joi, 16 octombrie 2008

Putreziciunile Spitalului Judeţean

Spitalul mare, cum îl ştie lumea, şi aşa în plin proces de reabilitare (termen în care nu ar trebui să ne mai încredem), nu reuşeşte să scape, de altfel, de stricăciuni... de această dată umane.

Fie că ai treabă prin Judeţean, fie că te duci la vreo rudă bolnavă, la vreun prieten aflat în suferinţă sau te roade vreo afecţiune, cel mai rapid remediu, pentru oricine, în orice situaţie, este uitarea. Pentru că laşi deoparte orice durere în momentul în care nervii încep să te stăpânească. De ce? Răspunsurile ar fi multe. Mirosul îngrozitor îţi taie respiraţia. Priveliştea este îngrozitoare. Găurile din tavan, stricăciunile din pardoseală, faianţa căzută de pe pereţi sau dată jos, parcă, în mod intenţionat, numai pentru a scoate la iveală măţăraia de fier a spitalului, ţevile lui jegoase şi ruginite, mizeria care ajunge atât la cei bolnavi, cât şi la cei sănătoşi. Scările murdare, feţele acre ale angajaţilor, nervii vărsaţi pe pacienţi şi pe vizitatorii lor, lipsa de îngăduinţă şi de compasiune, toate, adunate, te fac să nu-ţi doreşti boala vreodată. Sau, mai rău, te determină să nu mai vrei leacul pentru suferinţa ta. Aşa s-a ajuns ca lumea să fie terifiată numai de ideea că trebuie să calce pragul Judeţeanului. Pe cine ar trebui să dăm vina? Ar fi necesar să împroşcăm acum în cineva cu noroi? Ar mai folosi cuiva? Probabil că nu. Stricăciunile sunt făcute, „reabilitările“ sunt în curs de desfăşurare şi nici măcar nu sunt cele mai mari probleme ale sistemului. Spitalul Judeţean este putrezit în profunzime, exact acolo unde ar trebui să fie curat. Medicii se ceartă din cauza orgoliilor, asistentele nu te bagă în seamă fără bani, suferă oamenii ca nişte animale din cauza lipsei de interes. „Ne doare în cot de voi“, par a spune ochii tuturor angajaţilor medicali. Par a fi imuni la orice, dar în primul rând la bunul simţ pe care ar trebui să îl aibă oricine. Sunt în stare să se distrugă între ei, d-apăi să le mai pese de viaţa cuiva. Se luptă pentru supremaţie şi uită jurământul făcut pentru salvarea semenilor. Urletele de disperare nu se mai aud, nu mai sunt băgate în seamă sau, în cel mai rău ca, sunt pur şi simplu date pe „mute“. „Lăsaţi-ne să ne credem Dumnezei pe pământ“, ne dau de înţeles cei din sănătate. Vă lăsam... dar măcar permiteţi-ne să vă detestăm.

Niciun comentariu: