Monica Tatoiu: „Mazare este ca elevul din ultima banca"

Cum sunt văzute femeile în lumea afacerilor? Se ştie că bărbaţii din România sunt puţini misogini.

Ca sarea în bucate. Femeile de afaceri din România sunt de două categorii. Cele care au afaceri create de partenerii lor de viaţă pentru a le da o ocupaţie şi pentru a se elibera ei. Acum, în perioada de criză, se vede foarte clar că nu au avut afacerile lor. Saloane de frumuseţe, solare... au fost deschise pentru a face ceva. Mai există femei de afaceri, mai ales în zona producţiei, care au pornit de la zero. Citeam într-un ziar care a fost prima femeie de afaceri din România. Mara a lui Ioan Slavici. Femei dintr-o bucată, femeia-bărbat. Care şi-a deschis o brutărie, care şi-a deschis o mică croitorie şi care duc greul. Şi despre care ziarele nu scriu.

De ce nu scriu ziarele?

Pentru că nu este spectaculos să munceşti cinstit. Este spectaculos să furi. Este spectaculos să scrii despre cineva care a sărit etape, cineva care a crescut într-un an cât alţii în zece. Ei sunt capete de afiş. Dar nu ţine de România. Peste tot spectaculosul, ieşitul din comun, vinde. Omenia, integrarea în marea masă amorfă a celor care tropăie şi îi duc pe ceilalţi în spinare, nu contează.

Împrumută femeia de afaceri autohtonă stilul american?

Din fericire, nu. Avem încă feminitate. Încă suntem europence şi mai mult decât atât, latine.
Cum se combină afacerile cu politica în viaţa unei femei?Dacă faci afaceri cu statul, trebuie să faci politică. Dacă nu faci afaceri cu statul...

Faci şi compromisuri?

Compromisurile sunt de două feluri. Cele necesare, care sunt corecţii la coloana vertebrală a business-ului, şi mai sunt compromisuri nenecesare, murdare, care mai devreme sau mai târziu se întorc ca un bumerang când ţi-e lumea mai dragă.

Care este ponderea?

Depinde de piaţa despre care vorbim. În România, ponderea compromisurilor nenecesare depăşeşte 50%.

Care este explicaţia?

Reglementările sunt ori abuzive, ori neclare, iar autoritatea publică nu se face auzită. România are mult mai multe în comun cu o ţară de tip latino-american decât cu ţările europene.
Cum îl puteţi caracteriza pe Radu Mazăre în câteva cuvinte?Reprezentantul a 80% dintre români.

Este de bine sau de rău?

Port paşaport românesc şi nimic din ceea ce este românesc nu-mi este străin.

Este un personaj controversat, monden...

Eu sunt timişoreancă. Clanurile mafiote din Timişoara au ocupat centrul oraşului cu sprijinul primarului şi primăriei...

Să ne limităm la apariţiile în revistele glossy, pe post de James Bond.

Recent, Carlei Bruni i s-au furat nişte fotografii în care apărea goală. Ce este mai grav? O sexualitate exacerbată? El nu este căsătorit... ce treabă are? Problema nu este imoralitatea. Şi Bill Clinton a avut afaceri şi despre Tony Blair s-a vorbit şi despre Berlusconi. De fapt, este o problemă de moralitate şi de respect de sine a reprezentanţilor instituţiilor publice care cheltuiesc bani de la stat. Trăim într-o ţară europeană şi, atâta timp cât nimeni nu este condamnat, plecăm de la prezumţia de nevinovăţie. Şi este valabil pornind de la preşedintele României, care este la fel de controversat...

Amândoi dansează.

Dar cred că domnul Mazăre este mai sexy decât domnul Băsescu. Eu spuneam că Mazăre este reprezentantul a 80% dintre români, pentru că se descurcă aşa cum o face orice purtător de paşaport românesc. Şi... eu mai am o vorbă. Decât cu prostul la câştig, mai bine cu deşteptul la pierdere.

Într-o emisiune la Realitatea TV l-aţi făcut golan.

N-am zis chiar aşa. Este ca elevul meu din ultima bancă. Când lua 4 la purtare, când lua 10.

Este simpatizat elevul din ultima bancă?

(râde) Profesoarele de matematică nu iubesc elevii din ultima bancă. Aveam un elev în ultima bancă, Tudose, cu care mergeam să-i tundem pe cei cu păduchi. Cu cine să faci asta? Cu elevii cuminţi din prima bancă? Nu. Ăia mergeau la muncă patriotică. Să ştiţi că dacă am vrea să scăpăm România de clanurile mafiote, nu am putea să o facem cu poliţişti şcoliţi la FBI. Trebuie să o facem cu cei care înţeleg acel mediu. Democraţia, teoretic, este un fel, dar practica ne omoară. Cred că domnul Mazăre va prinde mai multe mandate la Constanţa decât domnul Ciuhandu sau decât primarul din Baia Mare.

Politicienii cenzurează?

Ei nu o pot face fără ajutorul nostru. Noi putem să cenzurăm, pentru că avem telecomanda. Este la fel de comod ca şi atunci când spunem că vrem să arătăm bine, dar mergem şi mâncăm mititei de 1 Mai. Vorbim despre kilogramele în plus, dar continuăm să mâncăm ca porcii. Aşa este şi cu cenzura politicienilor. Am drept de vot, da? Dacă eu nu-mi exercit dreptul democratic de a trage la răspundere politicienii, administratorii taxelor pe care eu le plătesc, ciocul mic, vorba unui filozof în viaţă.

Firma lui Radu Mazăre a scos de la distribuţie ZIUA de Constanţa.

Ştiu, am auzit. Nu este normal. Este total anormal. Este ilegal. Eu sunt profesor de matematică şi ştiu că nu există problemă fără soluţie. Cred că aţi rămas cantonaţi în metode de luptă clasice. Epoca post-capitalistă se bazează pe lupta de guerrilă.

Poate fi considerată Elena Udrea un precedent în politica românească?

Trăim într-o ţară în care elevele de liceu îşi doresc să devină soţii de oameni bătrâni, purtători de carduri super încărcate, vedete porno sau cântăreţe care să facă playback. Eu şi alte femei ca mine, care am muncit toată viaţa, nu vom fi modele pentru puştoaicele care se duc să fumeze în curtea şcolii.

Dar trăistuţa bucovineană este un model?

Nu. Presa o face un model. Dacă ar fi lansată pe catwalk la Paris, poate ar deveni un model, dar nu pentru femeile din România, care nu au bani de aia adevărată, dar îşi iau fake-uri.

song of the day

frânturi de lume II - uspenia şi slava rusă

jurnal de bord - episodul "la popa la poartă-i o pisică moartă“

Atunci cand iti doresti cu adevarat ceva, intreg Universul conspira sa iti realizeze visul

Dar atunci când nu mai ai putere să-ţi doreşti... ce se întâmplă?! de la o vreme sunt... fără ţintă. pur şi simplun nu ştiu ce vreau. şi asta în orice domeniu. adică: nu ştiu ce vreau să mănânc, nu şriu unde vreau să merg, nu ştiu ce vreau să fac şi îmi cumpăr cărţi pentru că nu şriu exact ce aş vrea să citesc. nu ştiu dacă este bine să fac un anumit lucru, nu ştiu dacă spun ce trebuie, nu ştiu dacă mă simt bine (ştiu doar că mi-e cam rău de câteva zile), nu ştiu de ce nu am chef să văd persoana pe care tind să cred că o iubesc mai mult decât pe ursuleţul meu de pluş (asta e grav!!!!), nu ştiu de cine mi-e dor, dacă mi-e dor, dacă mi-e sete, dacă.... dacă, dacă. sunt obosită. este singurul lucru pe care îl ştiu cu adevărat.

şi mai ştiu că ieri am fost într-un loc în care parcă timpul s-a oprit în loc. ieri am definit locul ca fiind sinistru, iar astăzi mă întreb dacă nu cumva acolo o fi raiul. dar, gândindu-mă mai bine, poate că nu toţi avem acelaşi rai. 

pentru că ne-am plictisit de acelaşi peisaj, am decis să plecăm în... expediţie. evident, este mult spus. însă, patru zuze şi un alex (copilul de aproape opt ani, care este cu siguranţă cel mai matur din gaşcă) s-au îmbarcat în matizul albastru şi au plecat în necunoscut. cum nea andrei îmi povestise cât de frumos este şi cum "mergi, mergi şi te trezeşti cu muntele în faţă“, am luat calea... pelerinajului. glumesc. am pornit spre Uspenia. ştiam atât: la două cantoane faci stânga. două cantoane s-au dovedit a fi doi iepuraşi, dar am ajuns, într-un final acolo, cu toate că drumul poate fi găsit mult mai lesne: este fix la intrarea în babadag. până la slava rusă nu este prea mult. vreo 8 km. poate şi mai puţin. dar dacă nu aveţi ditamai maşina (repet, noi am fost cu ricky, neînfricatul matiz albastru) te numeşti nebun dacă îţi continui drumul. noi am făcut-o. peisajul... absolut divin. serpentine (de fapt nişte curbe cu dimensiuni apocaliptice pentru o cori care nu mai ieşise cu maşina din judeţul de baştină), copaci, verdeaţă, linişte, păsărele ciripitoare. şi MULTE gropi. îngrozitor de multe. într-un final am ajuns la slava rusă. pe drum... nimeni. linişte mormântală. în faţă... o biserică cu o cupolă argintie, strălucitoare şi cu perdele în geam. asta ni s-a părut şi mai ciudat. străzi pietruite şi goale. întâlnim doi copii, într-un final. se plimbau cu bicicleta. o fetiţă blondină şi un baieţel cu şapcă roşie, cu însemnele PSD-ului. ahaaa... deci şi aici a fost campanie electorală. "cum ajungem la uspenia?“. o luaţi înapoi şi când ajungeţi la căminul ars faceţi stânga. poftim?!?! ce cămin ars? le promitem acadele (jumătate dintre copiii din slava rusă aşteaptă acadele de la femeile nebune cu matiz albastru, probabil) şi întoarcem. trecem pe lângă un bătrânel cu faţa arsă de soare şi barba mare. acelaşi lucru: treceţi pe lângă căminul ars şi faceţi stânga. a, bun. după minute bune de hurducăieli (gropile par a fi farmecul zonei) ajungem la căminul ars şi, după alte indicaţii, dăm de drumul ce ar fi trebuit să ne ducă spre Uspenia. şi ne-a dus. numai că trebuie să fiţi atenţi dacă veţi urma aceeaşi cale: la un moment dat vă veţi aduce aminte de ceva ... Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi aici. :)) pe un drum cât un matiz şi jumătate mergeţi pe lângă chestia împădurită ce aduce a munte. noroc că era 1 mai şi aşa am mai văzut picior de om şi roată de maşină în cale. că altfel... neştiind dacă mergem înspre ţintă sau dacă la un moment dat vom cădea de pe Pământ, a oprit lângă un bătrânel cu faţa rotofeie şi... evident, barbă mare. "mai avem mult până la uspenia?!“. "nuuu, mai mergeţi puţin şi faceţi dreapta“, ne spune. aşa a fost. am mers puţin şi am dat de o răscruce. facem dreapta. în sfârşit: uspenia. o poartă mare, de lemn. deschisă. cu un semn de interzis pe ea. ciudat. linişte, pace, pustietate. şi atât. clădiri dărăpănate, un câine care semăna cu o vulpe şi... linişte. multă linişte. parcăm şi coborâm din maşină. inspectăm, curioşi. copilului deja i se făcuse frică. ne ducem la uşa biserii. era închisă. şi, ca nişte fete curajoase ce suntem ne uităm pe geam. "ooo, ce mizerie“, spunem noi ca nişte gospodine ce suntem :)) de fapt nu vedeam nimic decât pervazul şi... evident, perdelele. la un moment dat se aude un clipocit de apă şi speriate ne uităm în jur. cel care ne îndrumase într-aici, moşul care ne-a spus să afcem dreapta se spăla pe mâini. "cum a ajuns atât de repede aici?!?!?!??!?!?!“. "preotul este plecat. la fel şi înaltul. şi nu au lăsat cheie de la biserică. aşa că nu puteţi vedea cum este înauntru. preotul este la bucureşti, la aeroport. vine o verişoară de-a lui din australia“, ne-a lămurit bătrânul şi ne-a zis că dacă vrem putem să venim duminică, la slujbă. se îndreaptă înspre o chilie a cărei uşă se deschide. în prag apare un călugăr, iar bătrânul intră. am mai stat nu foarte mult timp, perioadă în acre am văzut o pisică, cu labele în sus despre care am crezut cu tărie că este moartă. "la popa la poartă-i o pisică moartă“, ne hlizeam mai mult pentru a ne face să credem că situaţia nu este atât de ciudată pe cât o vedeam noi. pisica era vie. dormea la soare. dar cum poate să stea o pisică nemişcată atâta timp?!?! nu vom înţelege niciodată :D am mai stat puţin şi am plecat, salutând în drum spre ieşire un călugăr care se uita curios la noi. drumul de întoarcele a părut mult mai scurt. înapoi la slava rusă... la căminul ars de la răscruce de drumuri. un bătrânel în baston mergea pe drum. "de ce se numeşte căminul ars“, întrebăm cu un aer de turist mânat de curiozitatea exploratorului aflat în expediţie. "pentru că a fost un cămin. şi a ars. era căminul cultural. au fumat copiii sub scenă şi au luat foc nişte hârtii. acu' vreo 20 de ani“ şi misterul nostru s-a dus naibii. nu era nimic palpitant. dar arăta misterios... fără tavan, cu un cer când senin, când cenuşiu deasupra, cu un cal alb păscând lângă şi cu o coloană sonoră asigurată de localnici (muzică rusească). am plecat din slava rusă cu o întrebare de "copii de oraş“ pe buze: "cum pot trăi oamenii ăştia în pustietate“.

am ajuns, târziu... în raiul nostru: constanţa. asta după aproape o oră de stat într-o aglomeraţie văratecă, între hanul piraţilor şi oraş. doar era 1 mai. mamaia era "cotropită“.

poate, aşa cum ziceam mai devreme, fiecare are raiul lui. iar universul conspiră pentru noi numai dacă ne dăm seama ce ne dorim. şi dacă visăm. şi mai ales dacă avem puterea să ne dorim ceva. şi dacă îl luăm exemplu pe ricky, matizul albastru care a ajuns acolo unde se credea că numai căruţa poate :)) the end

song of the day

frânturi de lume - uspenia şi slava rusă

ONG-işti degeaba

Marea organizaţie ecologistă Mare Nostrum a organizat sâmbătă, cu ocazia Zilei Pământului, o „plantare arbori, arbuşti şi flori" în parcul Tăbăcăriei.

În acest context nu pot decât să adresez o întrebare conducerii Mare Nostrum: cum vă mai rabdă Pământul, chiar şi de ziua lui?! Vă miră întrebarea mea?! Să ne mai jucăm puţin de-a interogatoriul. Cum puteţi să vă mândriţi cu un parteneriat cu primăria?! Cum puteţi planta „10-15 pomişori", aşa cum mi s-a spus discret, pe şest, din partea lui Mazăre?! Cum vă faceţi frate cu primarul până treceţi puntea şi cum vă trece greaţa?! Pentru că îmi închipui că nu v-a fost uşor să vă pupaţi cu cel pe care l-aţi stuchit de nu aţi mai putut, cu ceva ani în urmă. Cred că ne aducem cu toţii aminte cu cât patos îl înjurau ONG-iştii pe Radu Mazăre atunci când s-a pus problema construirii mall-ului din Tăbăcărie. Şi acum, la numai câţiva ani depărtare, plantează pomana verde din partea celui numit „distrugătorul parcului". Aşa, a?! Bună treabă de ecologist cu tichie de mărgăritar. Şi să vedeţi ce explicaţie off the record mi se dă: că, vezi Doamne, s-au săturat să se lupte cu el şi s-au decis să îl implice în acţiuni de mediu, numa', numa' i-o veni şi lui mintea la cap! Nu vă mai puteţi opri din râs? Vă înţeleg. Nu ştiu dacă să numesc asta naivitate sau... Au denumit acţiunea Eco-Guerrilla, ca să-i placă şi primului om al urbei. Că doar el este mare amator de simboluri sud-americane. Au spus că evenimentul este „un nou concept de comportament civic ecologist", „simbolul mişcării de rezistenţă pentru apărarea integrităţii şi funcţionalităţii spaţiilor verzi urbane". Au avut şi un slogan frumos, pompos, bine gândit pentru a atrage atenţia: „Nu contează cine eşti, ci ceea ce faci pentru natură!". Corect! În orice caz, cei de la Mare Nostrum au pus frumuşel în pământ cei câţiva puieţi de la primărie, plus câţiva achiziţionaţi din propriile fonduri şi au dormit mai liniştiţi noaptea. Cred că este bine să faci nani cu gândul că plantele înrădăcinate în ziua respectivă l-au îmbogăţit, poate, puţin pe vărul primarului Mazăre, Basarab Popa. Nu ştiţi cine este? Citiţi rechizitoriul DNA-ului şi vă veţi lămuri. Apoi, poate data viitoare, când vă veţi mai plânge că între ong-iştii de mediu din Constanţa nu există solidaritate şi că, „în Constanţa, organizaţiile sunt numai cu numele şi nu vor să colaboreze în niciun fel. Unii primesc fonduri de pe la primărie, alţii au interese numai în anumite zone ale litoralului. Dacă pe unul îl interesează numai Grindul Chituc, iar eu le spun să facă ceva pentru Constanţa, spun că nu îi interesează. Cu cine să faci proteste pe aici?!", veţi avea măcar puţină demnitate. Dar chiar aşa. Cu cine?