song of the day

Lasati lumina sa va intre in suflet!

Mă uit pe stradă şi văd feţe mohorâte, trupuri împovărate de greutatea zilelor ce trec parcă din ce în ce mai greu.

Parcă în alţi ani sărbătorile erau primite altfel. Parcă simţeam cu toţii bucuria. Totul părea să strălucească. Acum numai soarele ne mai luminează. Greutăţi, criză şi aşa mai departe. Lipsa banilor, dorinţe ce nu pot fi împlinite... cam aşa arată cercul vicios care ne îngrădeşte bucuria, care nu ne lasă să primim aşa cum se cuvine lumina în suflete. Copii flămânzi, părinţi disperaţi că nu au ce să le dea de mâncare, lacrimi, scâncete şi visuri deşarte. Durere, disperare, neîncredere în ziua de mâine. Oriunde întorci capul nu vezi decât necaz. Sau poate că doar asta vrem să vedem, poate am creat un mecanism prin care nu ne dăm voie să vedem decât parte urâtă a existenţei noastre. Paştele înseamnă bucurie, sărbătoare şi renaştere. Într-un cuvânt, fericire - sentiment pe care ar trebui să ne permitem să-l simţim. În zi sfântă ar trebui să ne promitem că ne vom face sărbătorile mai frumoase la anul, că vom încerca să facem copilaşii să zâmbească, iar zilele să ne fie din nou strălucitoare. Să putem primi aşa cum trebuie lumină din lumină, să renaştem măcar o dată în an.
Iubiţi pentru a fi iubiţi, fiţi buni şi înţelegători. Lăsaţi deoparte supărarea şi tristeţea. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând", vom murmura cu toţii în această seară. Dar mă întreb... câte suflete vor învia o dată cu Mântuitorul? Vrem să recunoaştem sau nu, Paştele ne dă unica ocazie din an de a realiza că trupul ne poate fi firav, slăbit de oboseală sau de boală, însă spiritul trebuie să ne învie în fiecare zi, să răzbată şi să lumineze. Înviaţi o dată cu Hristos, nu vă lăsaţi pradă deznădejdii! Uitaţi de griji şi bucuraţi-vă: e sărbătoare! Lăsaţi-vă cuprinşi de bucurie, lăsaţi liniştea să vă intre în suflete şi iubirea în inimi! Hristos a înviat!

song of the day

Mazăre - salsa si, trabajo no

Cel care îi idolatrizează pe Che Guevara şi Fidel Castro, el lider maximo de Constanţa, Radu Mazăre, şi-a luat iar băgăjelul şi a plecat în vacanţă. Că doar nu mai fusese de mult timp, de pe la mijlocul lui februarie. O viaţă de om, nu alta.

Este adevărat, mondenul nostru edil nu încetează să ne uimească. În special cu destinaţiile pe care şi le alege pentru vacanţe. Ultima escapadă a avut loc la mijlocul lunii februarie, când a vizitat Cambodgia, Vietnam şi Bangkok. Tare i-a mai plăcut plimbarea, mai ales că vacanţa exotică a fost plină de peripeţii: „În Vietnam am fost să văd unde i-au bătut guerilele pe americani". Evident, noua destinaţie este un mister. Însă, edilul a declarat, în urmă cu puţin timp, pentru revista Playboy, că îşi doreşte să viziteze, în următoarea vacanţă, Yemen, Birmania şi Laos. Cine mai e ca el, să vadă bulevarde suspendate şi alte astfel de şmecherii?! Nimeni. Numai că, în toiul negocierilor inter-alianţă, el şi-a luat picioarele la spinare şi dus a fost. Sau cel puţin aşa bârfesc subalternii săi de la primărie. Însă, este binecunoscut faptul că destinaţia preferată a lui Mazăre este America de Sud. Cuba, Brazilia şi alte ţări cu femei frumoase şi muzică fierbinte. Ţări în care tequila este pusă la rang de medicină, iar salsa este mult mai iubită decât trabajo (munca). Şi, pe ideea sud-americană, potrivit căreia salsa si, trabajo no, şi Mazăre al nostru face la fel: o lună la muncă, două la distracţie. Şi cât stă pe acasă se duce să danseze pe la emisiuni. Ca Becali. Oh, nu, pardon. Nu ca latifundiarul, care a dansat şi apoi a fost înşfăcat de DNA. Deocamdată, Mazăre doar dansează. Mazăre se distrează şi se bucură de libertate şi de ştirile fără număr oferite presei de scandal. Cum zicea cineva: „A mai dansat unul la Măruţă şi acum e la răcoare. Poate asta-i soarta ălora care dansează şi apoi stau pe happylica". Orice este posibil, dar deocamdată salsa, trabucul cubanez şi alura de James Bond mioritic sunt la putere. Condimentat cu sirtaki şi salsa. Sin trabajo. Că doar ne-au votat „70% dintre constănţeni".

Drumul turistilor straini printre „minunile" Constantei

Nu va mai dura mult şi turiştii străini, pasageri ai navelor de croazieră, vor „invada" oraşul

Şi o dată cu debarcarea în Portul Constanţa va începe şi „mirificul" drum către oraş, condimentat cu fiare vechi, pancarte publicitare nefolosite şi gropi. Prima bornă: dana 0. Facem un simplu exerciţiu de imaginaţie. Suntem turişti, la a doua tinereţe, aproape de a treia. Venim dintr-o ţară nordică pentru a ne încălzi la soarele Constanţei.

Coborâm de pe vas, tragem aer sărat în piept şi scrutăm zările. Ce vedem?! Navele militare, dar în special pe cele vechi, ruginite şi un vas pricăjit de depoluare. Dar şi macarale, care nu râd în soare, argintii. Puţin mai departe, în partea stângă, vedem munţii. Dar nu forme de relief, ci adunături de fiare. Ne îmbarcăm într-un autocar care ne va plimba prin oraşul-port-european Constanţa. Plecăm. Vedem îndeaproape fierul vechi, dar şi macaralele. Masajul post-călătorie este oferit de hurducăielile autocarului care trece peste liniile de cale ferată. Ce ne mai trebuie după o croazieră plăcută în Marea Neagră?! Citim nedumeriţi o pancartă pe care scrie „Atenţie la tren!" şi ne continuăm periplul. Imaginea creată de gardurile ruginite din stânga şi de zidul înalt de beton din dreapta ne obligă să ne uităm direct înainte. Ce să vezi?! Un ceas. Ne punem întrebarea: „E piesă de muzeu?!", dar ne edificăm în curând că este doar un obiect ruginit de ploi, care tronează pe un „monument" care ne arată că suntem în Portul Constanţa. Port, port, numai că de la debarcare nu am mai putut vedea marea din cauza fierătaniilor, a betoanelor sau a macaralelor.

Saligny şi jocurile de noroc

Ajungem la cea dintâi poartă a Portului, iar Peninsula începe să se contureze. Rufe întinse la uscat, ziduri roase şi decolorate de vreme şi un zumzăit de muzică orientală. Măcar este o zi frumoasă, de primăvară. În zare se întrevede o statuie, însă nu o putem admira pe de-a întregul din cauza unor panouri publicitare care ne îndeamnă să mergem la jocuri de noroc. „Dar muzee nu au în oraşul ăsta?", s-ar întreba orice turist. Trecem pe lângă statuia lui Saligny, pe care nu reuşim decât cu mare greutate să o vedem în întregime. Dar revedem o scenă: cea a panourilor publicitare. De data aceasta nefolosite. În spatele unei astfel de pancarte descoperim Cazinoul, clădire impunătoare şi solitară în bătaia valurilor. Dar nu putem uita că tocmai trecusem pe lângă o cârciumă nu tocmai frumoasă. Abia aici vedem marea. Debarcarea avusese loc în urmă cu vreo 20 de minute. Intrăm pe o străduţă îngustă, iar „masajul" gropilor începe din nou. Ne rugăm Celui de Sus pentru iertare, că doar trecem pe lângă Arhiepiscopie.Ovidiu, veşnic verde

Gropile se înmulţesc, la fel şi casele dărăpănate, dar şi ritmurile orientale se amplifică. Un câine latră de la balconul unei case portocalii, scorojite. Hurducăiala autocarului ne duce cu gândul la un safari, la plimbatul pe cămilă. Totuşi, în fostul Tomis, ruinele se găsesc la tot pasul. Şantiere lângă lăcaşe de cult, pancarte căzute, care ar fi trebuit să indice obiectivele turistice, şi un Ovidiu luminat „feeric" cu verde brotac. Aşa arată vestita Piaţă Ovidiu. Şi ne continuăm drumul... cu aceleaşi gropi. Măcar se întrezăreşte marea printre ruinele caselor din Peninsulă. Frumoasă plimbare au turiştii străini. Să te tot întorci într-un astfel de oraş-port-european.

moments