miercuri, 2 aprilie 2008

Summit de mântuială



# Ne mândrim că îi aşteptăm pe Bush şi pe Putin, dar oare suntem destul de pregătiţi pentru asta? # Zvonurile care ne înspăimântă, cum că oraşul va fi blocat pe toată perioada summit-ului, se pare că sunt singurele chestii pe care ne putem baza până în acest moment

Capitala fierbe, însă în Constanţa nu vedem decât câte o cameră de luat vederi, câte un sigiliu pe canalizări sau „covoarele de flori“. O plimbare prin oraş te face să te prăpădeşti de râs, la gândul că, în loc să se agite cu pregătirile adevărate, ce ţin strict de siguranţă şi de imaginea pe care oraşul o va oferi mai- marilor lumii, autorităţile au ca unică preocupare plivitul.

Pe bulevardul Mamaia au răsărit covoare de lalele abia îmbobocite. Roşii şi galbene. Nici panseluţele nu au fost lăsate prin sere. Ele au fost plantate pe Tomis. Numai că, se pare, florile au fost cam puţine, pentru că, fix în faţa Casei Albe autohtone, au rămas şi locuri... neînflorite. Aşa că te poţi amuza copios numai dacă te plimbi pe stradă. Nu-i foarte greu. Locurile dintre copaci au fost înfrumuseţate cu flori... însă numai din loc în loc. Vezi ba o floare, ba un loc „îmbietor“ numai cu pământ uscat. Şi ne mai punem o întrebare: summit-ul trece, florile rămân? Sau se va păstra frumosul peisaj în continuare? Pentru că, dacă stăm bine să ne gândim, pentru ochii constănţenilor nu prea au fost sădite floricele şi alte buruieni, de mult timp. Însă, pentru globii oculari ai Bush-ului, nu precupeţim nimic.

Plasa... verde de acasă

Nici perimetrul de la intersecţia bulevardului Tomis cu strada Traian, în zona denumită „la lupoaică“, nu a fost sărit din schemă. Şi aici s-au făcut pregătiri... destoinice. Apa din micuţa fântână arteziană a fost curăţată, lalelele au răsărit şi ele... Păcat că întregul peisaj este distrus de-a dreptul de clădirile lăsate în paragină, care stau să cadă. Plasa verde de pe unul dintre imobilele din zonă strică tot farmecul pregătirilor summit-iene. Ca să nu mai vorbim de mizeriile de pe lângă blocuri. Pentru că, dacă afară e vopsit gardul, mizeria de dinăuntru nu a dispărut. Aşa că putem vedea, la fel cum vor observa şi şefii de state şi de guverne ce vor vizita Constanţa.

Sfoara care vă opreşte
Spitalul Judeţean va fi şi el, zilele acestea, în centrul atenţiei. Şi aici s-au făcut „pregătiri“. Prioritatea a fost bariera pe care un personaj cu creastă o urcă şi o coboară cu ajutorul unei sfori. Că doar, na, suntem popor european, în dezvoltare. Ne mai crede cineva? Şi, ca să dea bine la public, s-au gândit autorităţile să vopsească şi panoul care arăta faptul că la spital este un şantier în lucru perpetuu. Mai ales că ar fi cam greu să li se explice oficialilor NATO cum au fost aruncaţi pe ferestrele unităţii sanitare o groază de bani pentru „numeroasele“ îmbunătăţiri. În rest, acelaşi tablou lugubru. Evident, niciun spital nu-i prea arătos, dar al nostru te bagă în toţi sperieţii. Poate şi asta se urmăreşte: speriaţi-l pe Bush şi lăsaţi-l să fugă! Cam astea sunt... pregătirile pentru summit. Toate, garnisite cu multe steaguri. Rânduite: unul naţional, unul cu stema Constanţei... „două la primărie, unul la şcoala de băieţi, unul... la şcoala de fete, unul la spital, unul la catrindală, două la prefectură“, după cum zicea nenea Iancu.

Criss Blaziny, rapper-ul „tatuat pe creier“



Cunoscut de… „cunoscători“, Criss Blaziny este unul dintre puţinii muzicieni underground, din Constanţa, care au reuşit să obţină recunoaşterea în întreaga ţară. Spune despre el că este cel mai trist om vesel de pe planetă şi că multe dintre piesele lui, pur şi simplu, nu-i plac. Pe site-ul www.bzc.ro puteţi vedea videoclipurile unor melodii cântate de Criss Blaziny.

Cum ai început să cânţi?

Nici nu ştiu ce să răspund… stai să mă gândesc. Vorbesc serios. Trebuie să fie ceva senzaţional?… Înainte, când mă culcam, făceam rime, în capul meu. Cam aşa am început?

Păi şi de ce ai ales hip-hop-ul?

Păi ascultam, mă, muzică d-asta. Prima casetă pe care am avut-o a fost cu unii, Five O, dup-aia am dat de Method Man, de Wu-Tang... aici este influenţa. Dintre români nu mă influenţează nimic. Ca şi cum ai vrea să ajungi baschetbalist şi tu să îi iei modele p-ăştia din campionatul românesc. Care-i mai tare, ăla care se ia după campionatul românesc sau după NBA? Asta este cea mai bună explicaţie! Cum să fii fan Virgil Căruţaşu, să-i iei schemele lu’ şau’ ăla şi dup-aia să vrei să fii ca Iverson?

Pe scenă, când ai cântat prima dată?

Păi noi, la început, am fost un grup, gen aşa... şi a fost naşpa, eram super proşti. Nu aveam nici o treabă. Tot ce s-a întâmplat pentru mine după aceea a venit pur şi simplu. Dormi, te trezeşti şi unele chestii vin de la sine. Am înregistrat, în 2002, la Hades Records. Am fost acolo, la Bucureşti, i-am dat lu’ Kombat un milion şi m-a lăsat să-mi trag piesele şi mi le-a masterizat. Am ajuns la 11 jumate, pe la 12 jumate m-am apucat să trag, până la 7 şi ceva dimineaţa. Am dormit, m-am trezit, a venit Jivago de la Veritasaga, care a spus că l-a prins controloru’, apoi m-am apucat să trag iar. În două zile am tras 12 melodii, adică albumul „Foc“.

Ai ieşit cu albumul pe piaţă?

Nu, mă, l-am făcut pentru mine. Am ajuns acasă, am făcut o copertă şi l-am vândut la 20 de inşi, ca să-mi recuperez milionu’ ăla. L-am dat cu 120 de mii. Eram tovarăşi şi mi-au dat banii.

Totuşi, ai ajuns cunoscut. Cum, prin intermediul Internetului?

Nu, nici nu aveam net atunci. Dup-aia, doi ani nu am făcut nimic, apoi a apărut netul şi mi s-a părut ciudat că, prin 2004, lumea mă cunoştea. Ştiau piesa „Îmi place“. Am făcut piesa aia în 15 minute, atât. O cânt cu una Hanna.

Cine este Hanna?

Aoleu, cu Hanna este cea mai tare poveste. Am tras piesa în 2002 şi îmi plăcea mie vocea ei. Avea 14 ani atunci. Am întrebat de ea şi i-am lăsat în studio scris că o vreau pe piesa aia şi că n-am fată. Am plecat acasă, ea a venit, a tras bucata ei şi mi-au trimis ăia de la studio melodia. Dar eu nu am cunoscut-o decât în 2006. Eu, în toţii anii ăştia, am căutat-o şi nu am dat de ea.

Care este povestea cu Barbie?

Păi, Barbie există. Este o tipă cu care am fost eu. Eu făcusem melodiile astea toate şi nu ştiam ce nume să le pun. Prima dată mă gândisem la „Ea“, episodul I, episodul II... Dup-aia m-am întâlnit eu cu ea pe stradă şi nu ştiu cum mi-a spus că ea e Barbie şi eu sunt Ken. Şi aşa i-a rămas numele. O să scot un album, „Tatuat pe creier“. Are nişte piese foarte mişto. Este tras de un an şi ceva. Va ieşi la Hades Records, anul ăsta, ori pe 1 iunie, ori pe 7 august. Mulţi îmi aruncă în faţă că eu cânt numai despre femei, da’ dacă eu nu am alte probleme, despre ce să cânt? Fetele sunt retardate. Dacă le spun cine sunt, încep să mă ia cu versuri din melodiile mele şi mă enervează.

Este greu să te faci cunoscut în lumea asta?

Nu ştiu, mă, dacă e greu. Dacă eşti tare, aşa, gen... nu e greu. Ţi-am mai zis, eu nu am făcut nimic. Doar atât, am scris nişte piese care au plăcut. Nu am promovat nimic, nu am făcut nimic. Aşa au făcut mulţi.

Ai făcut un imn pentru Farul...

Ăla nu este imn! L-am făcut într-o oră. Oricum, nu sunt de acord cu ce se întâmplă la echipă. Aş vrea să retrogradeze!


Mazăre are atitudine de rapper

Câştigă cam 200 de euro pe concert, în Bucureşti, şi jumătate în Constanţa, şi cam aşa câştigă şi trupele mai cunoscute, din Bucureşti. Şi, în ciuda faptului că deja se află în lumea muzicală de ceva timp, spune că părinţii lui nu ştiu cu ce se ocupă. „Cum să asculte mama ce fac eu, ce gândesc eu? Nu le povestesc chestii d-astea. Cum să ştie ei ce fac eu şi cu cine mi-o trag eu? Sunt mulţi în situaţia asta. Nu ştiu părinţii lor ce fac. Dar nu este ceva ieşit din comun. Dacă tu cântai şi înjurai, le-ai fi arătat la părinţii tăi“, spune Criss. Este interesat şi de politică. În urmă cu trei săptămâni, s-a înscris în Partidul Social Democrat şi este mare fan Radu Mazăre. „Eu am mai fost, în 2000, în PUNR. Eram ciutan şi unii la costume ne ziceau că o să ajungem deputaţi şi prim-miniştri. Şi noi râdeam pe sub masă. Mergeam acolo ca să bem cafea, cu toate că nu ne plăcea, da’ era moca. În PSD am intrat pentru că toţi sar în capu lui Mazăre. Eu îi pot aduce o mie de votanţi, cel puţin. Eu o să-i conving să-l voteze pe Mazăre. Mie mi se pare tare. Ar putea să facă un film despre el. Ar fi cel mai tare rapper. Are atitudine. Rap înseamnă să faci ceva din nimic şi el a pornit în politică, gen... s-a descurcat“, îşi explică Blaziny opţiunea politică. Îl admiră pe edil pentru că este apropiat de tineri şi spune că prinde pentru că este natural şi că nu se ascunde în a-şi arăta pasiunile.

miercuri, 26 martie 2008

Pe unde-ti umbla inima?

De fiecare data când avem puterea sa schimbam ceva, ezitam. Nu înteleg de ce reactionam asa, nu vreau sa caut explicatii pentru o chestie care mi se pare cea mai mare dovada de egoism. Aflam ca cineva are nevoie de noi, stim ca putem reactiona în vreun fel, însa, cu toate acestea, refuzam sa actionam. Oare este o stare normala? Oare inimile noastre sunt la locul lor sau au luat de mult un drum gresit?
Am întâlnit de multe ori oameni care, pe lânga faptul ca aveau posibilitatea materiala de a oferi un ajutor cuiva, mai aveau si ocazia sa o faca. Am vazut oameni la care s-a apelat sa sara în ajutorul cuiva. Persoana aflata la ananghie era, de cele mai multe ori, un copil. Însa, din pacate pentru noi si pentru definitia eronata de „om“ care se da unora, au refuzat frumos si fara drum de întoarcere. De ce? ma întreb eu mai mult retoric...
De ce nu am învatat sa fim, înainte de toate, oameni? Oare care este motivul pentru care ne chinuim sa ne îndepartam cât mai mult de conditia noastra umana? De ce încercam sa involuam si sa ne transformam în primate?
Mai bine ne-am mobiliza si am face ceva pentru cei de lânga noi. Sau, mai mult, pentru orasul în care traim. Schimbati-va, fiti oameni, nu maimute!

luni, 24 martie 2008

Sâmbăta morţilor


În timp ce, pentru catolici, Mântuitorul învia din morţi, în staţiunea Mamaia îşi pierdeau viaţa patru tineri. Cauza: au intrat cu maşina într-un stâlp.

Am contorizat vreodată numărul celor care au murit în Mamaia, în accidente de maşină? Se spune că, anul trecut, au fost cinci. Doar atât? Mi se păreau mai mulţi, sincer.
Eu mă întreb mereu, când aud de vreun accident în Mamaia, de ce nu se opresc? De ce nu îi sperie ce se întâmplă şi de ce mai trag de maşini tocmai acolo, numai de dragul vitezei. Chiar sâmbătă, cu doar câteva ore înainte de producerea accidentului, îmi spunea cineva: „ce să fac? Cursă cu moartea se cheamă aia, nu altfel! Prefer să trăiesc“. M-a uimit reacţia interlocutorului meu, un tânăr abia trecut de 20 de ani. Nu credeam că cei de vârsta lui mai gândesc aşa. Mai mult decât atât, ştiu foarte bine cum gândesc tinerii în zilele noastre. O maşină tare şi un motor puternic te fac să fii şmecher, să dai clasă celorlalţi, să fii apreciat şi să întoarcă lumea ochii după tine pe stradă.
Dragii mei, viaţa este mai mult decât atât! Existenţa voastră terestră înseamnă mai mult decât sigla maşinilor voastre, mai mult decât ce arată vitezometrul, mult mai mult decât un dram de adrenalină. Mamaia, în ciuda imaginii plăcute pe care o oferă vara, mi se pare cel mai macabru loc. Are prea multe urme de sânge întipărite pe asfalt, prea multe suflete care nu-şi pot găsi liniştea umblă pe străzile pustiite şi măturate de amestecul dintre briza marină şi vântul de pe Siutghiol. Întinderile de apă sunt, fără doar şi poate, surclasate de râurile de lacrimi ale celor care şi-au văzut copiii morţi în Mamaia. Şi venim să ne întrebăm: este normal?
În urmă cu ceva timp, Lavinia, o fată cu părinţi bogaţi, a plecat dintr-un club, cu maşinuţa ei frumoasă, şi a produs un accident în Mamaia. Fără victime. Norocul ei! Nu mai contează condiţiile în care s-a produs accidentul, nu mai stăm să discutăm altfel de aspecte. Pe mine mă frapează numai unul: de ce părinţii aleg să-şi omoare copiii cu mâinile lor? De ce unii, pentru a-şi vedea progeniturile fericite şi mândre, dau zeci, sute de mii de euro pentru a le lua maşini puternice? De ce au atâta încredere în discernământul celor care abia au trecut de vârsta majoratului? Până la urmă, cine este vinovat?!