marți, 5 februarie 2008

socata si madlena




când eram mică, imi imaginam că fulgii de nea cad din pernele cu care îngerii se bat, în joacă. exact cum noi, copiii ne jucam înainte de culcare... mai apoi, când am crescut îmi plăcea să privesc frunzele cărămizii ale toamnei, căzând pe caldarâm. poate că mă uitam fără rost, poate că mă atrăgeau doar culorile anotimpului în care am văzut lumina zilei... motivele nu le stiu, însă mereu, moartea bucăţelelor de materie, care într-un anotimp se nasc, într-altul trăiesc, iar în cel de-al treilea plutesc duse de vântul rece, m-a fascinat. până şi mirosul toamnei târzii îmi este drag,poate la fel de drag ca aroma mării după ploaie. aţi sesizat vreodată cât de frumos miroase sarea mării răspândită în aer? de la fulgi,la frunze... văd acum cum nu mai am timp sa mă uit în jur. nici nu ştiu cum s-a întâmplat asta. mă simt acaparată de atâte chestii fără sens, încăt nu mai ştiu ce ar fi normal să vad mai întâi. uneori simt că si problemele cotidiene sunt fără sens. întâmplări ambigue şi stranii formează acum tabloul vieţii mele. nicidecum un fulg... sau o frunză. nu mai am amintiri proustiene... nu mai simt mirosuri care să-mi aducă aminte de întâmplări plăcute. mi-aduc aminte de socata pe care o făcea mamaia gherghina. aveam câţiva anişori şi mă duceam la ea ştiind că voi bea licoarea înţepătoare şi foarte aromată. timpul mi-a şters din minte imaginea, ani de zile. apoi, gustând o băutură plină de chestii chimice (suna taliban, aşa-i?? :)) mi-am reamintit, de parcă aş fi muşcat din madlenă: un borcan mare, ca de murături,plin cu licoarea gălbuie,în care pluteau florile de soc. pus după sobă, recipientul mă atrăgea mereu, în special pentru că-mi era greu să ajung la el. tot atunci, odată cu senzaţia proustiană, mi-am reamintit de ceasul negru de masă al bunicului, de curtea îngustă şi de străzile abrupte ale Cernavodei. oare cum ni se întâmplă să ne aducem aminte lucruri frumoase pe care fără un motiv aparent le uitam?
acum, trebuie să recunosc. prefer să uit. mă complac într-o amnezie voită, creată ca mecanism de autoapărare. poate tocmai din cauza asta mi-e greu să scriu, aşa cum am spus în primul post. uit şi lucrurile rele, lacrimile, înjurăturile şi durerile zilei de ieri. sau poate că încet, încet, îmi voi uita întreaga viaţă... :)