miercuri, 24 februarie 2010

?!


Îmi doresc să fiu cea mai bună, să scriu cel mai frumos... să fac aşa cum trebuie, să nu mă abat de la drum, să fiu... perfectă. poate d-aia nu m-am iubit prea tare vreodată. nu am fost mereu aşa... îmi amintesc cum ţipa mamaia la mine să trag mai tare, să fac mai multe ture de bazin, să nu mă mai plâng şi nu voi uita vreodată cum se simţeau lacrimile fierbinţi şiroindu-mi pe obraji în apa îngheţată a bazinului. eram bolnavă... înotam pentru a mă face bine şi nu pentru performanţă, ca toţi ceilalţi copii din jurul meu. Diduţa mi-a spus mereu să mă compar cu alţii şi să fiu mai bună decât ei, pe când mama m-a învăţat să fiu eu şi să cred în mine, pentru că aşa o să ajung o persoană bună. am luat câte ceva de la fiecare. mă compar cu alţii şi mereu ies perdantă într-un război existent numai în mintea mea. şi toate acestea din dorinţa de a fi cea mai bună.  îi văd pe alţii mai buni decât mine şi asta mă face să-mi doresc să fiu şi eu ca ei. mi-aş dori să am inspiraţia marilor poeţi sau să-mi şiroiască notele muzicale pe portativ, asemenea marilor compozitori. poate că toate aceste gânduri vin din marea mea dorinţă de a lăsa ceva bun în urmă.  sufăr câteodată, în adâncul sufletului meu atunci când găsesc cuvinte gândite şi puse în fraze mai frumos decât am făcut-o eu la un moment dat. mi-aş dori să am mereu inspiraţie şi să scriu întotdeauna chestii speciale. pardon... deosebite :) am pretenţia de la mine că îmi sunt datoare să fac mereu ce trebuie, în felul în care trebuie, să fiu cât se poate de sinceră cu mine sau cu cei din jurul meu. îmi spun mereu că nu trebuie să negociez, nici cu mine nici cu altcineva, în situaţii în care sufletul mi-ar avea de suferit. evident, nu-mi respect întotdeauna regulile. însă nici nu mă abat de la ele foarte tare. îmi impun să fiu corectă cu oamenii care au fost lângă mine atunci când am avut nevoie şi să rămân demnă. sună pompos, ştiu. tocmai din cauza asta mă sperie câteodată atitudinea mea faţă de mine. am devenit cel mai mare critic în viaţă pe care l-ar putea avea Cori vreodată. şi, mă gândesc, poate toate astea vor duce la progres, nu la regres. în contextul ăsta, cu o cori care se vrea "the best“ mă lovesc de o nesiguranţă cum rar mi-a fost să trăiesc. motivele sunt "n“ şi cele mai multe sunt independente de mine. de obicei, mă sperie neprevăzutul, mă înspăimântă stările neaşteptate, cu care nu ştiu să mă lupt. am ajuns să confund fluturaşii din stomac cu o simplă durere de burtă?! am început să visez... să sper... şi cu toate astea mi-e o frică teribilă că voi lua decizia greşită. că paradisul meu regăsit ar putea fi iadul deghizat. că poate sunt singura care gândeşte în felul ăsta, că poate... nu este bine. că poate voi pierde... mă simt într-un fel pe care nu îl pot descrie şi este ffff înspăimântător şi, totodată f bine :) ce să fac?!?!?!?! care este calea cea bună în cazuri d-astea?!?!

Niciun comentariu: