20 sept 2007
# „Morgagii“, aşa cum sunt denumiţi, nu mai văd partea lugubră a activităţii pe care o prestează # „În meseria asta, dai peste curiozităţi care te menţin treaz, care te fac să fii interesat în fiecare zi“
„Eu îmi văd meseria ca fiind una foarte frumoasă“, îşi începe discursul Carlo Manuchian, cel mai vechi angajat al Serviciului de prosectură din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Însă, în ciuda iubirii pe care cei care lucrează aici o au pentru meseria lor, morga spitalului nu oferă o imagine foarte prietenoasă.
Sentimentul sinistru, care te cuprinde în primul moment în care treci pragul locului unde aproape toate-s reci, se alătură stării de nelinişte. Fiorul te face să te uiţi, cu frică, în stânga şi în dreapta, pentru a căuta motivul stării: vreun cadavru lăsat de izbelişte. Imaginea nu este frumoasă. Toate sunt vechi, scaunele şi fotoliile sunt jerpelite, iar ţevile sunt ruginite. Panouri vechi zac pe jos, rugina a pus stăpânire pe toate, iar liniştea pare că îngheaţă totul în jur. Nu ai cum să scapi de teamă, de răceala care te cuprinde când faci primii paşi în încăperea în care se fac autopsiile. Însă, dacă apuci să stai de vorbă cu cei care muncesc în acel loc macabru, realizezi că viaţa lor nu este chiar atât de gri. Sau, cel puţin, ei nu o mai văd aşa. „Morgagii“, aşa cum sunt denumiţi puţin peiorativ, nu mai văd partea lugubră a activităţii, pe care o prestează. Sunt obişnuiţi deja cu trupurile fără suflare care le „calcă“ pragul în fiecare zi. „În primul rând, la noi nu este morgă, aşa cum zice lumea. Morga este la cimitir. Noi facem o muncă de cercetare, noi analizăm şi facem teste. Ni se spune foarte greşit «morgagii». Şi, trebuie să ştiţi că în meseria asta dai peste curiozităţi care te menţin treaz, care te fac să fii interesat în fiecare zi. Cazuistica este foarte bogată. Nu ai cum să te plictiseşti“, explică cel mai vechi asistent al serviciului, Carlo Manuchian.
Actor pe scena necropsiilor
Povesteşte că a ajuns să muncească în domeniu dintr-o întâmplare. „Am fost balerin, actor şi cascador, însă am făcut şi mult sport: haltere şi box Eram angajat al Operei din Constanţa. Am jucat şi în Mihai Viteazul, în perioada aceea. Am plecat în armată şi am vrut să-i fentez, să fac mai puţin. Numai că, în loc de un an jumate, am făcut trei. M-au fentat ei pe mine. În armată am luat legătura prima dată cu lumea asta“, explică Manuchian. Spune că a început munca în medicină pe secţia de ortopedie. Apoi, când a vrut să facă un curs în domeniu, la Iaşi, a fost trimis „din greşeală“, la Institutul de Medicină Legală. „Locul meu la Iaşi a fost luat de fata unui mare şmecher. Şi am ajuns la IML, cu toate că mi-era o frică de sânge, de muream. Câteva luni am visat numai morţi şi schelete care pluteau. Adormeam cu mare greutate. Însă, cu timpul, m-am obişnuit şi am început să lucrez“, spune angajatul SCJU.
„Văd corpul uman ca pe o piesă care trebuie studiată“
Spune că, de-a lungul celor 35 de ani de activitate în acest domeniu, a observat o degenerare umană foarte accentuată. Cazurile cele mai frecvente se încadrează între 19 şi 50 de ani, iar tumorile canceroase sunt foarte des întâlnite. Frica nu o mai simte. „Văd corpul uman ca pe o piesă care trebuie studiată. Cercetată. Încerc să-mi creez un mecanism de autoapărare, să nu mai văd mai departe de meseria mea. Nu este nimic macabru, până la urmă. Asta este munca mea. Mi-au trecut prin mâini miniştri, senatori... nici nu le mai ştiu numărul“, explică asistentul. Carlo Manuchian spune cum, la un moment dat, le-a venit un pacient care avea un chist imens în ficat. Însă, oamenilor de la morgă, li se par cazurile de acest fel foarte interesante şi atractive.
Bicefalul, râvnit de Victor Babeş
În ciuda faptului că încăperea în care stă personalul este, evident, într-o stare destul de precară, oamenii care lucrează la Prosectură au încercat să-şi înveselească „biroul“. Pe dulapurile în care îşi ţin obiectele personale au pictat fel de fel de lucruri care să îi ajute să se binedispună. „I-am învăţat pe copiii ăştia tineri de pe aici să se îmbrace frumos, să se parfumeze, să nu arate a boschetari şi gunoieri. Aşa este frumos. Trebuie să fii echilibrat psihic pentru a face meseria asta. Vezi multe şi, dacă nu eşti tare, nu poţi rezista. Noi nu ne-am apucat nici de băut, nici de altceva“, explică Manuchian. Acesta mai povesteşte despre cele trei „exponate“ pe care le-au păstrat în formol, din cauza rarităţii lor. „Avem un copil bicefal, un ciclop şi un pitic. Din păcate, nu avem condiţii prea bune să-i ţinem. Bicefalul îl avem din 1974. Institutul Victor Babeş a vrut să nu-l ia, dar nu l-am dat. Erau de fapt siamezi, dar cu un singur corp şi două capete. Piticul l-am păstrat că mi-a plăcut mie, că e pitic. A mai venit odată, un om cu o inima ca de bou, de două - trei kilograme. Sau un altul cu un chist în ficat, foarte mare. De fapt avea doar o pieliţă de ficat“, spune, foarte relaxat angajatul Serviciului de prosectură.
Curajul se moşteneşte
În încheiere, Carlo Manuchian povesteşte că familia sa nu este afectată de meseria pe care o are, că s-a obişnuit. „Am o fată. Ea a făcut ASE-ul şi m-a respectat întotdeauna pentru ceea ce fac. Ştie că nu este uşor şi m-a uimit că a avut curajul să asiste odată la o necropsie. Nu a avut nicio reacţie, nu i s-a făcut rău. A fost foarte tare. Îţi trebuie multă putere pentru a putea vedea aşa ceva“.
„Eu îmi văd meseria ca fiind una foarte frumoasă“, îşi începe discursul Carlo Manuchian, cel mai vechi angajat al Serviciului de prosectură din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. Însă, în ciuda iubirii pe care cei care lucrează aici o au pentru meseria lor, morga spitalului nu oferă o imagine foarte prietenoasă.
Sentimentul sinistru, care te cuprinde în primul moment în care treci pragul locului unde aproape toate-s reci, se alătură stării de nelinişte. Fiorul te face să te uiţi, cu frică, în stânga şi în dreapta, pentru a căuta motivul stării: vreun cadavru lăsat de izbelişte. Imaginea nu este frumoasă. Toate sunt vechi, scaunele şi fotoliile sunt jerpelite, iar ţevile sunt ruginite. Panouri vechi zac pe jos, rugina a pus stăpânire pe toate, iar liniştea pare că îngheaţă totul în jur. Nu ai cum să scapi de teamă, de răceala care te cuprinde când faci primii paşi în încăperea în care se fac autopsiile. Însă, dacă apuci să stai de vorbă cu cei care muncesc în acel loc macabru, realizezi că viaţa lor nu este chiar atât de gri. Sau, cel puţin, ei nu o mai văd aşa. „Morgagii“, aşa cum sunt denumiţi puţin peiorativ, nu mai văd partea lugubră a activităţii, pe care o prestează. Sunt obişnuiţi deja cu trupurile fără suflare care le „calcă“ pragul în fiecare zi. „În primul rând, la noi nu este morgă, aşa cum zice lumea. Morga este la cimitir. Noi facem o muncă de cercetare, noi analizăm şi facem teste. Ni se spune foarte greşit «morgagii». Şi, trebuie să ştiţi că în meseria asta dai peste curiozităţi care te menţin treaz, care te fac să fii interesat în fiecare zi. Cazuistica este foarte bogată. Nu ai cum să te plictiseşti“, explică cel mai vechi asistent al serviciului, Carlo Manuchian.
Actor pe scena necropsiilor
Povesteşte că a ajuns să muncească în domeniu dintr-o întâmplare. „Am fost balerin, actor şi cascador, însă am făcut şi mult sport: haltere şi box Eram angajat al Operei din Constanţa. Am jucat şi în Mihai Viteazul, în perioada aceea. Am plecat în armată şi am vrut să-i fentez, să fac mai puţin. Numai că, în loc de un an jumate, am făcut trei. M-au fentat ei pe mine. În armată am luat legătura prima dată cu lumea asta“, explică Manuchian. Spune că a început munca în medicină pe secţia de ortopedie. Apoi, când a vrut să facă un curs în domeniu, la Iaşi, a fost trimis „din greşeală“, la Institutul de Medicină Legală. „Locul meu la Iaşi a fost luat de fata unui mare şmecher. Şi am ajuns la IML, cu toate că mi-era o frică de sânge, de muream. Câteva luni am visat numai morţi şi schelete care pluteau. Adormeam cu mare greutate. Însă, cu timpul, m-am obişnuit şi am început să lucrez“, spune angajatul SCJU.
„Văd corpul uman ca pe o piesă care trebuie studiată“
Spune că, de-a lungul celor 35 de ani de activitate în acest domeniu, a observat o degenerare umană foarte accentuată. Cazurile cele mai frecvente se încadrează între 19 şi 50 de ani, iar tumorile canceroase sunt foarte des întâlnite. Frica nu o mai simte. „Văd corpul uman ca pe o piesă care trebuie studiată. Cercetată. Încerc să-mi creez un mecanism de autoapărare, să nu mai văd mai departe de meseria mea. Nu este nimic macabru, până la urmă. Asta este munca mea. Mi-au trecut prin mâini miniştri, senatori... nici nu le mai ştiu numărul“, explică asistentul. Carlo Manuchian spune cum, la un moment dat, le-a venit un pacient care avea un chist imens în ficat. Însă, oamenilor de la morgă, li se par cazurile de acest fel foarte interesante şi atractive.
Bicefalul, râvnit de Victor Babeş
În ciuda faptului că încăperea în care stă personalul este, evident, într-o stare destul de precară, oamenii care lucrează la Prosectură au încercat să-şi înveselească „biroul“. Pe dulapurile în care îşi ţin obiectele personale au pictat fel de fel de lucruri care să îi ajute să se binedispună. „I-am învăţat pe copiii ăştia tineri de pe aici să se îmbrace frumos, să se parfumeze, să nu arate a boschetari şi gunoieri. Aşa este frumos. Trebuie să fii echilibrat psihic pentru a face meseria asta. Vezi multe şi, dacă nu eşti tare, nu poţi rezista. Noi nu ne-am apucat nici de băut, nici de altceva“, explică Manuchian. Acesta mai povesteşte despre cele trei „exponate“ pe care le-au păstrat în formol, din cauza rarităţii lor. „Avem un copil bicefal, un ciclop şi un pitic. Din păcate, nu avem condiţii prea bune să-i ţinem. Bicefalul îl avem din 1974. Institutul Victor Babeş a vrut să nu-l ia, dar nu l-am dat. Erau de fapt siamezi, dar cu un singur corp şi două capete. Piticul l-am păstrat că mi-a plăcut mie, că e pitic. A mai venit odată, un om cu o inima ca de bou, de două - trei kilograme. Sau un altul cu un chist în ficat, foarte mare. De fapt avea doar o pieliţă de ficat“, spune, foarte relaxat angajatul Serviciului de prosectură.
Curajul se moşteneşte
În încheiere, Carlo Manuchian povesteşte că familia sa nu este afectată de meseria pe care o are, că s-a obişnuit. „Am o fată. Ea a făcut ASE-ul şi m-a respectat întotdeauna pentru ceea ce fac. Ştie că nu este uşor şi m-a uimit că a avut curajul să asiste odată la o necropsie. Nu a avut nicio reacţie, nu i s-a făcut rău. A fost foarte tare. Îţi trebuie multă putere pentru a putea vedea aşa ceva“.
Un comentariu:
ce puteti sa imi spuneti de spalarea cadavrelor?
Trimiteți un comentariu