sâmbătă, 1 martie 2008

Ziariştii, închişi de comunişti

Florian Bichir Sâmbătă, 01 Martie 2008

http://www.expres.ro/articole/detalii-articol/793907/Ziaristii-inchisi-de-comunisti/

Pe 4 iunie 1945, 14 jurnalişti, printre care Stelian Popescu, directorul de la „Universul“, şi Pamfil Şeicaru, directorul de la „Curentul“, au fost condamnaţi de noul regim „democrat“.
Continuăm astăzi serialul dedicat dispariţiei presei interbelice cu un episod dedicat procesului „ziariştilor fascişti“. Imediat după 23 august 1944, prezenţa militară a Armatei Roşii în România a radicalizat masele în căutarea şi pedepsirea celor socotiţi vinovaţi de consecinţele nefaste ale războiului.
„Comuniştii şi simpatizanţiilor, mulţimea oportuniştilor au fost cei care, într-o atare conjunctură, au pus mâna pe putere. Arhitecturile politice hotărâte la Ialta au contat în sensul sprijinirii acestor curente. Printre cei dintâi vizaţi de noile organisme au fost ziariştii. Mai ales aceia care, prin scris şi atitudini publice, s-au plasat între factorii de reală influenţă.
Aceia care au condus marile cotidiene - «Universul», «Curentul », «Porunca Vremii», «Gândirea » - au fost consideraţi responsabili ai naţionalismului, legionarismului, susţinători ai hitlerismului şi fascismului. Ei au primit etichete de antisemiţi, antisovietici, antidemocraţi şi au fost judecaţi drept criminali de război“, scrie Ioan Opriş în „Procesul ziariştilor «naţionalişti», 22 mai-4 iunie 1945“ (editura Albatros 1999), poate cel mai bun studiu al presei postbelice.
Aprilie 1945, judecaţi în procedură de urgenţă
Primul semnal al epurării care va urma a fost dat în octombrie 1944, când cei mai importanţi ziarişti şi editori au fost excluşi din Sindicatul Ziariştilor Profesionişti. Printre aceştia se aflau cei care vor compune, la rândul lor, lotul celor 14: Stelian Popescu, directorul „Universului“; Pamfil Şeicaru, directorul „Curentului“; Ilie Rădulescu, directorul „Poruncii Vremii“; Nichifor Crainic, fondator al „Gândirii“, dar şi alte celebrităţi ale condeiului interbelic, precum Romulus Dianu, Romulus Seişanu, Ilie Rădulescu, Radu Demetrescu- Gyr, Ilie Popescu-Prundeni, Alexandru Hodoş, Grigore Manoilescu, Pantelimon Vizirescu, Aurel Cosma, Vladimir Christi.
Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945 i-a declarat pe toţi aceştia vinovaţi, fiind judecaţi în procedură de urgenţă. Cu excepţia celor plecaţi din ţară (Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru şi Vladimir Christi), restul au fost arestaţi şi judecaţi în regim de urgenţă. Actul de acuzare - semnat de dr. Petru Groza şi Gheorghe Tătărescu pe 17 mai 1945 - i-a găsit vinovaţi pentru că „prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi au contribuit prin acţiunea lor la susţinerea unui regim odios (...), la antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării“. Prin acest proces înceta libertatea presei din România. „Procesul ziariştilor a anunţat, mai evident ca orice altă decizie politică, încetarea oricărei libertăţi a presei. Puţini intelectuali au sesizat, pe moment, fondul respectiv“, scrie Ioan Opriş.
„VIPERE“
Jurnaliştii, priviţi „cu scârbă şi ură“
Procesul a fost prezidat de Alexandru Voitin, viitorul acuzator al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, dar şi autor de piese de teatru (unele cu un succes relativ important, precum „Procesul Horia“, piesă jucată pe scena Teatrului Bulandra, în regia lui Liviu Ciulei). „Viperele“ era cel mai folosit apelativ la adresa jurnaliştilor. „Cu scârbă şi ură priveşte poporul român la ei, cu ură şi scârbă privim boturile lor mânjite cu sânge“, şarja „democratul“ Miron Constantinescu. (Vlad Stoicescu)
LOTUL ZIARIŞTILOR
Temniţă pe viaţă şi confiscarea averilor
Iată pedepsele pronunţate de Tribunalul Poporului în lotul ziariştilor, pe 1 iunie 1945:
> Pamfil Şeicaru - detenţiune pe viaţă şi degradaţiune civică pe 10 ani, cu confiscarea averii sale, a soţiei şi a descendenţilor săi.
> Stelian Popescu, idem
> Ilie Rădulescu, idem
> Ilie Popescu-Prudeni, idem
> Grigore Manoilescu, idem
> Ion Dumitrescu, 20 de ani detenţiune rea şi 10 ani degradaţiune civică, cu confiscarea averii
> Romulus Dianu, idem
> Romulus Seişanu, idem
> Alexandru Hodoş, idem
> Radu Demetrescu-Gyr, 12 ani detenţiune rea şi 5 ani degradaţiune civică, cu confiscarea averii
> Gabriel Bălănescu, detenţiune grea pe viaţă şi 10 ani degradaţiune civică cu confiscarea averii
> Pan Vizirescu, idem
> Aurel Cosma, 12 ani şi jumătate temniţă grea
> Nichifor Crainic, detenţiune grea pe viaţă şi 10 ani degradaţiune civică, cu confiscarea averii
DEMOCRAŢIA POPULARĂ
Printre judecători: muncitori şi plugari
Cine erau judecătorii? Pe 27 aprilie 1945, Regele Mihai a semnat Decretul nr. 1402 de numire a acuzatorilor publici, în număr de 17. Tribunalul Poporului va funcţiona cu judecători propuşi de formaţiunile politice aliate: PSDR, Frontul Plugarilor, Partidul Comunist, PNŢ - Anton Alexandrescu, Uniunea Patrioţilor, Federaţia Generală a Muncii din România, Partidul Liberal - aripa Gh. Tătărescu.
Tribunalul Poporului
Pe 12 mai 1945, ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a dispus, la rândul său, compoziţia Tribunalului Poporului din Bucureş ti, format din Ilie Ţabrea (consilier la Curtea de Apel), Al. Voitinovici (procuror), Niţă Vasile (muncitor, membru PCR), Gh. Ionescu (constructor, membru PNL-Tătărescu), Ioan Păun (muncitor, membru PSD), C. Bruteanu (industriaş, membru PNŢ - Anton Alexandrescu), Dumbravă Ioniţă (plugar, membru al Frontului Plugarilor), C-tin Ţiulescu (muncitor, din partea Conferinţei Generale a Muncii), Stelian Niţulescu (avocat, din partea Uniunii Patrioţilor).
Procesul în sine a fost un exemplu pentru ce avea să urmeze în România comunistă. Acuzatorul public Ion D. Ion anunţa că „Tribunalul Poporului are de judecat o frântură de echipă, din faimoasa echipă de presă a defunctului regim, aceşti mânuitori de condei, care în activitatea lor s-au dovedit a fi antidemocraţi, antisemiţi şi filogermani, aliatofobi şi care au îndemnat poporul pe drumul războiului, pe drumul învrăjbirii, ca să strice şi să fărâme pacea şi buna orânduială de la noi“.
"Otravirea sufletelor"
Verdictele erau deja date: Nichifor Crainic „a desfăşurat o campanie de otrăvire a sufletelor“, Stelian Popescu „a sus- ţinut mişcările de dreapta“ şi a pregătit „dictatura antonesciană şi aservirea noastră lui Hitler, printr-o avalanşă de articole“, făcându-se vinovat de „complicitate la crimele lui Hitler“. Ion Dumitrescu a contribuit „prin atitudinea sa la dezorientarea spiritelor şi la orbirea opiniei publice de la noi din ţară“.
Romulus Seiţan a susţinut propaganda hitleristă, Ilie Rădulescu a fost proaxist, antidemocrat şi antisemit; Şeicaru s-a dovedit „un gangster al presei române“, Romulus Dinu - un legitimator al dictaturii filogermane. De la proces n-a lipsit acuzatoarea „celebră“ Alexandra Sidorovici, nimeni alta decât soţia lui Silviu Brucan, n-a iertat activitatea ziariştilor „aserviţi burgheziei“. Pe Alexandru Hodoş l-a făcut responsabil de preamă- rirea regimului Antonescu; pe Pan Vizirescu l-a taxat drept „vechi antisemit“ şi apologet al războiului antisovietic, iar Aurel Cosma era condamnat că a publicat patru „volume de odios hitlerism“.

LINŞAJ MEDIATIC „Megafon al propagandei duse de Goebbles“
Răfuiala presei comuniste a început imediat după 23 august 1944, principalii vizaţi fiind nu doar oamenii politici democraţi, ci şi jurnaliştii. „Ziarele mari şi ziariştii - notează Ioan Opriş - directorii de opinie trebuiau incriminaţi şi asociaţi vinovaţilor de dezastrul ţării. „România liberă“ nr. 25, din 25 septembrie 1944, în articolul „Figuri de trădători“, semnat de A.G., îi numea pe Romulus Seişanu „zelos stipendiar al naziştilor“, un „megafon al propagandei duse de Goebbles“, „un trădător“.
În acelaşi mod au fost descrişi şi alţi jurnalişti, precum Romulus Dianu, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu şi Nichifor Crainic. În „Libertatea“ din 17 octombrie 1944, ziaristul Mircea Damian îl încondeia şi el pe Ilie Rădulescu: „El a îmbrăcat pielea de român, căutând să bage în sperieţi pe coregionalii săi şi terorizează în acelaşi timp pe creştini. Cu alte cuvinte, îi foloseşte pe unii contra altora, întinzându-se deasupra ţării ca întunericul şi blestemul. Dacă eşti «jidan» - nu e bine, pentru că te publică în gazetă; de eşti român, iar nu e nicio pricopseală, fiindcă Rădulescu îţi dibuie un strămoş de origine suspectă; şi te dă pe mâna opiniei publice. Şi de unde până mai ieri te ştiai creştin şi cetăţean de treabă, te pomeneşti dat în vileag că în vinele tale curge şi puţin sânge «jigănesc»“.
Ziaristul comunist Gheorghe Dinu nu i-a iertat pe cei cu care se confruntase ani la rând, declarând despre Ilie Rădulescu că „făcea o gazetărie venală“, iar cronicile lui Seişanu erau „confecţionate după ştirile de presă primite prin oficinele germane“. Nici Zaharia Stancu nu l-a iertat pe Stelian Popescu: „A dus încontinuu o campanie împotriva democraţiei şi împotriva reprezentanţilor politici ai democraţiei“.

Mazăre „grecul“




Imediat după declanşarea scandalului privind sechestrul pe averea sa, primarul Radu Mazăre s-a aciuat la Măruţă în emisiune.

Sinceră să fiu, mi-a scăpat difuzarea în direct, însă am putut vedea înregistrarea. Foarte tare, frate! N-am ce zice! După ce s-a dat în stambă şi a făcut scandal cum că DNA-ul a început nu ştiu ce campanie şi că din cauza aia l-au luat în vizor, Mazăre a ţinut morţiş să-şi arate în direct şi, după cum am putut vedea, şi în reluare, talentele de dansator.
Şi nu oricum, ci pe acorduri greceşti. Bună treabă, domn primar! A fost o pornire pur artistică sau vreţi să vă arătaţi dorinţa de a ocupa vreun scaun ministerial şi o luaţi pe urmele „artistice“ ale lui Ludovic Orban?
Sau s-a folosit de talentele de „peţitor“ pe care Măruţă le-a dovedit atunci când i-a „lipit“ pe Fiona cu măgăruşul inimii sale, Rigoletto? Că, doar, na, primarul apare prin presa de scandal cu fel de fel de duduiţe, însă poate îşi doreşte să se aşeze la casa lui. Aoleu, pardon, am uitat! Nu are casă, stă cu chirie! Scuzaţi, vă rog!
Oricum, pe mine m-a mirat că edilul a ales să se unduiască pe acorduri elene şi nu pe cele braziliene. Pentru că, dacă stăm să plecăm urechea, pe lângă faptul că este locuitor cu acte în regulă al ţării sud-americane, Mazăre este şi un mare iubitor de muzică latino, în special braziliană. Şi, nu numai iubitor, ci şi cunoscător. Cum ar fi fost să-l vedem pe cel care conduce destinele Constanţei, dansând lambada. Aia da privelişte, nu credeţi?
Însă, revenind la „Mazăre grecul“, după modelul „Zorba“, chiar mi-am pus întrebarea dacă nu cumva banii pe care edilul i-a împrumutat grecului Ioannis Poulos Skantzikas n-o fi fost vreun aconto pentru lecţii de dans. Că, doar, de unde să înveţi sirtaki ca la mama lui, dacă nu de la un grec get-beget? Mi-l şi imaginez pe mondenul nostru primar ascultând orbeşte de domn profesor Poulos. Simpatic, nu?
Oricum, extrapolând, se pare că majoritatea politicienilor mioritici tind să-şi arate talentele de artişti. Dansatori, cântăreţi, actori... găsim tot felul de „dotaţi“ din lumea imundă a politicii, pe la emisiunile de televiziune. Parcă se vor vedete dătătoare de autografe fanilor înrăiţi. Nu aveţi fani, stimabililor! Numai privitori scârbiţi. Şi, din păcate, niciunul dintre dumneavoastră nu şi-a arătat adevăratul talent: cel de mim.

http://www.ziuact.ro/display.php?data=2008-03-01&id=228268

joi, 28 februarie 2008

Generaţia XXX feat Petre Ispirescu

Ştirile care ne arată filmuleţele aproape porno făcute de copii în şcoli, nu încetează să ne uimească.

Oare de ce? Vedem atât de multe chestii la televizor, auzim atâtea lucruri deplasate, încât nimic nu ar mai trebui să ne mire. V-aţi gândit vreodată la ce „chinuri“ vizuale şi intelectuale sunt supuse progeniturile noastre?
Începând cu posturile specializate în difuzarea de desene animate şi terminând cu orice emisiune pentru princhindei, mesajul este unul şi... „bun“. Violenţă, lupte, războaie, monştri, extratereştri... cam astea sunt noile poveşti ale copiilor din ziua de astăzi. Nu tu un Tom, nici măcar un Jerry. Absolut nimic care să-i lege de copilărie aşa cum o ştiam noi. Spioni, războinici, roboţi care se transformă, vaci şi găini cu aluri aiuristice. Aşa se distrează kinderii mai nou.
Şi aşa, când mai cresc cu câţiva ani, ajung să se filmeze prin budele şcolilor şi liceelor în timp ce fac sex, folosesc sălile de clasă drept budoare şi se distrează mai mult în grup decât în intimitatea unui cuplu. Auzi pe stradă povestirile adolescenţilor veniţi de la liceu şi te oripilezi, fără a te da vreo „uşă de biserică“.
Am auzit o discuţie între două fâţe de maxim 17 ani. „Auzi, fată! Eu nu mai merg în clubul X pentru că acolo merg prea multe proaste de 14-15 ani sătule de ....!“. Acum vă întreb eu: oricât de libertine ar fi viziunile noastre, vi se pare normală situaţia asta? Eu mă abţin de la orice comentariu.
Mai mult decât atât, copilaşilor noştri le zboară gândul la prostioare încă de la cele mai fragede vârste. O ştire arăta în urmă cu vreo două zile cum un grup de plozi de-a cincia au comentat foarte amuzaţi că „le-a zburat gândul la prostii“, când au văzut subiectul de la olimpiadă. „A fost odată ca niciodată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi. Şi, voind să aibă copii, au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta“. Aşa suna subiectul pentru olimpicii la Limba şi literatura română. şi, amuzaţi, copilaşii s-au gândit la tot felul de prostii. Nicidecum la o poveste. La vremea mea, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“ era o poveste, la vremea asta, poate fi interpretat ca un text porno?! Săracul Ispirescu...


-------------------------

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe perete.
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a umblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:
- Bine aţi venit sănătoşi; dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.
- Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.
- Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el.
Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare.
Mai-nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.
- Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă.
De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:
- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
- Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut. Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:
- Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te rădicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămâind statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.
Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îi trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duce şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:
- Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.
Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:
- Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însăţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.
Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:
- De azi în trei zile plecăm.
- Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.
A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, care, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească.
După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni. Stând să se odihnească, îi zise calul:
- Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare: dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.
Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul când altul. A doua zi, când se revărsa zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
- Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia. Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam dasupra ei şi Făt- Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:
- Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic! Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.
- Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni care s-au încumes a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.
Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt- Frumos, şi-l omeni ca p-un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul şi ruga pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:
- Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.
După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt- Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iară pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:
- De ce este iarba pârlită? Şi calul îi răspunse:
- Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască launloc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.
A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaie, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!
- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrimi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe.
Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:
- Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi, dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe deasupra.
După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:
- Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi, încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu.
Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.
- Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunate toate în curte; să trecem.
- Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.
Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copac şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând demâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădea negreşit.
Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
- Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
- Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
- Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.
Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau umbla în tihnă prin pădure.
Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.
Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.
Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl şi nimeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.
Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.
- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
- Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi: căci ne zice gândul că vei pieri.
Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:
- Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă şi, dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi.
- Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!
- Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.
- Aşa să fie, zise el.
Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeile şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lăcrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
- Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.
Locuitorii râdeau de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.
Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel lucrurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în care se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:
- Rămâi sănătos, stăpâne, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!
- Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.
Calul plecă ca săgeata de iute.
Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât erau odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.
Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genuchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi: ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.
Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

miercuri, 27 februarie 2008

Iubim să nu gândim


În naivitatea mea, ramân mereu surprinsa de nepasarea oamenilor din jurul meu. De felul în care trecem pe strada pe lânga semenii nostri fara sa ne pese. De modul în care ne ascundem de problemele comunitatii, de felul în care stim sa ne bagam capul în nisip, ca strutul, pentru a nu baga de seama ce se petrece în jurul nostru. Si, daca românul iubea înainte stirile de orice fel, absorbea informatia cum un burete uscat absoarbe apa, m-am trezit, mai nou, dându-mi seama ca nepasarea noastra ne-a abolit pâna si aceasta pornire.
Nu ne mai uitam decât dupa can-can-uri fara substrat, nu ne mai intereseaza decât sa ne distram, nicidecum sa ne informam. Nu mai conteaza valoarea mesajului primit, ci modul în care acesta invadeaza intimitatea cuiva.
Pentru un neam caruia i-a fost interzis, ani de-a rândul, privilegiul informarii, suntem al naibii de ignoranti. Ni se ofera enciclopedii la preturi infime, ni se dau pe tava fel de fel de date interesante, ni se prezinta o altfel de fateta a realitatii, iar noi nu facem altceva decât sa întoarcem spatele.
Sau alegem sa fim de acord cu cei care ne dau informatii eronate, numai pentru a nu ne învinge lenea de a stii ce alegem. Stiti care-i culmea prostiei? Sa fii prost degeaba.


www.bzc.ro

duminică, 24 februarie 2008

Mazăre de... cartier





Profesorul Valentin Ciorbea s-a făcut oracol. Spune el că, în viitor, cartierele pentru tineri pe care le face primarul nostru PSD-ist, noul său şef pe plan de partid, ar putea să-i preia numele: cartierul Mazăre.

Foarte tare, frate!, spunem şi noi ca băieţaşii de cartier. Pentru că, după cum spune fostul profesor al lui Radu Mazăre, mai marele urbei va deveni un... primar de cartier. Sau greşesc? Şi acum gândim în perspectivă. Primul cartier va fi Mazăre I, al doilea, evident, Mazăre II... apoi se va ajunge la Mazăre IX, dar ce ne vom face când se va ajunge la cartierul cu numărul 69??? O să fie chiar ciudat, nu vi se pare?
Apoi, ce să mai zicem... profesorul Ciorbea şi-a motivat propunerea spunând că în istoria Constanţei a mai existat un astfel de caz: numirea unei zone a oraşului după numele primarului Mihail Coiciu.
Or exista asemănări între cei doi? Coiciu a avut trei mandate la cârma Constanţei: 1886- 1888, 1892 - 1894 şi 1894 - 1897. Şi, dacă stăm bine să ne gândim, cam ăsta este şi planul lui Mazăre... să ajungă şi pentru a treia oară în jilţul Primăriei. Ca şi Radu, nici Mihail nu s-a născut în oraşul la conducerea căruia a ajuns. Însă, dacă ne uităm mai bine în „mapa profesională“ a defunctului primar, putem vedea că acesta a fost un fel de combinaţie între Radu Mazăre şi Nicuşor Constantinescu, pentru că în perioada 1904-1905 a fost şi preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa. Ce mai, doi într-unul!
Poate n-a făcut Mihail Coiciu cartiere peste cartiere, însă, a făcut două şcoli: Principele Ferdinand şi Principesa Maria. Şi, se pare că, mai există un punct comun între cei doi edili. Despre Coiciu se spune că a fost la fel de controversat, la vremea lui, precum este Mazăre acum. Nu ştim dacă a stat la fel de bine la capitolul ceasuri, femei, maşini, ca şi actualul primar, însă, scandalurile s-au ţinut şi după el. În orice caz, acum stau eu şi mă gândesc. Oare afirmaţia profesorului Ciorbea a fost una spusă la întâmplare sau comparaţia între cei doi a fost făcută dinadins? Oricum, altceva n-avem de făcut decât să aşteptăm redenumirea cartierelor pentru tineri. Şi, probabil, la un moment dat, şi toate ansamblurile rezidenţiale şi clădirile făcute de prietenii edilului, pe spaţii verzi sau în cele mai tari zone ale oraşului, vor lua tot numele lui. Aşa că, ajungem la concluzia că până la urmă întreaga Constanţă se va chema „Mazăre“. Sau „oraşul lui Mazăre“.

sâmbătă, 23 februarie 2008

pedro guerra - contaminame

Ce şi de ce citim


Cărtărescu şi Coelho... că-s la modă. Cam asta citesc românii. Şi, să nu trecem cu vederea tabloidele. Ziarele astea chiar fac vânzări!
Nu vreau să credeţi că mă dau vreo cultă. În nici un caz. Citesc când am timp, în limite normale. Şi, bineînţeles, îmi pică în mâini şi tabloidele. De fapt, trebuie să mărturisesc faptul că în fiecare dimineaţă citesc cel puţin patru astfel de publicaţii. Doar nu puteam să mă dezmint, nu? Sunt româncă şi nu pot schimba asta.
Autohtonii sunt voyeuri. Au ei o plăcere deosebită să privească prin gaura cheii la vieţile celorlalţi. Sunt ei dispuşi să reţină orice prostie despre orice vedetuţă fabricată de ziarişti. Însă, dacă li se oferă o informaţie despre un artist de valoare, un interviu cu o persoană mai puţin mediatizată însă mult mai importantă nici nu se uită. Am simţit pe pielea mea efectul ăsta ipocrit şi superficial al educaţiei precare a românilor. Nu vreau să par dură însă, am ajuns la concluzia că asta ne lipseşte: cultura.
Sau poate că nu, poate greşesc eu. Cea mai frumoasă perspectivă asupra acestei situaţii ar fi doar nepăsarea, superficialitatea, viteza în care ne trăim vieţile.
Poate că felul în care modul în care citim şi felul în care ne alegem lecturile mă afectează pe mine este foarte direct. Am scris la un moment dat un editorial în care am pus o părticică din mine. Mi-am arătat un sentiment, oricât de banal ar fi fost el, în faţa celor care citesc acest ziar. A doua zi am primit semnale „de bine“ din mai multe părţi. Oamenii mi-au apreciat scrierile însă, pe Internet, lumea nu a fost interesată de povestea mea. Oricum, poate de data asta chiar sunt subiectivă însă, mă simt obligată să vă transmit, din nou, o parte din sufletul meu.
Nu ne cere nimeni să ne uităm numai la posturile TV specializate în cultură, suntem conştienţi că nu avem timp să citim, să ne limpezim minţile şi să mai gândim în toată agitaţia cotidiană. Repet, pentru a treia oară deja: suntem superficiali. Citim informaţie multă şi proastă.
Ştim ce cupă are la sutien Simona Senzual, ştim câte operaţii de mărire/micşorare a bustului a făcut Ana-Maria Prodan, spunem cu ochii închişi ora şi data naşterii fiicei Andreei Marin. Ştim cine cu cine s-a cuplat în nu ştiu eu ce reality-show, cunoaştem toţi artiştii ce fac parte din mai ştiu eu care naţionalitate conlocuitoare şi putem vorbi ore în şir despre subiectul unei telenovele. Însă, niciodată nu ştim să deosebim valoarea de nonvaloare.
Apoi, ajunşi „oameni mari“ ne miră faptul că progeniturile noastre au modele cum ar fi Guţă sau zâna Surprizelor. Sinceră să fiu, mi-aş dori să ne uităm la alte lucruri. şi mi-aş alege ca model, decât pe cei enumeraţi mai sus, un căţeluş pe care l-am văzut în urmă cu câteva seri, ducând de mâncare unuia mai mic decât el. Mai umani şi puţin mai profunzi decât noi, nu vi se pare?