El este Licuţă. Trebuie să spun cât îl iubesc? Nu mi-ar ajunge cuvintele. Pot să spun că "titicu'“ meu este una dintre steluţele mele, este comoara mea. Mamaia îmi zice şi acum că pe Licuţă îl iubesc cel mai mult, dar în ceea ce îi priveşte dragostea nu poate fi comparată. Ei sunt... la pachet :) A reînvăţat istoria odată cu mine (nu puteam să învăţ dacă nu stătea cu mine), mi-a făcut baie de fiecare dată când refuzam să se atingă altcineva de mine, mi-a dat din dragostea lui pentru fotbal. mi-l amintesc când a plecat la Bucureşti să se opereze. eram mică, dar ştiu perfect cum era îmbrăcat, ştiu când m-a dus prima dată la stadion, îmbrăcată cu rochiţa mea albăstruie cu o răţuşcă brodată pe piept. "Licuţă, nu ma ţipa, că mă faci de râs!“, i-am spus nervoasă când a dat Farul gol. Şi m-a ascultat... tare bine şi importantă m-am simţit. Aveam vreo patru anişori şi-mi amintesc cum băncuţele de lemn de pe stadion, încălzite de soare mă frigeau rău :D apoi, după ceva ani aduc aminte că a fost singurul om care a plâns că a retrogradat Fraul. şi sezonul ăsta suferă rău. Eram mică şi trăgeam draperiile în sufragerie pentru a ne uita la tenis şi la mecirule de fotbal pe care comuniştii ni le serveau la TV. sau puneam dispozitive pe perete. ce ne mai distram.. "Eu sunt pasărea colo-colo care zboară de colo până dincolo“ :)) cum să nu-l iubeşti pe Licuţă? :) m-a dus pe şantier la el, m-a plimbat peste tot şi încă şi acum îşi face milioane de griji pentru mine. pentru că eu tot a lui sunt. a fost primul om căruia i-am spus tată şi chiar şi acum pe el îl văd TATA. şi nu-mi pot imagina viaţa fără el.... şi-mi pare rău că nu-l văd mai des
Episodul următor... Diduţa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu