră. Cum priveşte meseria de jurnalist?

Corina SAMOILĂ: Iubitul meu, Cătălin, munceşte la fel de mult ca şi mine, deci ne vedem seara, acasă. Ne leagă o poveste de mai bine de 8 ani, ca un film. Cred că dacă ne-am pune pe scris am scoate un roman, în adevăratul sens al cuvântului, din povestea noastră. Dar, simt că ne-am găsit liniştea şi când ajung acasă, relele zilei nu mai există. Acasă este raiul pe pământ. Asta este tot ce contează.

Octavian CURPAŞ: Ce fel de muzică ascultaţi?

Corina SAMOILĂ: Am fost o adolescentă îndrăgostită de Jim Morrison şi de Kurt Cobain. Ascult rock, mai ales dintr-acela vechi, Janis Joplin, Led Zeppelin, The Doors, dar şi blues, latino şi mai toate genurile de muzică, mai puţin house şi manelele care au făcut celebră România.

Octavian CURPAŞ: Planuri de viitor? Puteţi să ne împărtăşiţi câteva dintre ele?

Corina SAMOILĂ: Îmi doresc să fim sănătoşi, eu şi ai mei. Cred că este cel mai bun plan de viitor. În plus, aş vrea să am mai mult timp pentru viitoarea mea familie.

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona, SUA

30 iunie 2012

PS: A fost flatant, interesant şi puţin stânjenitor, fiind prima dată intervievat, în loc de persoana care adresează întrebările. Am descoperit că este mai greu să răspounzi decât să întreb. Mulţumesc, Octavian Curpaş :)

Cine sunt eu...

M-am născut în Constanţa în a treia zi a toamnei lui 1981. Mare bucurie în neamul Samoilă, mai puţin pentru tataia, care-şi dorea să fiu băiat. Până la urmă, Licuţă al meu iubit, pe care, cu mare durere, l-am pierdut anul trecut, a făcut din Culila (când abia începusem să vorbesc mă prezentam: Culila Molă) o mare microbistă, mai băiat decât nepotul pe care îl visa. Da, am fost nepotul lui tataia.  Cred că prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Băncuţele verzi, din lemn, se încălziseră de soarele „de la matineu“, îmi frigeau pulpiţele, iar eu, ca o domnişoară, mă mândream cu rochiţa mea în carouri alb/bleu, cu pieptar pe care erau brodate o raţă şi nişte floricele. Marea dezamăgire a lui Licuţă, în ceea ce mă priveşte, a fost că am devenit mare rapidistă şi nu am ţinut cu Farul, echipa lui de suflet.
Mi-am dat seama apoi, că iubirea mea pentru fotbal avea o strânsă legătură cu titicul meu (aşa îl alintam), era legătura noastră, numai a noastră, în care nu mai intervenea nimeni din familie.
Revenind, am fost prima dintre „samoilonci“ născută în Constanţa, mama fiind tulceancă, tata cernavodean, mamaia născută în Lanurile (o comună din judeţul Constanţa), tataia pe lângă Brăila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatălui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câţiva ani buni locuieşte în Canada, împreună cu familia.
Pot spune că sunt printre puţinii norocoşi cărora viaţa le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la părinţi. Însă, am o soră. O cheamă Andreea şi este prietena mea cea mai bună de când eu aveam aproape 3 ani şi ea cu unul mai mult. De atunci... aşa o ducem, cu multă iubire, cu secrete numai de noi ştiute şi, în ciuda faptului că locuim în oraşe diferite (ea este în Bucureşti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?! 
De la 4 luni am fost crescută de bunici, în cartierul constănţean Tomis 2, iar în clasa I am fost „transferată“ la ai mei, în Faleză Nord. Acolo am stat toată şcoala primară până când, în vacanţa de vară dinainte de clasa a V-a mi-a fost descoperită o afecţiune la coloană şi am fost mutată, din nou, la bunici, pentru că aveam nevoie de o îngrijire specială.
Am absolvit Liceul George Călinescu din Constanţa, clasa bilingv franceză şi, spre ruşinea mea, nu am mai vorbit limba lui Baudelaire (unul dintre preferaţii mei) de prin 2000, neavând cu cine sau de ce (deh, societatea excesiv englezificată :D).
Încă din liceu mă decisesem să urmez Facultatea de Jurnalism şi, în glumă, când aveam vreun „conflict“ cu doamna profesoară de română, o ameninţam că mă voi angaja la Atac de Constanţa, un ziar de scandal în mare vogă la acea vreme. Dânsa mă vedea la România literară.
Am plecat la facultate în Bucureşti, la Jurnalism, la Universitatea Hyperion, unde am rezistat un an, chiar dacă o aveam pe Andreea aproape, însă mi-era dor de marea mea (şi nu numai).
Întoarsă acasă, am devenit studentă a Facultăţii de Psihologie, secţia Psihopedagogie Specială, din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa. Sincer, nu mă văd profesând în acest domeniu, fiind foarte empatică şi excesiv de ataşată de copii, lucru nerecomandat dacă lucrezi, spre exemplu, într-un centru de plasament.
Dintr-o întâmplare, la două săptămâni după absolvirea facultăţii, am revenit la vechea dragoste, jurnalismul.
În 2005, pe 13 august, am devenit reporter cu acte în regulă al cotidianului ZIUA de Constanţa, după vreo 2 săptămâni de probă.
Acum, după 7 ani, tot aici sunt. Ca un bilanţ, au fost ani interesanţi, foarte intenşi, care m-au maturizat, au „omorât“ puţin copilul din mine, m-au făcut să înţeleg că oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi (cum spuneau în celebrul Twin Peaks, „bufniţele nu sunt ceea ce par a fi“), dar că putem găsi frumuseţe acolo unde nu ne gândim. Fără să vrei, meseria asta te face să descoperi lumea, cu bune şi cu rele. Mai ales cu rele...
Privind din exterior situaţia, nu cred că jurnalismul este o meserie pe care o femeia să o poată face până la adânci bătrâneţi. Femeia are nevoie să fie aproape de casă, are responsabilităţi, iar job-ul acesta este mare consumator de timp şi de energie. Însă, deocamdată sunt în interior:)
Agitaţia cotidiană ne împiedică, deseori, să mai avem pasiuni, să mai citim ori să ne plimbă. Mă aşteaptă în bibliotecă nenumărate cărţi neatinse, ale lui Pascal Bruckner, Salman Rushdie, Mircea Cărtărescu şi chiar „Glasul roţilor de tren“, cartea despre Rapid a lui Ioan Chirilă. Nutresc speranţa că voi găsi liniştea şi timpul să le citesc. Până atunci, mi-am descoperit „scăparea“: gătesc. Sunt micul Master Chef al bucătăriei mele, iar iubitul meu, Cătălin, este unicul juriu care contează. Nu ştiu cum se face, dar câştig mai mereu competiţia :)

duminică, 1 iulie 2012

Octavian CURPAŞ: BIBLIOTECA PUBLICĂ DIN PHOENIX, ARIZONA



„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane”
Mrs. Toni Garvey (director „Phoenix Public Library”)

Am trecut de mai multe ori pe Central Avenue, bulevardul central din inima capitalei Arizonei şi nu o dată mi-a atras atenţia o clădire impozantă, care se distinge nu numai prin maiestuozitatea ei dar mai ales prin destinaţia pe care o are: biblioteca centrală, adică „Phoenix Public Library". Ultima dată când am avut un impact cu prestigioasa instituţie de cultură, eram în compania prietenului meu, Dumitru Sinu - sibian de origine, plecat din România în anul 1948, pe care îl însoţeam de la reşedinţa sa la hotelul pe care îl deţine pe First Street, în downtown-ul Phoenixului. Văzând-o, dialogurile noastre au fost canalizate imediat spre lumea cărţilor... Atunci mi-a venit ideea să scriu despre acest edificiu cultural! Am solicitat o întrevedere cu directorul instituţiei, doamna Toni Garvey, cu care am avut plăcerea să port un dialog interesant.

Doamna Garvey este un specialist remarcabil în biblioteconomie, recunoscută ca fiind cea care a „reinventat” bibliotecile din Phoenix, şi pe bună dreptate, pentru că a realizat lucruri minunate pentru cele 17 instituţii de informare şi documentare care funcţionează aici şi pe care le conduce. Oraşele din împrejurimile capitalei Arizonei au, fiecare dintre ele, sistemul lor de biblioteci, absolut independente de Biblioteca Centrală din Phoenix. Toate aceste biblioteci sunt finanţate de către Primăria oraşului Phoenix şi din diferite donaţii.


„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane” – afirma doamna Garvey la începutul discuţiei noastre. Am fost plăcut surprins să aflu că Mrs. Toni Garvey a vizitat cu doi ani în urmă România. Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât, majoritatea americanilor pe care i-am întâlnit nu au fost niciodată în România; extrem de rar întâlneşti vreunul care să ştie ceva despre ţara noastră, d-apoi să mai fi fost acolo! Domnia Sa a fost implicată într-un program iniţiat de „Fundaţia Bill şi Melinda Gates” cu scopul informatizării a 800 de biblioteci româneşti. Cu această ocazie, în anul 2010 a vizitat ţara noastră şi a participat, la Sinaia, la o amplă manifestare unde a întâlnit bibliotecari din toată România. „Am fost plăcut impresionată de interesul manifestat de către bibliotecarii români şi de receptivitatea acestora. Nu e simplu să treci de la un sistem de operare clasic la unul computerizat; cu toate acestea am simţit deschiderea spre nou, spre modernizare şi asimilarea rapidă a noului sistem de lucru” – mi-a relatat Toni Garvey.

Biblioteca Centrală din Phoenix este cea mai mare bibliotecă din metropolă, având în subordine alte 16 biblioteci din capitala Statului Marelui Canion. În momentul de faţă, patrimoniul celor 17 bibioteci cuprinde 1.660.337 de repere, un fond de carte relevator, respectiv 1.182.197 de cărţi puse în circulaţie, 120.293 DVD-uri, 79.658 compact discuri cu texte înregistrate şi 55.431 de compact discuri cu muzică. De asemenea, Biblioteca Centrală Phoenix deţine un număr de 181.570 de cărţi de referinţă (care nu sunt puse în circulaţie), incluzând colecţia de literatură pentru copii, o colecţie de literatură rară şi colecţia „Arizona", 25.609 înregistrări în formate electronice catalogate (în care pot exista mai mult de un articol în fiecare, funcţie de cum au fost primite de la furnizori), 11.973 de ziare şi reviste. Colecţiile mici cuprind 4.186 cărţi (regăsite în mare parte doar la sediul central sau la partenerul din South Mountain). „Avem şi o colecţie mică de 54 de cărţi româneşti, proprii, selecţionate de către personalul bibliotecii şi achiziţionate ulterior şi care au circulat destul de bine, de peste 800 de ori”, mi-a mai mărturisit doamna Garvey.

Găzduită de o clădire impunătoare cu cinci nivele, având o suprafaţă de circa 28.000 de metri pătraţi (300,000 square feet), biblioteca de pe Central Avenue (Burton Barr Library) este cea mai mare dintre cele 17 instituţii similare din Phoenix. Statisticile reflectă grandoarea Burton Barr Library prin cifre impresionante, având în patrimoniul său 338.890 de cărţi puse în circulaţie. De asemenea deţine un număr de 162.087 de materiale de referinţă şi colecţii speciale, 20.817 DVD-uri, 16.791 compact discuri cu texte înregistrate, 20.168 compact discuri cu muzică, 6.563 reviste şi 520 de colecţii mai mici. Este biblioteca cea mai mare dintre cele 17 care funcţionează sub egida Bibliotecii Centrale Phoenix, restul instituţiilor partenere din grup fiind cam de zece ori mai mici (spaţiile în care funcţionează au suprafeţe care variază între 1.600 şi 3.500 metri pătraţi, respectiv, cam între 17,000 şi 37,000 square feet).

Serviciile din oferta acestor instituţii de informare permanentă a publicului cititor sunt de calitate ireproşabilă. Afluenţa de citiori în bibliotecile din Phoenix este considerabilă, oricând poţi căuta, de-acasă, pe internet, o carte pe site-urile oricăreia dintre cele 17 unităţi, şi apoi să o ridici de la sediul central sau de la una din bibliotecile din grup. Dacă articolul cerut, fie carte sau orice alt fel de material nu se găseşte în biblioteca la care apelează un cititor, solicitarea nu ramâne nerezolvată, şi în câteva zile comanda îi este onorată, la una din bibliotecile din grup. Astfel circulă zilnic câteva mii de cărţi în acest sistem.

Doamna Garvey mi-a făcut cunoscut programul bibilotecilor din subordine, acestea funcţionând în fiecare zi din săptămână, inclusiv duminica. Discuţia purtată cu distinsa anfitrioană, alături de ceea ce am putut observa pe timpul vizitei în acest adevărat izvor de cunoaştere, mi-a confirmat faptul că titlul de „Bibliotecar al anului” care i-a fost conferit în 2004 de către „Library Journal Magazine” şi prin care s-a evidenţiat ca cel mai bun bibliotecar din Statele Unite, este unul pe deplin meritat. Modul de organizare a instituţiei, ţinuta profesională distinctă şi distinsă a staff-ului, oferta acesteia, acţiunile organizate şi cele în care se implică nu dovedesc altceva decât profesionalism de înaltă clasă, pasiune şi dedicare. Covorbirea noastră a urmat traiectorii aleatoare, încercând o arie cât mai cuprinzătoare a domeniului.

Foarte interesant, şi totodată un exemplu pentru domeniu, este modul în care se asigură finanţarea suplimentară a unităţilor biblioteconomice şi dezvoltarea lor prin acţiunile organizate de către „The friends of the public library” – organizaţie nonprofit care se ocupă cu strângerea de fonduri pentru bibliotecile arizoniene din Phoenix. Sunt atraşi membri, prieteni ai cărţii, care cotizează doar cu 25 de dolari anual şi participă nemijlocit la activităţile şi evenimentele speciale ce se desfăşoară cu scopul strângerii de fonduri, încă din 1977.

„Nu e uşor să lucrezi în timpuri ca acestea, când economia este în derivă, deoarece tocmai acum, oamenii au nevoie mai mare de informare, apelând la unităţile noastre mai mult ca niciodată; în primul rând, ei folosesc bazele de date de la bibliotecă pentru a-şi căuta de lucru şi apoi, pentru că au mai mult timp la dispoziţie. Aşadar, ceea ce facem noi acum este o luptă permanentă cu bugetul. Fără sprijinul organizaţiilor nonprofit «The friends of The Public Library» şi «Phoenix Public Library Foundation», bibliotecile din Phoenix nu ar fi putut fi ceea ce sunt azi şi nu ar putea progresa pentru a deveni ceea ce vor fi mâine” – declară doamna Garvey.

În discuţia cu doamna director am abordat falsul concept de “demodare” a bibliotecilor în prezent, când sursa de informare cea mai la îndemână este internetul. „Bibliotecile şi bibliotecarii vor fi întotdeauna la modă, în pofida existenţei altor sisteme moderne de informare, cum este internetul – afirmă doamna Toni Garvey. La ora actuală există programe extinse în universităţi care pregătesc intens studenţii pentru a deveni «bibliotecari», termen care, de altfel, nici măcar nu mai este utilizat. De pildă, aceşti viitori specialişti sunt denumiţi «information specialists» - specialişti în informare, iar programul academic care-i formează este «Information science and technology» - ştiinţa şi tehnologia informaţiei sau informării, sau alte denumiri adiţionale. Mie îmi place termenul de «bibliotecar» iar titlul meu este «City Librarian», titlu de care sunt, realmente, mândră. Cum să fie un «bibliotecar» demodat? (se întreabă retoric distinsa doamnă); de exemplu, internetul, deşi conţine extrem de multă informaţie poate fi, în acelaşi timp, şi foarte confuz. Noi ne consiliem cititorii, inclusiv în informarea de pe internet, indicându-le bazele de date serioase sau domeniile care trebuie accesate pentru a obţine informaţii de valoare, pentru că simpla postare pe internet nu trece printr-un proces editorial, deci nimeni nu poate susţine argumentat afirmaţia «din moment ce materialul este pe internet, trebuie să fie credibil!»

Am vorbit mult despre ce înseamnă, practic, munca bibliotecarului care nu este un simplu asistent într-un spaţiu garnisit cu cărţi: „Există foarte multe lucruri care se întâmplă «în spatele cortinei» - relatează Toni Garvey – pe care publicul larg nu le cunoaşte. Clienţii noştri vin la bibliotecă şi au aşteptări să găsească aici absolut tot ce caută. Mulţi dintre ei nici nu gândesc că cineva trebuie să achiziţioneze acele materiale, că o echipă întreagă munceşte intens şi continuu la completarea şi îmbunătăţirea colecţiilor, că se actualizează în permanenţă baza de date, etc. Zilnic are loc un întreg proces de transfer de carte şi materiale de profil de la o bibliotecă la alta: la noi poţi comanda azi o carte pe internet, de exemplu, dar doreşti să o ridici de la o alta, apropiată de domiciliu sau de locul de muncă. Mii de cărţi, CD-uri şi DVD-uri circulă în fiecare zi în acest sistem, de la o bibliotecă la alta, pentru a onora comenzile cititorilor metropolei.

Sunt situaţii când se solicită cărţi pe care nu le avem în patrimoniu caz în care, pentru a veni în sprijinul cititorilor şi a le asigura informarea, specialiştii noştri apelează la alte biblioteci din Arizona sau din celelalte state, uneori chiar din afara ţării, pentru simplul motiv că dorim să satisfacem doleanţele celor interesaţi.

Rezervările de carte se pot face pe internet, iar noi le anunţăm disponibilitatea prin mesaj electronic sau telefonic şi facem tot posibilul, prin mijloacele expuse anterior, să fim fermi în onorarea comenzii. Oricine este interesat în domeniu, apelează la web site-ul nostru, unde se găsesc toate informaţiile şi procedurile de lucru ale sistemului, iar noi încercăm să fim cât mai prompţi în rezolvarea tuturor solicitărilor.” Onorarea comenzilor diferă funcţie de material: pentru cărţi, termenul este de aproximativ trei săptămâni, iar pentru alte tipuri de materiale diferă, de la caz la caz.

Acţiunile instituţiei conduse de către doamna Toni Garvey se adresează inclusiv tinerilor cititori, mai ales în timpul vacanţelor şcolare, când se desfăşoară o sumedenie de programe sub egida „The Phoenix Public Library”. La nivelul tuturor bibliotecilor există programe de citit şi programe educative pentru toate vârstele, programe de computere, de învăţare a limbii engleze ca a doua limbă vorbită (ESL classes), completând astfel gama de servicii din portofoliul instituţiei.

Şi dacă tot am avut o discuţie despre cărţi şi biblioteci cu distinsa doamnă Garvey, la întrebarea referitoare la preferinţele Domniei Sale în domeniu, mi-a răspuns: „Citesc „Money Ball”, „The Life of Pi”, „Biblia”, diverse enciclopedii, multe ziare şi reviste”.

Ca în orice profesie, mai ales în cele legate de informare, jurnalism, cultură, există mituri create şi în jurul celei de bibliotecar. Părerea doamnei Toni Garvey, o fiinţă pragmatică, fină şi de o elocinţă evidentă, este că unul dintre miturile despre bibliotecari este acela care-i situează printre cei mai sobri dintre semenii noştri, care, de obicei, nu prea ştiu să zâmbească. „Bibliotecarii sunt preocupaţi să rezolve probleme şi să ofere răspunsuri, nu prea au timp de glume” – a încheiat doamna director cu un zâmbet fin în colţul buzelor.

Octavian D. CURPAŞ
Phoenix, Arizona
iunie 2012