Forez după gânduri - "Aminteste-ţi că atunci cînd nu obţii ceea ce vrei este uneori un noroc extraordinar"
marți, 24 noiembrie 2009
Pick me, choose me, love me
este frustrant să vrei să spui ceva şi să nu poţi. să ţi se ofere ocazia, dar să nu poţi. de ce? dintr-o mândrie prostească, de frică şi din multe alte motive pe care mintea le născoceşte cu bază reală sau fără. este şi mai frustrant să ţi se spună în faţă ceea ce tu gândeşti de prea mult timp şi să negi în continuare cu toată puterea. nu mi s-a întâmplat de multe ori să îmi doresc atât de tare să spun ceva şi să nu pot. multele seriale pe care le-am văzut în ultimul timp m-au ajutat să evadez. din lumea mea în lumea lor. numai că, uneori lumea lor se aseamănă prea bine cu a mea. şi m-a izbit! aş vrea să am puterea să spun şi eu... să recunosc, să nu mă mai ascund, să nu îmi mai fie frică. pentru că, în ciuda a tot ceea ce simt şi a faptului că sunt foarte conştientă de consecinţe... este foarte greu. iar autocenzura este cea mai importantă "calitate“ a mea...
(I lied. I’m not out of this relationship. I’m in.
I’m so in, it’s humiliating because here I am begging.
Ok here it is: Your choice, it’s simple: her or me.
And I’m sure she’s really great… But Derek, I love you.
In a really really big, pretend to like your taste in music, let your eat the last piece of cheese cake, hold a radio over my head outside your window!
Unfortunate way that makes me hate you, love you.
So pick me. Choose me. Love me.)
(I lied. I’m not out of this relationship. I’m in.
I’m so in, it’s humiliating because here I am begging.
Ok here it is: Your choice, it’s simple: her or me.
And I’m sure she’s really great… But Derek, I love you.
In a really really big, pretend to like your taste in music, let your eat the last piece of cheese cake, hold a radio over my head outside your window!
Unfortunate way that makes me hate you, love you.
So pick me. Choose me. Love me.)
duminică, 22 noiembrie 2009
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
vineri, 20 noiembrie 2009
song of the month
Who can say where the road goes,
Where the day flows?
Only time...
And who can say if your love grows,
As your heart chose?
Only time...
Who can say why your heart sighs,
As your love flies?
Only time...
And who can say why your heart cries,
When your love dies?
Only time...
Who can say when the roads meet,
That love might be,
In your heart.
And who can say when the day sleeps,
If the night keeps all your heart?
Night keeps all your heart...
Who can say if your love grows,
As your heart chose?
Only time...
And who can say where the road goes,
Where the day flows?
Only time...
Who knows?
Only time...
Who knows?
Only time...
joi, 19 noiembrie 2009
„La vremuri noi, tot noi"
Mitică, veşnicul cârmaci de la Ligă, şi-a strigat victoria spunând: „La vremuri noi, tot noi". Iar el, oracolul din Bălceşti, nici nu a realizat cât adevăr stă în spusele sale.
Dacă ne gândim la Liga Profesionistă de Fotbal ca la o mică Românie, vom vedea realitatea... crudă. Suntem ca într-o sectă, ca într-o castă, ca în Cosa Nostra... sau cum vreţi să mai spunem. Putem folosi zeci de forme ale aceleiaşi expresii şi vom ajunge mereu la aceeaşi concluzie: suntem mâncaţi, fraţilor! Fie că alegerile vor fi câştigate de X, de Y sau de Z, tot la concluzia dureroasă vom ajunge. Ne ajută la ceva dacă ne batem capul sau dacă ne războim pentru convingerile politice sau pentru candidatul pe care îl susţinem? În niciun caz. Însă eu, idealista, mă voi duce la vot şi voi pune ştampila pe unul dintre candidaţi. De ce? Sincer vă spun, de frică. Pentru că „noi", cei care conducem Constanţa acum, suntem prea egoişti şi visăm să ne câştige candidaţii. Că doar, na, suntem prea şmecheri pentru a avea un singur candidat. „Noi" ne bazăm pe mai mulţi oameni. Mi-e teamă de puterea absolută, cea despre care Florin Chilian îmi spunea că are „darul" de a corupe absolut. Mi-e groază că hegemonia clanurilor nu ar avea sfârşit. Însă, revenind la „noi", cel din accepţiunea lui Mitică Dragomir, putem vorbi şi despre stăpânirea fără limite a unora care nu mai văd ce este al lor şi ce nu. Mă sperie gândul că bunicii mei vor fi vrăjiţi la nesfârşit de puiul, uleiul şi făina care umflă conturile unora, iar pe ei îi umilesc. Mi-e greu să mă gândesc la asta. Monica Tatoiu spunea, la un moment dat, că cei care vor câştiga alegerile (era vorba despre altele, nu despre acestea) vor trăi bine ani buni de acum înainte, că urmaşii lor vor trăi bine şi că aşa se va întâmpla perpetuarea... clanurilor. Uite de asta mi-e teamă. Pentru că ne aşteptăm să vină vremuri noi şi dăm, din nenorocire, tot peste... „noi". Şi vedeţi care este problema?! Că noi, cei care ar trebui să avem grijă să vină timpuri noi, nu o facem niciodată, ci ne complacem în ceva oarecare. Vrem prostănaci sau medici care să ne vindece de inimă albastră? Vrem aceiaşi candidaţi puşi pe scandaluri şi încântaţi de loviturile sub centură? Ne dorim un preşedinte jucător sau unul cu ochi albaştri „aruncaţi" romantic în zare? Alegem de frică sau din convingere? Timpurile noi vor aduce alţi... „noi"? Mitică Dragomir pare a fi conducătorul forever al LPF, aşa cum România nu a avut parte de un preşedinte. Nu am ştiut să ne ţinem de capul unuia până a reuşit să facă ceva. Pe de altă parte, visăm la vremuri noi, dar cu alţi... „noi". Aşa ajungem sclavii pachetelor cu pui, ulei, făină şi orez.
http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/editorial/la-vremuri-noi-tot-noi-64461.html
Dacă ne gândim la Liga Profesionistă de Fotbal ca la o mică Românie, vom vedea realitatea... crudă. Suntem ca într-o sectă, ca într-o castă, ca în Cosa Nostra... sau cum vreţi să mai spunem. Putem folosi zeci de forme ale aceleiaşi expresii şi vom ajunge mereu la aceeaşi concluzie: suntem mâncaţi, fraţilor! Fie că alegerile vor fi câştigate de X, de Y sau de Z, tot la concluzia dureroasă vom ajunge. Ne ajută la ceva dacă ne batem capul sau dacă ne războim pentru convingerile politice sau pentru candidatul pe care îl susţinem? În niciun caz. Însă eu, idealista, mă voi duce la vot şi voi pune ştampila pe unul dintre candidaţi. De ce? Sincer vă spun, de frică. Pentru că „noi", cei care conducem Constanţa acum, suntem prea egoişti şi visăm să ne câştige candidaţii. Că doar, na, suntem prea şmecheri pentru a avea un singur candidat. „Noi" ne bazăm pe mai mulţi oameni. Mi-e teamă de puterea absolută, cea despre care Florin Chilian îmi spunea că are „darul" de a corupe absolut. Mi-e groază că hegemonia clanurilor nu ar avea sfârşit. Însă, revenind la „noi", cel din accepţiunea lui Mitică Dragomir, putem vorbi şi despre stăpânirea fără limite a unora care nu mai văd ce este al lor şi ce nu. Mă sperie gândul că bunicii mei vor fi vrăjiţi la nesfârşit de puiul, uleiul şi făina care umflă conturile unora, iar pe ei îi umilesc. Mi-e greu să mă gândesc la asta. Monica Tatoiu spunea, la un moment dat, că cei care vor câştiga alegerile (era vorba despre altele, nu despre acestea) vor trăi bine ani buni de acum înainte, că urmaşii lor vor trăi bine şi că aşa se va întâmpla perpetuarea... clanurilor. Uite de asta mi-e teamă. Pentru că ne aşteptăm să vină vremuri noi şi dăm, din nenorocire, tot peste... „noi". Şi vedeţi care este problema?! Că noi, cei care ar trebui să avem grijă să vină timpuri noi, nu o facem niciodată, ci ne complacem în ceva oarecare. Vrem prostănaci sau medici care să ne vindece de inimă albastră? Vrem aceiaşi candidaţi puşi pe scandaluri şi încântaţi de loviturile sub centură? Ne dorim un preşedinte jucător sau unul cu ochi albaştri „aruncaţi" romantic în zare? Alegem de frică sau din convingere? Timpurile noi vor aduce alţi... „noi"? Mitică Dragomir pare a fi conducătorul forever al LPF, aşa cum România nu a avut parte de un preşedinte. Nu am ştiut să ne ţinem de capul unuia până a reuşit să facă ceva. Pe de altă parte, visăm la vremuri noi, dar cu alţi... „noi". Aşa ajungem sclavii pachetelor cu pui, ulei, făină şi orez.
http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/editorial/la-vremuri-noi-tot-noi-64461.html
vineri, 6 noiembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
