Forez după gânduri - "Aminteste-ţi că atunci cînd nu obţii ceea ce vrei este uneori un noroc extraordinar"
miercuri, 24 februarie 2010
Cura de slabire funny
Si faci sex pana te doare
Marti un morcov, poate doi
Si faci sex pe dinapoi
Miercuri doar un pic din toate
Si faci sex intreaga noapte
Joi iti fierbi carne de pui,
Sex pe dunga patului.
Vineri te prostesti de bine
Si faci sex numai cu tine.
Sambata colac cu nuci,
Si faci sex cu cine-apuci.
Duminica mananci gratar
Si dai fuga la cantar.
Daca vezi ca cura-i buna
O urmezi macar o luna.
Ciordită de la Alisucu
PS. Mai tb să slăbesc 6 KG. reuşesc într-o lună?! :))
?!

Îmi doresc să fiu cea mai bună, să scriu cel mai frumos... să fac aşa cum trebuie, să nu mă abat de la drum, să fiu... perfectă. poate d-aia nu m-am iubit prea tare vreodată. nu am fost mereu aşa... îmi amintesc cum ţipa mamaia la mine să trag mai tare, să fac mai multe ture de bazin, să nu mă mai plâng şi nu voi uita vreodată cum se simţeau lacrimile fierbinţi şiroindu-mi pe obraji în apa îngheţată a bazinului. eram bolnavă... înotam pentru a mă face bine şi nu pentru performanţă, ca toţi ceilalţi copii din jurul meu. Diduţa mi-a spus mereu să mă compar cu alţii şi să fiu mai bună decât ei, pe când mama m-a învăţat să fiu eu şi să cred în mine, pentru că aşa o să ajung o persoană bună. am luat câte ceva de la fiecare. mă compar cu alţii şi mereu ies perdantă într-un război existent numai în mintea mea. şi toate acestea din dorinţa de a fi cea mai bună. îi văd pe alţii mai buni decât mine şi asta mă face să-mi doresc să fiu şi eu ca ei. mi-aş dori să am inspiraţia marilor poeţi sau să-mi şiroiască notele muzicale pe portativ, asemenea marilor compozitori. poate că toate aceste gânduri vin din marea mea dorinţă de a lăsa ceva bun în urmă. sufăr câteodată, în adâncul sufletului meu atunci când găsesc cuvinte gândite şi puse în fraze mai frumos decât am făcut-o eu la un moment dat. mi-aş dori să am mereu inspiraţie şi să scriu întotdeauna chestii speciale. pardon... deosebite :) am pretenţia de la mine că îmi sunt datoare să fac mereu ce trebuie, în felul în care trebuie, să fiu cât se poate de sinceră cu mine sau cu cei din jurul meu. îmi spun mereu că nu trebuie să negociez, nici cu mine nici cu altcineva, în situaţii în care sufletul mi-ar avea de suferit. evident, nu-mi respect întotdeauna regulile. însă nici nu mă abat de la ele foarte tare. îmi impun să fiu corectă cu oamenii care au fost lângă mine atunci când am avut nevoie şi să rămân demnă. sună pompos, ştiu. tocmai din cauza asta mă sperie câteodată atitudinea mea faţă de mine. am devenit cel mai mare critic în viaţă pe care l-ar putea avea Cori vreodată. şi, mă gândesc, poate toate astea vor duce la progres, nu la regres. în contextul ăsta, cu o cori care se vrea "the best“ mă lovesc de o nesiguranţă cum rar mi-a fost să trăiesc. motivele sunt "n“ şi cele mai multe sunt independente de mine. de obicei, mă sperie neprevăzutul, mă înspăimântă stările neaşteptate, cu care nu ştiu să mă lupt. am ajuns să confund fluturaşii din stomac cu o simplă durere de burtă?! am început să visez... să sper... şi cu toate astea mi-e o frică teribilă că voi lua decizia greşită. că paradisul meu regăsit ar putea fi iadul deghizat. că poate sunt singura care gândeşte în felul ăsta, că poate... nu este bine. că poate voi pierde... mă simt într-un fel pe care nu îl pot descrie şi este ffff înspăimântător şi, totodată f bine :) ce să fac?!?!?!?! care este calea cea bună în cazuri d-astea?!?!
marți, 23 februarie 2010
duminică, 21 februarie 2010
Ce nu ţi-am zis niciodată
de foarte mult timp nu mai pot să scriu. sunt într-o stare contradictorie şi mi se întâmplă ori să am mintea goală (da, da... ştiu.. este ceva normal pentru mine) ori să fiu copleşită de prea multe gânduri, multe lucruri pe care vreau să le fac deodată, multe întrebări fără răspuns. este adevărat, câteodată găsesc răspunsul. mai greu, însă măcar sunt perseverentă. luminiţa de la capătul tunelului meu începe să strălucească întotdeauna atunci când nu mai pot spera. am spus de prea multe ori că viaţa îmi este infinit de ironică. oricum... după o perioadă foarte agitată, cu probleme care nu mi-au aparţinut şi care totuşi au lăsat urme adânci în gândurile mele şi cu persoane dragi care sufereau fără ca eu să le pot ajuta să le fie mai bine acum am ajuns să-mi trimit gândul în locuri pe care mi le îngropasem în suflet, dorindu-mi să le uit. frica de un nou început este caracteristică pentru mine. nu mă mir... am ajuns anxietatea personificată şi încerc să-mi găsesc rostul pe pământ. mereu am ştiut că funcţionez bine alături de cineva, că mie mi-e bine când sunt "în 2“, chiar şi atunci când eu eram 1 + 1 vis foarte urât. am ajuns într-un punct în care-mi analizez viaţa şi mă gândesc că mi-aş dori să am un scop, altul decât să mă ridic din pat, să-mi beau cafeaua în timp ce-mi citesc ziarele şi fumez trei sau patru ţigări, să mă îmbrac, să merg la muncă (binecuvântată perioadă, producătoare de amnezie în ceea ce priveşte viaţa personală.... nu ştiu cum reuşesc, dar când sunt la muncă şi dă Domnul să mă prindă vreu subiect care să mă pasioneze pe bune... reuşesc să uit până şi de tine :D), să ajung acasă şi să-mi îngrop gândurile în vieţile personajelor de film. adorm devreme, iar a doua zi o iau de la capăt. palpitant! :)
la un moment dat am avut un vis care mă obseda, care mă chinuia cu frumuseţea lui şi acum am impresia că reveria mea nocturnă este pe cale să se adeverească. şi, cum eu nu pot vedea un lucru bun când îl am în faţă, sunt absolut terifiată. oricum... povestea cu o uşă care se închide lâsând locul unei alteia care este pe cale să se deschisă nu mi s-a părut niciodată veridică. şi totuşi... o fi posibil?! adevărul este că prima uşă este închisă de atâta timp şi mă lupt din răsputeri să o ferec definitiv încât mă gândesc că, posibil sau nu, cea de-a doua uşă este musai să se deschidă... larg. însă, bucuria-mi este tristă pentru că nu pot vedea mai departe de mâine. am fost surpinsă când, citind un blog străin mie până astăzi mi-am găsit gândurile aşternute acolo de mintea, inspiraţia şi mâinile altcuiva. parcă am găsit Lumea Nouă: "Ahaaa, deci nu sunt singura!!!“, mi-am zis având revelaţia că dezintoxicarea mea este benefică şi că mai trec şi alţii prin ea.
Mulţumesc Magda
Ce nu ţi-am zis niciodată
Am închis ușa. Până acum o lăsam întredeschisă și să mă postam îndărătu-i cu urechile ciulite. La ce bun, când în spatele ei era o liniște de gheață? Uneori adia vântul și foșnetul frunzelor îl luam drept altceva. Drept o chemare. O promisiune. Era, de fapt, numai ecoul strigătului dinăuntrul meu.
Am căutat în mine și-am găsit bucăţi de viaţă. De simțire. Pasaje întregi pe care le-am scris către destinatarul la care nu aveau să ajungă niciodată. Mi-a lipsit curajul. Fugise și el, în spatele ușii.
26 august 2008
”Nu pot să cerşesc dragostea ta, deşi mi-aş dori-o. Te inventez în suflet în fiecare zi. Poate că n-a mai rămas nimic din cine eşti tu de fapt. Poate că nici nu a fost vreodată ceva din tine, în mintea mea.
Mă agăţ de vise ca de mâna mamei atunci când mi-era frică. Ele sunt salvarea şi pieirea mea. Mă pierd în idei, mă frâng sub cuvintele tale indiferente. Cuvintele sunt ca pietrele. Poţi alege să clădeşti cu ele un vis sau să le arunci în neştire, lovind totul în jur. Eu stau în bătaia lor şi am uitat să mă feresc. Sau poate nu am învăţat încă. Mă lovesc în plex, în burtă, în cap. Mă ridic de jos şi le adun cu grijă şi apoi, în umbra unui colţ de lume unde îmi oblojesc rănile, le rearanjez ca să pară că mă iubeşti. E o iluzie, ştiu. Dar e tot ce am.
Lumea e ca un carusel în care fiecare aleargă după cineva. Uneori se opreşte şi se dă semnalul de întoarcere. Unii trişează, sau poate din neatenţie nu schimbă direcţia de mers şi atunci se întâlnesc pe drum. Dar cazurile astea sunt rare.”
Un carusel au fost și anii aștia. Un montagne rousse al inimii. Am râs și-am plâns aproape în același timp. Și am uitat să cred în mine.
Ianuarie 2009
” ...te iubesc , în ciuda ta şi a lor şi chiar a mea câteodată. Te iubesc deşi eşti un idiot fandosit, cu gândirea unui copil de clasa a zecea, care s-a trezit futacul junglei. Deşi oamenii în jur îmi zic să fug cât văd cu ochii. Deşi eu simt că trebuie să fug cât mă ţin picioarele. Sunt a ta şi te iubesc deşi ştiu c-ai să mă faci să plâng, ştiu că ai să uiţi cuvintele frumoase pe care mi le spui, că ai să pleci de îndată ce ţi se va ivi ocazia, şi nici măcar nu o să-ţi pară rău. Stau aici şi te iubesc, şi mă doare stomacul numai când mă gândesc la asta.”
Și ușa rămânea întredeschisă. Atât cât să se strecoare, ca o adiere, iluzia, din când în când. Viaţa era în altă parte. Dar eu am rămas ţintuită, în urma ei. Așteptând.
Septembrie 2009
”Aş vrea să mă dobori. Să mă loveşti în moalele capului şi să mă laşi zăcând acolo... M-aş zvârcoli o vreme şi apoi aş rămâne nemișcată... într-o toropeală salvatoare. Aş sta o vreme în aşa zisa convalescenţă a sufletului. Fără să dorm, fără să mănânc...fără să visez. Aş fixa cu ochii tavanul, sau cerul, sau stelele. Aş vedea doar chipul tău. Mi s-ar usca într-un final şi lacrimile. Şi apoi într-o zi m-aş ridica și, la început şchiopătând, mai mult pe jos decât pe sus, mi-aş continua drumul. Până într-o dimineaţă când mă voi trezi fără să îţi văd chipul, fără să mă gândesc unde eşti şi ce-ai făcut azi noapte. Voi realiza că nu mai ştiu exact cum arată zâmbetul tău şi că nu mai ţin minte cum sună vocea ta. Voi privi în jur şi voi vedea în sfârşit că s-a făcut primăvară, că lumea freamată şi mă aştepta. O voi saluta timid şi îmi voi cere iertare că am lipsit atât de mult. Și ea mă va primi și, pe nesimţite, voi începe să trăiesc din nou. Pentru mine.”
Iarna e pe terminate. Și mâinile mele, îngheţate de la frigul din spatele ușii, au început să se dezmorţească. Au început să simtă mângâierile. Să-mi ceară să mângâi. Și altceva decât o nălucă. Mi-a lipsit curajul. Și convingerea. Nu ţi-am zis lucrurile astea niciodată, pentru că, în adâncuri, știam că n-ai să le-nţelegi.
Am închis ușa. Și, cu sufletul ușor, plec după viaţă. A mea. De azi, voi plânge doar de fericire.