marți, 7 aprilie 2009

tocmai m-am revoltat!


cel mai mult mă enervează că uneori mă simt obligată să-mi explic stările. că unori se trezeşte câte cineva să fie lezat că eu nu mă simt bine, că sunt tristă sau că pur şi simplu nu am chef de oameni. ar trebui să fiu omorâtă cu pietre în piaţa publică pentru asta?! eu cred că nu. însă, revenind la explicaţiile obligatorii, nu pot spune decât un singur lucru: LE DETEST! nu sunt obligată să explic nimănui de ce mă simt într-un anume fel, în special atunci când mă chinui foarte tare să fiu sinceră cu mine şi să mă fac să înţeleg ce mi se întâmplă. dacă într-un final reuşesc să-mi dau seama ce am voi putea cu siguranţă să trec peste situaţie. însă, în momentul în care nu sunt lăsată în pace, să-mi văd singură de probleme, mi se adânceşte starea. ştiu asta, asta sunt, nu mă pot schimba chiar dacă îmi doresc acest lucru. aşa... sunt intorovertită atunci când sunt suparata. şi ce? unde-i crima? că nu mă plâng, că nu urlu şi nu mă dau cu capul de pereţi?! îmi cer scuze încă o dată. m-am obişnuit să mă abţin de la istericale. însă nici nu pot sări în sus de fericire în momentele în care nu vad motivele de bucurie. este adevărat, râd, glumesc şi-mi văd de treabă, aparent fără a avea probleme, însă le am şi la sfârşitul zilei simt nevoia să mi le gândesc. pentru că nu vreau să trec peste ceva în viaţa asta fără să conştientizez. măcar atât îmi datorez... asta-i viaţa, aşa simţi că treci prin ea... acceptâdu-ţi stările, durerile, tristeţile şi bucuriile, nu dându-le cu piciorul spunând că nimic nu este adevărat, că totu-i roz şi orice poate fi uitat. uite că nu. eu nu vreau să-mi uit viaţa. vreau să-mi învăţ greşelile şi să-mi amintesc problemele, peste ani, atunci când vor fi neînsemnate şi amuzante. dar nu am chef să le explic acum...