Necunoscuta din mine a fost parcă mai puternică decât ceea ce am putut să cunosc vreodată.Poate că partea bună este că mai mereu am avut puterea de a mă surprinde. Niciodată nu m-am plictisit eu cu mine. Întotdeauna mi-am răsturnat situaţia şi, atunci când spuneam în gura mare „renunţ!“, necunoscuta intra în acţiune şi mă făcea să continui. Necunoscuta din mine a fost mereu mai iertătoare, mai romantică, mai feminină şi mult mai îngăduitoare decât cea pe care apucasem să o cunosc. Niciodată nu a avut acel simţ al penibilului extrem de dezvoltat pe care cealaltă jumătate îl deţine. Ea, jumătatea „bună“, a ştiut să facă multe compromisuri. Eu nu. M-am simţit de multe ori ca în Tom & Jerry, cu un drăcuşor pe umărul stâng şi cu îngeraşul pe cel drept, prinsă între bine şi rău, între inimă şi minte, între sentimente şi raţiune, între normal şi penibil, între ea şi eu. Am renegat-o de multe ori, poate din cauza asta îmi caut cutiuţa neagră cu interior fuchsia, pentru că eu, cea… puternică, nu suport să mă las dominată de ea, cea care vrea să urle, să simtă, să trăiască intens orice. Necunoscuta se îndrăgosteşte de (ne)cunoscuţi, le duce dorul şi suferă când aceştia, din umbră, revin şi îi ascultă minutele de linişte. Ea ştie că liniştea este uneori mai expresivă decât milioane de cuvinte. Eu vorbesc mult, încercând să alung liniştea. Ea duce o viaţă paralelă pe care cu greu şi-o recunoaşte. Viaţa pe care eu, cunoscuta, mi-o doresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu